Parlament sau Democraţie?


UntitledPARLAMENT SAU DEMOCRAŢIE?

Argumentul anarhist împotriva Parlamentului

*în original: http://struggle.ws/once/pd_intro.html

De la 1850 încoace, pe fundalul unei noi bunăstări în societate şi a unei clase muncitoare, care era mult mai independetă şi mai plină de resurse, ”problema democraţiei” a devenit o chestiune de primă importanţă pentru cei bogaţi şi puternici. În general, bunăstarea creştea în societate, dar la fel creştea şi lăcomia celor care deţineau noile fabrici, mine şi plantaţii. Problema cheie era: ce era de făcut cu cerinţa generală pentru democraţie, şi cu protestele neîncetate pentru drepturi politice, care în timpul Revoluţiilor din 1848, aproape că scăpaseră de sub orice control?

Păstrarea privilegiilor şi a bogăţiei, odată cu încuviinţarea, în general, a unei aparenţe de democraţie au fost principalele scopuri ale ”bogaţilor şi privilegiaţilor”, în timpul ultimei jumătăţi a secolului 19. Parlamentul este un mijloc prin care democraţia este ocolită, şi prin care luptele cu miză reală sunt canalizate pe un drum care le duce într-o fundătură. De fiecare dată, Parlamentul a arătat că nu a fost decât un cimitir pentru mişcarea muncitorilor.

CAPITOLUL 1: PROBLEMA DEMOCRAŢIEI

De ce e democraţia o problemă pentru bogaţi

Revoluţia Franceză din 1789 a pus capăt ideii că unii oameni s-au născut pentru a conduce. În doar câţiva ani, una dintre cele mai longevive şi puternice monarhii din Europa a fost înlăturată. Locul ei a fost luat de ideea egalităţii legale şi a drepturilor individuale, aşa cum au fost ele concepute în „Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului.” Fundamentul acestor noi drepturi, convenite în urma unei uriaşe rebeliuni sociale, a fost adevărata caracteristică a Revoluţiei Franceze, din moment ce, începând din acel moment, a fost acceptat că legile şi modul în care erau ele făcute erau expresia ”voinţei generale”. Aceste legi puteau fi făcute şi desfăcute în funcţie de cum era desluşită acea ”voinţă generală”.  Aceasta a fost ruptura reală cu trecutul. În timpul Revoluţiei Franceze, ideea ”voinţei generale” era încă nouă în politică. Chiar şi aşa, nu a fost dificil să i se recunoască implicaţiile pentru viitor. Cu 60 de ani mai devreme, în timpul Războiului Civil, aceleaşi probleme au devenit proeminente. Dacă avea să fie înlăturată monarhia, ce fel de societate ar fi urmat să-i ia locul? Ce anume constituia ”voinţa generală”? Şi, la fel de important, interesului cui urma să servească guvernarea ei? Tocmai în privinţa acestor chestiuni şi forţele anti-regaliste din Anglia, care luptaseră pentru detronarea lui Charles al II-lea, s-au contrazis în timpul în timpul Dezbaterilor Putney (din 1647).

Liderii principali ai mişcării anti-regaliste, oameni ca Oliver Cromwell şi alţii, erau decişi că trebuia să se pună punct conducerii arbitrare a Regelui. Dar, în egală măsură, ei erau siguri că societatea nu ar trebui lăsată chiar pe mâna oricui. Dreptul Regelui la putere se întemeia pe dreptul său de la naştere. Acum că acesta dispăruse, o nouă formă de distincţie era necesară, susţineau ei, altfel conducerea societăţii ar fi încăput pe mâinile oamenilor obişnuiţi. Acea nouă distincţie avea să fie proprietatea. Aşa cum generalul lui Cromwell, Henry Ireton, a explicat: „Cred că nici o persoană nu are dreptul la un interes sau acţiune în orânduirea afacerilor Regatului… dacă nu are un interes permanent şi fixat în Regat.” (1) Numai că acest punct de vedere nu era împărtăşit de ceilalţi care luptaseră şi ei împotriva Regelui. Războiul Civil a dus la apariţia multor grupări. Unii, cum erau Levellers (radicali egalitari, care doreau eliminarea diferenţelor de clasă), erau conştienţi de condiţiile sociale din acea vreme. Alţii, Diggers, confiscaseră pământ nelucrat şi l-au declarat al lor prin virtutea faptului că au apucat să-l cultive.

Aceste grupări erau profund implicate în lupta împotriva autocratului Charles al II-lea. Erau anti-autoritare şi vedeau problemele în mod diferit de cum le vedeau cei din tabăra lui Cromwell.

Faimosul Leveller, Thomas Rainsborough, l-a înfruntat pe Ireton spunându-i: „Eu cred că şi cei mai săraci… din Anglia au o viaţă de trăit la fel de importantă… şi astfel… fiecare om care ar fi să trăiască sub un guvern ar trebui în primul rând el, prin propriul său consimţământ, să se pună el singur sub acel guvern.” (2)

Dar această idée că oricine, indiferent de averea sa personală, avea dreptul să aibă un cuvânt de spus în conducerea societăţii avea implicaţii periculoase. Implicaţii care ameninţau direct interesele ”oamenilor cu proprietăţi” şi ale bogaţilor.

Din nou, iată ce a spus Ireton: „Prin acelaşi drept al naturii prin care tu spui că un om este egal cu altul în alegerea sa referitoare la cine să-l guverneze, prin acelaşi drept al naturii el are acelaşi drept asupra oricăror bunuri pe care le vede.” (3)

Chestiunea esenţială aici fiind „bunurile”.

În timpul Războiului Civil, societatea engleză era mult mai săracă decât e azi, dar raportat la populaţia din acea vreme, exista totuşi o abundenţă de bogăţie.

Acea bogăţie nu era împărţită egal. Exista o masivă disparitate între cine şi ce deţinea, o cauză principală a nedreptăţilor şi abuzurilor, aşa cum Digger-ul, Winstanley, a declarat: „Şi aceasta este iobăgia (servitutea) pe care săracii se plâng c-o îndură: că sunt ţinuţi în sărăcie de către semenii lor, pe un pământ unde există atât de mult belşug pentru toată lumea.” (4)

Prin urmare, în Războiul Civil din Anglia, abolirea domniei Regelului a ridicat aproape imediat o problemă mult mai greu de rezolvat.

Dacă se făceau concesii pentru recunoaşterea egalităţii depline, atunci nu s-ar fi pus capăt privilegiilor bogaţilor? La urma urmei, Aristotel a fost cel care, cu mii de ani în urmă, a arătat către faptul atât de evident că era orbitor: „Bogaţii sunt cei puţini şi săracii sunt cei mulţi.”

În orice numărătoare directă (sau referendum) interesele bogaţilor ar fi fost înghiţite de priorităţile mult mai numeroşilor săraci.

Aşa s-a născut ”problema democraţiei”.

Soluţia imediată la care au recurs bogaţii în timpul Războiului Civil din Anglia a fost, desigur, forţa armată. Aceasta a fost soarta pe care au avut-o democraţii ca cei din grupările Diggers şi Levellers: de ambele grupări s-a scăpat prin mijloace militare.

Cei care au tras cele mai multe foloase au fost „oamenii cu proprietate” de genul lui Cromwell şi Ireton. Ei au condus prin intermediul unui nou Parlament, şi şi-au mărit din ce în ce mai mult puterile, în timp ce săracii au fost lăsaţi tot în suferinţă.

Aşa cum un observator a relatat, în timpul unei călătorii prin Anglia în 1660: ”Insula… e… guvernată de influenţa unui anume tip de oameni care trăiesc în belşug şi fără greutăţi de pe urma birurilor pe care le extrag din truda chiriaşilor şi servitorilor… Fiecare dintre aceştia pe moşia sa se poartă ca un prinţ. Are pur şi simplu o putere absolută, servitorii şi muncitorii săi au calitatea de vasali; iar chiriaşii sunt într-adevăr liberi, dar au calitatea de supuşi”. (5)

La fel ca Războiul Civil din Anglia, Revoluţia Franceză va avea un efect limitat asupra modului în care era organizată societatea pe termen scurt.

Deşi monarhia franceză era fatalmente slăbită şi “domnia legii” fusese stabilită, beneficiarii reali au fost burghezii care începeau să apară.

Aceştia, negustori şi bancheri din Franţa, au constituit una dintre forţele motivante în lupta împotriva monarhiei. Ei veniseră cu ideile şi motivele pentru Revoluţie.

Pentru mult prea mult timp, ei suferiseră din cauza unor taxe injuste, impuse asupra lor de un rege corupt. În urma Revoluţiei Franceze, ţinând frâiele puterii în mâini, ei au refăcut legile în propriul lor interes, în avantajul comerţului şi al comercianţilor.

Dar, Revoluţia Franceză a fost, de asemenea, crucial diferită – în sensul că va avea consecinţe generale importante.

În primul rând, ”a fost singura dintre revoluţiile care a fost precedată şi a fost urmată de o revoluţie socială a maselor.” (6)

Chiar masele, de altfel, au fost una dintre forţele primare ale succesului ei. În momentele cruciale ale luptei pentru putere, prin propria lor prezenţă în mijlocul evenimentelor, masele au împins evenimentele înainte.

Acest fapt a atins o coardă tainică în inimile obidiţilor de peste tot, dar a oferit şi o lecţie crucială: când reforma impusă de sus se dovedea lipsită de roade, revoluţia pornită de la mase, de jos în sus, putea funcţiona. În parte, ca o răsfrângere a acestei realităţi, conştiinţa politică a crescut în toată Europa.

Revoluţia Franceză a fost în mod special importantă şi dintr-un al doilea motiv.

A avut loc chiar în momentul în care primele etape ale revoluţiei industriale erau în desfăşurare. În general, bogăţia din societate era în creştere. În Franţa şi în Anglia se estima că avuţia societăţii se dublase în secolul 18. Dar, în următorii 50 de ani, cum maşinăriile şi forţa de muncă au fost folosite la maximum, rata creşterii bogăţiei s-a accelerat rapid.

Plecând din Anglia, unde existau cele mai favorabile condiţii, industrializarea s-a răspândit relativ repede pe restul continentului european.

În deceniul 1840, „actuala transformare industrială a ţărilor nevorbitoare de limba engleză era încă modestă… existau puţin peste 100 de mile de căi ferate în toată Spania, Portugalia, Scandinavia, Elveţia şi în întreaga peninsulsă balcanică.” (7)

Dar chiar şi aşa, “creşterea reală a producţiei şi exporturilor a fost gigantică.” (8)

Pentru “bogaţi şi privilegiaţi” acest lucru a însemnat că bogăţia lor a crescut colosal. Adesea nu e recunoscut cât de colosal.

Istoricul Eric Hobsbawm oferă un indiciu în explicaţia pe care a găsit-o el pentru extinderea dramatică a construcţiilor de căi ferate, care a avut loc în această perioadă în Marea Britanie.

În doar 20 de ani, în această ţară, construcţia de căi ferate a sărit de la câteva duzine de mile de cale ferată (în anii 1820) la 4.500 de mile de cale ferată în 1840, şi 23.550 de mile în 1850. De unde, a întrebat el, au venit banii pentru o asemenea strădanie? Răspunsul său e plin de învăţăminte:

“Faptul fundamental despre Marea Britanie în primele generaţii ale Revoluţiei Industriale a fost că clasele celor care trăiau în tihnă şi bogăţie au acumulat venituri atât de repede şi în cantităţi atât de mari, încât depăşeau toate posibilităţile acestora de a cheltui şi investi.” (9)

De aceea, “frenezia speculativă” s-a concentrat asupra investiţiilor în căi ferate. Această frenezie a lovit Anglia între anii 1835-1837, şi, din nou, între anii 1844-1847, şi a fost denumită ulterior “mania căilor fetare”.

Şi totuşi, această situaţie demnă de invidiat contrasta violent cu necazurile celor mulţi al căror rol era să muncească la aceste proiecte îndrăzneţe. Pentru cei mulţi, „… tranziţia la noua economie a creat sărăcie şi nemulţumire…” (10)

Cei care nu aveau proprietăţi – şi care au devenit cunoscuţi sub numele de proletari – nu au luat acceptat imediat noua ordine.

„Cei care munceau au fost obligaţi să înveţe să muncească într-o manieră potrivită pentru industrie… Au fost obligaţi să înveţe şi să fie receptivi la stimulii monetari…” (11)

Primele generaţii de muncitori nu au primit cu uşurinţă acest lucru, şi nici nu le-a plăcut. Au opus o rezistenţă considerabilă.

Soluţia, scrie Hobsbawm, „a fost găsită în impunerea unei discipline draconice a muncii, dar, mai presus decât orice, într-un regim de exploatare care făcea posibil să plăteşti (muncitorii) atât de puţin, că erau nevoiţi să muncească continuu toată săptămâna pentru a putea realiza un venit minim,” (12) din care să poată supravieţui.

Acest lucru însemna adesea că toată familia trebuia să muncească. Între 1834 şi 1839, în fabricile englezeşti de bumbac, dintre toţi muncitorii „un sfert erau bărbaţi adulţi, jumătate erau femei şi fete, şi restul băieţi mai mici de 18 ani”. (13)

Deja în anii 1840, în Europa Occidentală, ”problemele sociale caracteristice industrializării… ororile urbanizării periculoase … erau la ordinea zilei şi aveau dimensiuni sociale foarte grave.” (14)

Nu e de mirare atunci că Europa a fost zguduită de Revoluţia din 1848. În timp ce liberalii din Italia, Franţa, Ungaria şi Germania făceau făceau progrese împotriva continuării monarhiilor din ţările lor, cereri independente de un caracter foarte serios au apărut din partea „muncitorilor din Paris şi din alte oraşe europene.”

Strigând din ce în ce mai tare că vor ”o revoluţie socială şi o republică”, ”cererile lor au atacat atât proprietatea cât şi legile pieţei”. (15)

CAPITOLUL 2: O SOLUŢIE CONVENABILĂ

Din deceniul 1850 încoace, în condiţiile în care în societate apăruse o nouă bogăţie foarte mare, şi o clasă muncitoare, care era mai independentă şi mai plină de resurse, „problema democraţiei” a devenit imperioasă.

În general, avuţia creştea în toată societatea, dar la fel şi lăcomia celor care deţineau fabricile, minele şi terenurile agricole era tot mai mare.

Problema cheie a fost aceasta: ce e de făcut în legătură cu cerinţa generală pentru democraţie, şi în legătură cu neîncetatele presiuni pentru drepturi politice, care, în timpul Revoluţiilor din 1848, au scăpat aproape cu totul de sub orice control? Cum să găsească o rezolvare la aceste chestiuni nu le ieşea din minte “bogaţilor şi privilegiaţilor” din acea vreme.

Au apărut două pouă poziţii principale.

Pe de o parte, existau oameni cum ar fi Thomas Babington Macaulay, care credea că “cei de rang înalt şi mijlociu erau reprezentanţii naturali ai speciei umane.” (16)

El se temea de acordarea de drepturi săracilor şi celor lipsiţi de proprietate. Această chestiune devenise déjà proeminentă în Marea Britanie, odată cu răspândirea mişcării cartiste (Chartist) la mijlocul deceniului 1830. Unul dintre cartiştii de frunte, Cobett, adusese cel mai important argument, şi anume că oamenii doreau votul ”care le-ar fi putut aduce ceva bine, care ar fi putut să le schimbe situaţia în mai bine…şi nu pentru a-şi satisface… nu doreu votul de dragul un moft abstract.” (17) În acest context a atacat Macaulay ideea votului universal. El a susţinut că acest drept va face ”ca bogaţii să fie jefuiţi”, iar asta ar duce la “distrugerea civilizaţiei şi la o întoarcere la barbarism.” (18)

Alţii nu au fost atât de grei de cap, cum ar fi J.S. Mill, cunoscutul filosof liberal din secolul 19. El era foarte conştient că timpurile se schimbaseră. Vedea că s-a dus vremea ”când cei needucaţi aveau credinţă în cei educaţi şi instruiţi” (19), iar consecinţa acestui fapt era că ”mulţimea a rămas fără conducător şi societatea era expusă la toate greşelile şi pericolele.” (20)

Unul dintre aceste pericole era Revoluţia socială. Mill era foarte conştient că ceva trebuia făcut, dar şi că timpul nu mai putea merge înapoi. Nu că şi-ar fi făcut vreo iluzie: ”Ne îngrozesc ignoranţa şi, mai ales, egoismul şi brutalitatea maselor.” (21)

Cei de rang inferior erau, după cum vedea el lucrurile: ”masele de o ignoranţă sălbatică”, “gloata ordinară”, sau “turma necultivată.” (22)

Prin contrast, el se privea pe sine şi pe cei de teapa sa ca fiind “o clasă înzestrată  pentru cultivarea învăţăturii şi pentru răspândirea rezultatelor ei în rândul comunităţii.” (23)

Rolul unei asemenea clase era clar, după cum a spus Mill: “Nici un guvern în urma unei democraţii… nu ar putea să se ridice deasupra mediocrităţii decât cu sfatul … celor din consiliu şi prin influenţa celor puţini care sunt foarte bine instruiţi.” (24)

Alternativa, un cuvânt care avea mare însemnătate pentru “turma ordinară”,  era de neconceput: “Nu este folositor, ci dăunător, ca prin constituţia ţării, ignoranţa să primească la fel de multă putere politică ca erudiţia.“ (25)

Atunci, din punctul de vedere al lui Mill, o soluţie convenabilă a fost acesta: “Clasele intelectualilor [ar trebui] să conducă guvernul, iar guvernul ar trebui să conducă clasele proştilor.” (26)

Ce în timp va deveni modul de operare al democraţiei parlamentare peste tot nu era practicabil imediat în anii 1850.

Dezavantajul natural al “celor de rang mijlociu şi mai înalt” faţă de această “gloată sălbatică”, atunci când era vorba de numărătorare  (“bogaţii sunt cei puţini, iar săracii sunt cei mulţi”),  era doar o parte a problemei.

Mai presante erau aşteptările diferite pe care ambele tabere, bogaţii şi săracii, le aveau de la această chestiune particulară a votului universal, şi de la extinderea sa.

Mill, din nou, a fost clar în această privinţă. Democraţia “nu însemna că oamenii se pot guverna pe ei înşişi, ci că ei au siguranţa unui guvern bun.”

Un asemenea “guvern bun” déjà exista, după cum vedea el lucrurile: era parlamentul.

Hobsbawm notează starea de fapt din Europa la mijlocul secolului 19: “Tradiţia parlamentară fusese stabilită aproape peste tot în ţările europene, cu excepţia Rusiei. În cele mai multe cazuri, însă, puterea elitei tradiţionale a rămas în siguranţă, dacă nu chiar necontestată, pentru că parlamentele aveau doar o putere formală asupra executivului, şi astfel, aveau, în cel mai bun caz, cea mai slabă influenţă asupra politicii de stat.” (27)

Aceste adevăruri neînfrumuseţate despre parlament şi irelevanţa sa erau foarte bine cunoscute în acea vreme. Cei care participaseră la diferitele parlamente ale Europei erau, în cea mai mare parte a lor, numiţi de elitele conducătorare din Europa – diverse progenituri ale celor din clasele de proprietari şi oameni de afaceri, avocaţi şi din alte profesii.

Asta cu greu putea fi democraţia pe care “clasele proştilor” şi-o imaginaseră.

Dimpotrivă, percepţia generală era că “guvernarea de către popor” trebuie să însemne doar atât – de aici, conotaţiile periculoase pe care cuvântul democraţie le-a avut asupra acestei perioade a istoriei.

Mill şi alţii erau foarte conştienţi de această diferenţă între cum “înţelegeau” chestiunea bogaţii şi săracii. Era o problemă majoră. Nu exista, într-un sens, “o tradiţie a guvernării”, sau aşa s-a mai spus, “un teren comun între guvernanţi şi cei guvernaţi”, în care ambele tabere să îşi ştie locul. Natural, până când aceste tradiţii au fost stabilite, votul ar fi trebuit să fie refuzat sau manipulat pentru a fi făcut să nu aibă nici un efect.

”Votul calificat” a fost doar un mijloc prin care acest lucru a fost făcut. Deşi nu înainte ca o altă idée – votul “ponderat” – să fi fost pusă şi ea pusă în joc. Această idée, elaborată tot de Mill, nu era cu nimic nouă: “Dacă fiecare muncitor obişnuit necalificat va avea un vot, atunci un muncitor calificat va avea două. Un maistru… a cărui ocupaţie necesită mai multă cultură generală, şi ceva morală, precum şi calităţi intelectuale, ar trebui, poate, să aibă trei voturi. Un ţăran, un manufacturier sau un negustor…ar trebui să aibă trei sau patru. Un membru al oricărei meserii care necesită o cultură intelectuală sistematică… ar trebui să aibă 5 sau 6. Un absolvent de facultate al oricărei universităţi ar trebui să aibă cel puţin la fel de multe.” (28)

În acest fel, dezavantajul numeric al bogaţilor ar fi fost redus până când cei săraci erau puşi să stea la locurile lor.

Dar nu a fost să fie aşa. Votul calificat a fost mult mai practic. Folosind diferenţierea arbitrară – nivel de educaţie, deţinerea unei proprietăţi, religia, rasa, culoarea pielii, sexul, vârsta – accesul la dreptul de a vota a fost restrâns. Doar până când oamenii ar fi arătat ”maturitatea” potrivită.

Gladstone, premier britanic, a exprimat ce însemna această ”maturitate” în timpul unei dezbateri din 1864, când s-a discutat dacă votul ar fi trebuit extins (de la 4% la 8% din populaţie!). Votantul, a spus Gladstone, ar trebui să fie o persoană “care să se poată stăpâni, să aibă auto-control, respect pentru ordine, răbdare în suferinţă, încredere în lege şi deferenţă faţă de cei superiori.” (29)

Marea Britanie: “Acordarea dreptului de vot”

Între anii 1850 şi 1950, o perioadă de 100 de ani, principalele democraţii parlamentare au apărut în Europa de vest, America de nord, Australia şi Noua Zeelandă.

Situaţia în aceste ţări se schimbase de la una în care Parlamentul (sau legislativul cum mai era cunoscut) era ales de doar 1-5% din populaţia adultă la una în care aproape 100% participau. Acest ritm lent reflectă problemele generale asociate cu construirea “tradiţiilor de guvernare” între conducători (“bogaţii şi privilegiaţii”) şi cei conduşi (clasele muncitoare), ţinând cont atât de problemele sociale din acele vremuri cât şi de continua inegalitate uriaşă.

cap 2 ilustratia 1

Deşi a fost lent, a fost un proces care în linii mari a avut succes şi care s-a bazat pe două evoluţii importante, dincolo de metoda obişnuită – represiunea –, pentru a avea succes. Acestea au fost :

1. Apariţia unei supuse mişcări socialiste parlamentare,

2. Creşterea şi influenţa mass-media (mijloace de comunicare în masă), care din primele lor zile, aveau să slujească interesele şi agenda “celor bogaţi şi privilegiaţi”.

CAPITOLUL 3: ROLUL STATULUI

Să-şi păstreze privilegiile şi bogăţia, în timp ce cedau aparenţa unei democraţii a fost principalul scop al “bogaţilor şi privilegiaţilor” în timpul celei de-a doua jumătăţi a secolului 19.

Dar, la talpa societăţii, răbdarea faţă de acest lucru era foarte puţină, în special din partea “mulţimii” care era, ca întotdeauna, “necruţătoare şi exagerat de interesată de cine primea ce”.

Această nerăbdare a izbucnit în plină forţă în Franţa, din nou, odată cu faimoasele evenimente ale Comunei din Paris (1871), care, chiar şi după standardele de azi, rămân o piatră de hotar în reuşita practicilor democratice.

Comuna, deşi a avut o existenţă întreruptă, a rupt cu trecutul în mai multe feluri directe şi evidente, care au răspuns stării populare a revoluţiei:

”Cei aleşi să-i reprezinte pe oameni aveau să acţioneze ca delegaţi, nu ca membri ai parlamentului… Cei aleşi puteau fi revocaţi de către oameni, şi era datoria celor aleşi să raporteze oamenilor şi să rămână în contact permanent cu sursele suveranităţii populare.” (30)

Aşa ceva nu mai exista nicăieri în lume la acea vreme. ”Poliţia a fost deodată deposedată de atribuţiile sale politice… Deci, deveniseră oficiali ai altor ramuri ale Administraţiei. De la membrii Comunei în jos, serviciul public trebuia plătit cu acelaşi salariu ca al omului care muncea.” (31)

Acesta era un sistem de administrare care a determinat Comuna să instituie sau să încerce să instituie reforme de o natură foarte radicală – cooperative ale muncitorilor au fost formate, planuri au fost elaborate pentru ca muncitorii să poată controla  industria, o atenţie specială a fost acordată prevederii privind educaţia de bază pentru toată lumea, pentru a îmbunătăţi situaţia femeilor şi pentru a asigura creşe pentru familiile muncitorilor (situate în apropierea locului lor de muncă). (32) Pentru acea vreme, acestea au fost realizări uriaşe.

Dar, dacă Comuna a scos la lumină ceva – în general vorbind, ca exemplu al unei democraţii, comuna a fost batjocorită de către “bogaţi şi privilegiaţi” – a fost că adevărata ameninţare pentru înalta societate era păstrarea avantajelor care nu mai emanau de la “masele generale”, ci mai degrabă de la o parte mai specifică a lor, şi anume: de la clasa muncitoare.

Modalităţile de a cădea la învoială cu această entitate erau şi mai complicate datorită încă micii influenţe a ideilor anarhiste şi socialiste din rândurile clasei muncitoare. O influenţă care s-a văzut clar şi evident în desfăşurarea evenimentelor  Comunei.

Represiunea, răspunsul imediat faţă de Comună (aproximativ 25.000 de parizieni au fost măcelăriţi (33)), nu avea cum să fie o soluţie pe termen lung, dată fiind, chiar şi în această perioadă, capacitatea evidentă a muncitorilor de a-şi articula şi-şi apăra propriile interese. Într-adevăr, acesta a fost perceput ca fiind pericolul real pe care îl punea clasa muncitoare, care era în formare, – independenţa şi autonomia sa care o diferenţiau de celelalte clase de producători din societate, şi mai ales, cel mai important, faţă de ţărănime.

Atunci, pentru “bogaţi şi privilegiaţi”, limitarea acestei noi descoperite independenţe a muncitorilor şi, dacă era posibil, diluarea ei au devenit scopurile cruciale în lupta generală împotriva democraţiei.

Dacă această luptă împotriva democraţiei nu era dusă, o societate, care se baza din ce în ce mai multe pe tehnologie, cum nu o mai făcuse niciodată, ar fi devenit, în timp, periculos de vulnerabilă în faţa celor mai importanţi votanţi – muncitorii.

Chiar şi spre sfârşitul secolului 19, direcţia dezvoltării economice ducea spre acest scenariu, în care, indiferent de interesele bogaţilor, muncitorii ar fi putut fi suficient de puternici pentru a implementa democraţia (reală) orice-ar fi fost.

Chiar procesul luptei industriale în sine – care a devenit o trăsătură importantă a secolului 19 şi a continuat şi în secolul 20 – le dădea dreptate unui număr mic, dar care devenea din ce în ce mai mare, de muncitori cuprinşi de asemenea “halucinaţii”.

În înfruntarea proprietarilor industriei, muncitorii, chiar de la bun început, au avut puţine lucruri pe care se puteau baza.

Împotriva forţei brute şi a resurselor materiale superioare ale bogaţilor, muncitorii au avut doar organizarea şi solidaritatea care i-au ţinut împreună – şi pe aceste două resurse le-au folosit din plin.

Organizându-se în sindicate şi asociaţii (organizaţii care erau formate sistematic în această perioadă), muncitorii au putut să-şi folosească puterea industrială la întregul ei potenţial.

Dar, cel mai important, a existat un bonus: asociaţiile şi sindicatele erau, în sinea lor, “şcoli de democraţie” şi de educaţie politică. Nu numai că muncitorii au devenit politizaţi implicându-se, dar fiind şi parte a unui sindicat, ei au primit lecţii valoroase despre administrarea democratică.

Ca şi cum nu ar fi fost de ajuns, tocmai printr-o asemenea implicare, muncitorii vedeau – când aveau succes –  că aveau dreptate în privinţa celor mai periculoase idei: că, prin eforturile şi organizarea lor, ei reuşeau să reducă exploatarea. O idée care, dacă ar fi fost lăsată necontrolată, ar fi putut fi punctul de plecare al unor iniţiative mult mai substanţiale.

Atunci, lupta industrială a fost un mijloc crucial prin care clasa muncitoare şi-a format şi dezvoltat conştiinţa revoluţionară. Câştigarea experienţei politice influenţa şi lupta, din ce în ce mai răspândită, pentru reforma democratică. La fel cum şi lupta mai răspândită pentru democraţie influenţa formarea cerinţelor la locul de muncă al muncitorilor. Această trăsătură s-a văzut clar în ”propunerea” înaintată de muncitorii din minele de cărbune din RhonddaValley din Ţara Galilor în 1912:

”Nu ne interesează decât să vedem că acela care creează valoare va şi primi acea valoare… Astăzi, acţionarii deţin şi conduc minele de cărbuni. Ei le deţin şi le conduc în special prin intermediul unor oficiali plătiţi. Bărbaţii care lucrează în aceste mine sunt cu siguranţă la fel de competenţi – ca şi acţionarii care probabil n-au văzut în viaţa lor o mină de cărbuni –  să-şi aleagă oficialii. Dreptul de a vota cine să fie pompier, manager, inspector etc înseamnă dreptul de a vota pentru a determina  condiţiile vieţii noatre de muncitori. De un asemenea vot depinde, într-o mare măsură, siguranţa vieţii voastre şi a trupurilor voastre, a eliberării voastre de represiunea şefilor mici, şi v-ar face să fiţi direct interesaţi şi să puteţi controla condiţiile în care voi munciţi.” (34)

Asemenea idei erau, într-adevăr, periculoase. Ideea că democraţia ar trebui să fie o parte a muncii şi la locul de muncă, la fel cum ar trebui să fie o parte din orice alt aspect al vieţii, reprezenta o înfruntare directă a conducerii din partea unui şef. Cu atât mai periculoasă, cu cât se îmbina cu noţiunea de luptă industrială şi cu solidaritatea sindicală care se dezvoltau în acest timp.

În acest context, pentru “bogaţi şi privilegiaţi” a fost crucial să abată aspiraţiile politice ale muncitorilor departe de arena industrial, şi să le ducă spre unele instituţii mai benigne. Parlamentul a fost inventat exact pentru aşa ceva.

Din din partea stângii, doar anarhiştii au fost cei care au tras semnalul de alarmă asupra pericolului care avea să se facă simţit în timp, dacă muncitorii s-ar fi lăsat amăgiţi de instituţia parlamentului.

Pe de o parte exista întrebarea crucială: ce putea realiza parlamentul sau ce putea schimba, din moment ce avea doar “puteri formale”? Care ar fi fost sensul în a câştiga controlului asupra parlamentului, dacă acest control ar avea putea produce o foarte mică schimbăre reală?

Deşi aceste întrebări erau foarte importante, ele au fost însoţite de o dezbatere mai generală despre natura democraţiei şi rolul Statului.

Divergenţa reală în acele zile era între următoarele două puncte de vedere.

Între acela care vedea ”Statul” ca pe un agent benefic în societate şi între acela (susţinut de unii anarhişti şi marxişti) care vedea “Statul”, dimpotrivă, ca pe un impediment în calea oricărui progres substanţial social şi economic.

Înflorirea mişcării reformelor sociale în acea vreme – care, în timp, avea să fie dominată de diferite partide socialiste şi ale muncii din toată lumea – a fost principalul avocat al ideii că ”Statul” ar putea fi folosit în beneficiul muncitorilor, şi, în general, al celor lipsiţi de drepturi.

Lassalle, fondatorul Partidului Social Democrat German (PSDG), a susţinut că orice îmbunătăţire a situaţiei sociale putea fi făcută numai prin intervenţia Statului. Acesta a fost ”marele premiu”, care avea să fie oferit, dacă muncitorii şi reprezentanţii lor acceptau să intre în jocul Parlamentului. În acest scop, Lassalle le-a cerut insistent muncitorilor  ”să nu se uite [nici] la stânga, nici la dreapta, şi să fie surzi la orice, cu excepţia votului universal şi secret.” (35)

Lassalle nu era o excepţie în susţinerea acestui punct de vedere. În Marea Britanie, Fabianii, o forţă formatoare din Partidul Muncii, aveau o perspectivă similară, crezând că ”Statul era fundamental neutru… Ar putea fi folosit pentru a împiedica progresul sau… pentru a duce mai departe evoluţia umanităţii către ţelurile ei colectiviste. Problema era doar ce clasă va fi cea care va controla această funcţie a Statului …” (36). Aşa cum vedeau ei lucrurile, “maşinăria de stat a armatei, poliţiei şi tribunalelor legale” va continua să fie folosită împotriva oamenilor de către clasele [bogaţilor] până când va fi folosită de oameni împotriva claselor [bogaţilor]…” (37)

Punctul de vedere anarhist, însă, era radical diferit, şi, aşa cum s-a văzut în timp, mult mai realist. Aşa cum anarhiştii au arătat, “Statul”, în esenţă, era un lanţ de comandă. Practicile democratice nu animau nici unul dintre multele sale segmente şi departamente. Mai mult, Parlamentul era doar o parte minoră a Guvernului. Iar Guvernul era doar o parte minoră a unui organism mult mai mare, care includea şi armata, poliţia şi judiciarul. Toate acestea erau autoritare în termeni de structură şi etos. Cum ar fi putut asemenea organisme să fie folosite în beneficiul întregii societăţi?

Argumentul susţinut de Lassalle şi de alţii a fost că, dacă o conducere mai ”luminată” şi ”mai plină de compasiune” ar fi luat frâile, mai multe scopuri benefice ar fi putut fi realizate.

Dar, anarhiştii au respins acest punct de vedere. Nu pentru că se îndoiau de “compasiunea” sau de  ”înţelepciunea” lui Lassalle, deşi şi acestea erau discutabile, ci pentru că, aşa cum au susţinut ei, instituţiile autoritare nu ar fi putut fi folosite pentru a aduce la îndeplinire obiective democratice (adică politici care să ducă la distribuţia averii, chestiunea cheie, care nu ar fi putut fi susţinute de o minoritate, indiferent cât de bine intenţionată ar fi fost aceasta. Mai degrabă, implicarea activă şi democratică a întregii societăţi era necesară pentru a duce la îndeplinire acest obiectiv).

Pentru anarhişti, atunci, aceste păreri şi credinţe ale reformatorilor  nu erau decisive. Structurile politice folosite în obţinerea unui rezultat erau cele care determinau acel rezultat. Pentru anarhişti, ”Statul” nu putea fi neutru. Era autoritar şi nedemocratic, pentru că aceste trăsături erau cele adecvate scopului său. Lassalle, aşa cum îl vedeau anarhiştii, nu ar fi schimbat direcţia guvernului sau ”a Statului”, dacă ar fi fost ales. Dimpotrivă, această direcţie l-ar fi schimbat pe el. El ar fi devenit autoritar şi şi-ar fi urmat doar propriile sale interese, aşa cum impunea instituţia pe care el fusese împuternicit să o conducă.

Timpul avea să spună cine a avut dreptate.

 

CAPITOLUL 4: “LUMINIŢA DE LA CAPĂTUL TUNELULUI”

Între timp, problema reală a rămas. Chestiunea crucială pentru “bogaţi şi privilegiaţi” era cum să lase aparenţa unei democraţii, în timp ce ei își păstrau, de fapt, cât mai mult cu putinţă, controlul asupra pârghiilor puterii. În acest fel, afacerile care aduceau bani au putut continua, în timp ce cererile pentru democraţie reală au fost împinse într-o fundătură.

Parlamentul, cum am spus mai sus, era doar una dintre metodele pe care le aveau la dispoziţie. Avea puteri formale şi se ocupa de chestiuni triviale. Problemele reale ale societăţii – acumularea averii de către câţiva, masiva exploatare a celor care munceau, conducerea draconică a şefului la locul de muncă – cu greu treceau de pragul parlamentului. Şi tocmai în asta era frumuseţea situaţiei. Dar, în asta stătea şi slăbiciunea sa.

Prăpastia dintre instituţiile puterii – Stat şi Guvern – şi numărul uriaş de oameni care trăiau în sărăcie devenise uriaşă în a doua jumătate a secolului 19 şi la începutul secolului 20.

Prestigiul parlamentului era foarte scăzut. Ca instituţie, era privit cu suspiciune, şi era, de fapt, un loc de joacă pentru bogaţi. Cum, întrebau oamenii atunci, putea o asemenea instituţie să facă vreo reformă fundametală? Sau, dacă tot venise vorba de asta, cum putea să realizeze o redistribuţie majoră a bogăţiei?

Pe parcursul acestei perioade, aceasta a fost o limitare importantă – în cele mai multe ţări. Pentru a canaliza cererile mai mari pentru democraţie şi drepturi politice într-o direcţie sigură, era necesar, în primul rând, să se construiască percepţia că “Parlamentul” înseamna, de fapt, democraţia în acţiune.

În mod similar, în timp ce votul universal a fost încuviinţat treptat, acest lucru a fost făcut într-un mod reţinut şi strategic. Extinderea drepturilor de vot era contestată mereu prin expresii de genul “unei mari îngrijorări pentru viitorul societăţii”. În schimb, ”clasele proştilor”, femeile şi oamenii de culoare – sau orice categorie urma – erau stigmatizați în acest fel: Erau ei capabili să înţeleagă chestiunile politice? Puteau fi ei obiectivi? Oare nu cumva dreptul lor de vot ar fi însemnat sfârşitul societăţii aşa cum o ştia toată lumea?

Aceste chestiuni au fost dezbătute intens în timpul erei reformelor (1850-1950), care a culminat cu stabilirea principalelor democraţii parlamentare moderne.

Dar, de la bun început, ca proces general de reformă, a mers cel mai departe şi cu cea mai mare viteză în aşa-zisele ţări ale Lumii Noi” – Statele Unite, Canada, Noua Zeelandă şi Australia – care au extins dreptul de vot popular foarte rapid, în parte, din cauza circumstaţelor lor speciale.

Fiind ţări care au fost construite pe furtul pământului (de la popoarele băştinaşe) ele comandau o mai mare loialitate de la (obişnuiţii) lor cetăţeni albi decât ar fi fost posibil în Europa. O loialitate care era, de fapt, o protecţie şi mai mare a intereselor economice ale “bogaţilor şi privilegiaţilor.”

Procesul general pentru extinderea sufragiului către “mase” a fost perceput ca fiind periculos, şi chiar a fost. Pentru simplul motiv că nu putea funcţiona cu succes fără participarea substanţială a celor din clasele de jos. Această participare era asigurată de către mişcarea în formare “socialist parlamentară”, care, din primele ei zile, avea în vedere o schimbare socială şi o reformă care să nu fie radical diferite de ceea ce puteau tolera “bogaţii şi privilegiaţii”.

Aici erau două componente importante şi esenţiale. Prima, aşa cum am menţionat mai sus, ”socialiştii parlamentari” vedeau Statul şi rolul său ca fiind total importante. Lăsâd deoparte obiecţiile anarhiştilor şi ale unor marxişti, ei vedeau ”Statul” cu un nivel de respect care era se apropia de evlavie. În multe privinţe, parlamentarii socialişti erau mult mai ataşaţi de ideea de ”Stat” decât chiar capitaliştii care se bazau pe existenţa acestuia, din când în când, ca mijloc de represiune. Ei vedeau controlul din partea ”Statului” şi ierarhia sa de comandă ca fiind total importante, şi ca fiind un scop dezirabil care i se cuvenea de drept.

În al doilea rând, însă, era problema ”mulţimii” şi a rolului care ar fi trebuit atribut acesteia într-o societate viitoare. Aveau ei să fie participanţi, cetăţeni care erau activi în realizarea schimbării, sau aveau să fie doar oameni care erau chemaţi să voteze o dată la câţiva ani – fără să poată influenţa prea mult mersul societăţii? Care din acestea două avea să fie: activi şi participanţi, sau pasivi şi ţinuţi la distanţă?

Şi în această privinţă părerile “bogaţilor şi privilegiaţilor” şi ale socialiştilor parlamentari coincideau. La un anumit nivel era nemulţumire. Beatrice Webb, o fostă membră a Fabienilor, şi o fondatoare a Partidului Britanic al Muncii, era ”înspăimântată de imoralitatea şi de mărginirea intelectuală a celor din clasele inferioare”. La trecerea în noul secol, ea a notat: ”Pentru noi, afacerile publice par sumbre; clasele de mijloc sunt materialiste, şi clasele muncitoare sunt stupide, şi în mare parte îndobitocite de băutură, fără nici un alt interes decât jocurile de noroc.” (38)

La alt nivel, însă, exista îndoiala în legătură cu capacitatea politică a clasei muncitoare. Fabienii, în general, aveau influenţă în fondarea Partidului Britanic al Muncii, dar ei nu-şi puteau imagina că muncitorii puteau veni cu idei politice proprii. “Sarcina maximă care poate fi lăsată la decizia unei adunări de masă [a muncitorilor] într-o democraţie e să ratifice sau să respingă o politică déjà stabilită pentru ea.” (39) Un punct de vedere care era împărtăşit şi de Eduard Bernstein (40), o figură cheie în Partidul Social-Democrat German, şi, interesant, şi de revoluţionarul rus, Lenin, care susţinuse că muncitorii erau capabili doar de “o conştiinţă sindicalistă”. (41)

Cu toate acestea, creşterea mişcării “socialist parlamentare”, în ultima parte a secolului 19 şi la începutul secolului 20, s-a produs cu viteza unui meteorit.

În toată Europa, în America de Sud şi în Australia, partidele socialiste se formau cu scopul declarat de a obţine puterea.
Nicăieri nu a fost această creştere mai impresionantă ca în Germania. Partidul Social-Democrat German “şi-a crescut numărul de voturi de la 125.000 în 1871 la 1,4 milioane de voturi în 1890 (20 la sută din numărul total al votanţilor) şi la 4,2 milioane de voturi în 1912 (35 la sută din numărul total al votanţilor). Creşteri la fel de dramatice ale votului pentru socialişti au avut loc peste tot…Social-democraţii au obţinut 37 la sută din voturi în Finlanda în 1907, 40 la sută în Austria în 1919, 30 la sută în Belgia în 1925 şi 46 la sută în Danemarca în 1935.” (42)

În urma alegerilor din 1910, pentru prima dată în lume, primul guvern socialist a ajuns la putere în Australia.

Aceste rezultate erau într-adevăr dramatice, fără îndoială un indiciu al dorinţei din această perioadă pentru o schimbare reală şi substanţială, sau pentru distribuţia bogăţiei. Părea că schimbări foarte mari erau iminente, o părere exprimată cu entuziasm de Frederick Engels în 1895. Engels, autor împreună cu Marx al ”Manifestului Comunist”, nu înceta să se minuneze la creşterea Partidului Social-Democrat German. El părea să creadă că toate lucrurile se vor prăbuşi înainte de apariţia gigantului “socialism parlamentar”: “Creşterea sa are loc atât de spontan, atât de constant, atât de imposibil de înfrânat, şi unerori atât de lin, ca un proces natural. Orice încercare a guvernului împotriva ei s-a dovedit neputincioasă … Dacă va continua în acest ritm, la sfârşitul secolului vom… ajunge să avem o putere decisivă în teritoriu, în faţa căreia toate puterile va trebui să se aplece, fie că le va place, fie că nu.”(43)

Un asemenea mesaj era dus cu credinţă electoratului din clasa muncitoare de către miile de activişti de partid care s-au alăturat diferitelor partide socialiste în această perioadă, adesea neglijând mişcarea sindicală, pe care au lăsat-o de izbelişte.

Keir Hardie, un lider de opinie din Partidul Muncii din Marea Britanie, era unul dintre primii eroi care pășise pe acest teritoriu neexplorat. Hardie însuşi, în sens personal, cunoscuse opresiunea. Copil din flori, născut într-o fermă de servitori din Lanarkshire din Scoţia, el a străbătut Anglia, Scoţia şi Ţara Galilor construind sprijin pentru drumul parlamentar spre schimbare. El era, în orice caz, un vorbitor elocvent, cu – se părea – o viziune radicală. A descris tipul de socialism pentru care lupta în acest mod:  “…urâţenia şi mizeria de care te lovești peste tot în aceste văi ale noastre, cele mai frumoase din lumea asta, vor dispărea. Apa râurilor va fi din nou pură şi curată aşa cum era în vremurile de demult… şi iarna lemnele vor străluci în foc în timp ce cei mici şi fetele ne vor bucura inimile cu veselie şi cântece, şi totul va fi frumos şi peste tot va fi bucurie.” (44)

Cum vedea el lucrurile, cel mai important era participarea la procesul electoral. Parlamentul era o instituţie bună, cu putere reală şi potenţial pentru a satisface dorinţele poporului. Problema era, aşa cum o vedea el, că bogaţii tot reuşeau să fie aleşi şi tot ajungeau pe holurile lui sacre. Dacă asta s-ar fi schimbat, dacă oamenii care proveneau din clasa muncitoare – care ştiau cum era să fii sărac – ar fi fost aleşi, atunci situaţia ar fi fost alta.

Cum spunea un cântec, care fusese popularizat printre muncitorii australieni la începutul secolului 20 pentru a câştiga sprijin pentru Partidul Australian al Muncii (PAM) (45):

“Atunci nu vă pierdeţi cu firea, băieţii mei; camarazii voştri din oraş

Vă vor ajuta să câştigaţi votul şi să-l daţi jos pe tiran.

Votul e soluţia, băieţii mei, votul e soluţia…”

Votul, cu alte cuvinte, devenise totul.

“Până la Primul Război Mondial, Partidele Social-Democrate au făcut eforturi mai ales pentru a obţine reforme democrate, cum ar fi extinderea votului, prima dată pentru bărbaţi, apoi pentru femei, la fel şi pentru a obţine secretizarea votului, egalitatea alegătorilor şi politica „un om, un vot”.” (46)

În special în ţările nord-europene, această prioritizare a afectat toată lupta socială. Partidele socialiste şi ale muncii nu doar că au stabilit agenda, dar au avut şi tendinţa, cu mai mult sau mai puţin succes, să se includă pe ele însele în agenda mai răspânditei mişcări sindicaliste.

Astfel, ameninţarea reală pe care o puneau (sistemului) luptele industriale care se duceau în locurile unde se muncea a fost la început moderată, apoi dispersată. În multe ţări, muncitorii au jucat un rol militant în câştigarea extinderii dreptului de vot. În Belgia, Austria şi Finlanda printre altele, grevele generale au avut loc pentru a obţine o extindere mai mare a dreptului de vot. Dar, la sfârşitul zilei, rolul muncitorilor a fost secundar. Odată ce reprezentarea în Parlament a fost realizată, munca de construire a socialismului a căzut în ”mâinile capabile” ale socialiştilor parlamentari.

Un rezultat convenabil.

Pentru ”socialiştii parlamentari”, dintotdeauna, marele premiu a fost să obţină controlul asupra Statului. Ei susţineau că prin conducere înţeleaptă şi luminată, Statul ar putea fi folosit în beneficiul întregii societăţii. Ce s-a întâmplat în realitate?

Din primele zile, au apărut divergenţe. Cererile electoralismului erau toate importante, dar, déjà în 1890, Bernstein, în Germania, a arătat importanţa acestei chestiuni. Declarând că democraţia era “şcoala compromisului”, el a pledat cu succes, în interiorul Partidului Social-Democrat German, pentru o politică moderată şi de alianţe cu forţele care nu împărtăşeau dorinţa pentru fundamentala distribuţie a bogăţiei.

Scopul eventual era tot socialismul, susţinea el, dar pentru prezent scopurile urgente trebuia să aibă prioritate: „Pentru mine, realizarea celor mai urgente necesităţi este cel mai important lucru, nu doar pentru că au o mare valoare propagandistică, şi servesc la înrolarea maselor, dar şi pentru că, în opinia mea, acest proces gradual și această socializare graduală  sunt calea, care se arătată cu claritate, pentru o tranziţie progresivă.” (47)

Un punct de vedere care a culminat în de acum clasica reformulare de către Bernstein a priorităţilor sale şi celor ale PSDG, când a declarat: “Mişcarea înseamnă totul… ce de obicei numim scopul final al socialismului… nimic.“ (48)

În cealaltă parte a lumii, chestiunile nu erau cu mult diferite, deşi nu erau nici un pic mai mai încununate de succes. Partidul Australian al Muncii (PAM) fusese format după o serie de înfrângeri industriale ale muncitorilor australieni, în ultima decadă a secolului 19. Din această moştenire amară, “a apărut o determinare de a îndrepta greşelile prin acţiune parlamentară dedicată.” (49) PAM a avut succes în continuare, mai ales la nivel regional. Acest ”progres timpuriu al Partidului Australian al Muncii în politică a stârnit interesul lumii întregi…” (50)

Dar, acasă, îndoilelile déjà începeau să apară. În prima perioadă de când era la putere, la nivel regional, nemulţumirea era larg răspândită: “Oamenii care munceau îşi criticau mereu parlamentarii pentru că nu erau destul de duri în susţinerea cauzei lor. Ei vedeau Parlamentul ca pe un club confortabil care i-a sedus pe membrii Partidului Muncii cu favoruri dincolo de ce ar fi putut obţine un muncitor obişnuit – salarii mari, fotolii moi şi comode, mese de biliard, biblioteci pline de cărţi, călătorii gratuite pe calea ferată, şi invitaţii la recepţii simandicoase. Contactele apropiate cu adversarii Muncii puteau fi şi ele dezarmante. După ce-i biciuiau pe sindicalişti la mitingurile electorale, era cu totul altceva să-i înfrunte într-un mediu relaxant, şi să descopere că nu erau nişte tipi răi la urma urmei, că puteau sta la un pahar de vorbă cu ei, sau la un joc de cărţi. Mulţi bărbaţi ai Partidului Muncii „erau nevoiţi să se adapteze şi adesea au făcut asta fără să-şi dea seama de acest proces”.” (51)

Şi, într-adevăr, la putere, partidul Muncii era moderat. PAM a format primul său guvern federal Australian în 1910.

Succesul ”a fost salutat ca o culminare a celor 20 de ani de muncă asiduă.” (51) E adevărat, să formeze PAM “a fost nevoie de mai multe legi decât a adoptat oricare altă administrare naţională, anterior.” Dar, în întregul lui, programul legislativ nu s-a atins de chestiunea bogăţiei sau a distribuţiei acesteia. Departe de aşa ceva. O politică a arbitrării din partea Statului a salariilor şi condiţiilor de muncă începuse déjà să fie aplicată, sub precedentul guvern, care nu era al muncii. Această politică a fost extinsă acum. La fel a fost extinsă şi o taxă impusă marilor ferme dacă nu cultivau şi nu aduceau îmbunătăţiri pământului pe care îl controlau. În sfârşit, ”o măsură populară… alocaţia pentru copil, în valoare de cinci lire, plătită la naşterea fiecărui copil alb australian.” (52) (Aşa cum probabil era de aşteptat din partea unui partid ai cărui membrii “obişnuiau să spună rugăciunea înainte de masă şi să ciocnească pentru monarhie.” (53 ))

Dar, ce era şi mai rău abia va urma: lucrurile aveau să se înrăutăţească şi mai mult.

Partidul Muncii din Marea Britanie a venit la putere, pe neaşteptate, când a câştigat 191 de locuri în Camera Comunelor în alegerile generale din decembrie 1923. Spre deosebire de “fratele” său din Australia, a adoptat, înainte de asta, unele politici clare privind distribuţia bogăţiei. Aşa cum Keith Laybourn precizează în cartea sa “The Rise of Labour”, “partidul speranţei şi al aspiraţiilor venise la guvernare.” (54)

A fost o lecţie foarte amară pentru muncitorii din Marea Britanie.

Philip Snowden, primul ministru de finanţe din partea Partidului Muncii, a introdus un buget despre care a susţinut că “nu era o răzbunare împotriva nici unei clase şi al nici unui interes”. (55)

De fapt, s-a spus că acel buget va avea “consecinţe devastatoare pentru nivelul de trai al clasei muncitoare.” (56) În orice caz, primul buget al lui Snowden “a primit aprobarea generală a tututor celor din Camera Comunelor. A fost ridicat în slăvi de conservatori şi de liberali, la fel de mult cât a fost ridicat în slăvi şi de politicienii din partea Partidului Muncii,” (57) deşi, câţiva ani mai târziu, (“uitându-se înapoi la ce-a făcut în viaţă”) Snowden a fost în stare să-şi justifice performanţa după cum urmează: “Am activat în viaţa politică timp de 40 de ani şi singurul meu obiectiv a fost să îmbunătăţesc condiţiile pentru milioanele de muncitori care trudeau. Acesta e însă singurul meu obiectiv, şi, dacă cer o suspendare temporară (a lui) şi unele sacrificii temporare, e pentru că acestea sunt necesare ca progresul să fie posibil pe viitor.” (58)

Un rezultat dezastruos şi un motiv pentru exasperare în rândul Partidului Muncii? Departe de aşa ceva. După ce a căzut de la putere la sfârşitul lui 1924, primul premier al Partidului Muncii din istoria britanică, Ramsay McDonald, s-a simţit emoţionat să-i scrie Regelui despre performanţa Partidului Muncii, încercând să-l impresioneze astfel: “Ei [cei din Partidul Muncii] au arătat ţării că au capacitatea de a guverna la un nivel egal cu celelalte partide din Cameră… şi, ţinând cont de lipsa lor de experienţă,… s-au achitat cu merit de sarcinile lor în Camera Comunelor. […] Guvernul Partidului Muncii a arătat ţării că patriotismul nu este un monopol al unei singure clase sau al unui singur partid… Ei, de fapt, au demonstrat că nu sunt cu nimic mai prejos decât alt partid, şi că recunosc datoriile şi responsabilităţile lor, şi au făcut mult pentru a înlătura fantastica şi extravaganta credinţă, exprimată într-o vreme, că nu ar fi fost decât o bandă de revoluţionari iresponsabili puşi să distrugă şi să transforme totul în ruină.” (59)

Aproape imediat cum au câştigat ceva succes, tendinţa partidelor muncii şi socialiste din lume a fost să se îndepărteze de clasa muncitoare.

În Australia, “militanţii de partid… erau deziluzionaţi de orientarea partidului muncii la putere faţă de întreaga comunitate, mai mult decât orice faţă de clasa muncitoare în special…” (60)

Acest lucru a expus temerile electorale, în principal dorinţa de a părea moderaţi şi de a fi acceptaţi de un electorat din ce în ce mai mare – chiar şi de către acele segmente ale căror interese erau în conflict direct cu interesele muncitorilor.

Acest lucru a rezultat în politici şi mai moderate în timp. Comentatorii au remarcat acest lucru: “Deşi, în timpul perioadei interbelice, social-democraţii au câştigat guvernarea în Austria, Belgia, Danemarca, Finlanda, Franţa, Germania, Marea Britanie, Norvegia şi Suedia, „cu excepţia companiei de armament franceze în 1936, nici altă companie nu a fost naţionalizată”.” (61)

În loc să opteze pentru politici pentru dreptul de proprietate public – pentru care pledaseră de atlfel înainte – partidele socialiste şi ale muncii “au încercat să aline cele mai rele aspecte ale capitalismului. Au elaborat reforme sociale în privinţa locuinţelor, educaţiei, nivelului salariilor, protecţiei şomajului şi pensiilor,” (62) expunând, la final, “o asistenţă socială care adesea nu era foarte diferită de liberalism.” (63)

Un proiect care a fost elocvent exprimat de Ben Chiftly, premierul Partidului Muncii din Australia între 1945-1949, când a spus: “Avem un măreţ obiectiv – luminiţa de la capătul tunelului – pe care urmărim să-l atingem făcând eforturi pentru îmbunătăţirea situaţiei omenirii nu doar aici, ci peste tot unde putem întinde o mână de ajutor.” (64)

În unele ocazii când muncitorii au opus rezistenţă aşteptându-se – cum au îndrăznit ei oare – ca partidul muncii să fie mai receptive față de cauza lor, consecințele i-au trezit la realitate cu brutalitate.

Un caz în acest sens a fost greva muncitorilor de la căile ferate din 1946 din Australia. PAM era la putere de doar un an când acest conflict s-a răspândit în toată ţara. Ministrul PAM însărcinat cu rezolvarea conflictului, Hanlon, el însuşi un fost lider grevist în infama grevă generală din Brisbane din 1912, “şi-a depăşit propriul său răspuns draconic faţă de greva metalurgiştilor din 1946… A proclamat stare de urgenţă, prin Legea transportului, a autorizat arestarea liderilor sindicali şi a muncitorilor care participau la pichete, şi a portretizat conflictul ca fiind… un război civil.” În orice caz, greva a continuat. Aşa că, “Hanlon a grăbit adoptarea de către parlament a unui amendament la legea industrială care dădea poliţiei puteri şi mai mari decât cele pe care le avea déjà în starea de urgenţă. Acum poliţia putea acţiona împotriva oricui pe care îl considera că ar fi putut prelungi greva; poliţiştii puteau aresta fără mandate, puteau interzice pichetările, puteau intra în sediile sindicatelor sau la adunările lor în orice moment, şi puteau folosi forţa ori de câte ori considerau necesar. De sărbătoarea Sf.Patrick o mică demonstraţie paşnică şi liniştită a fost brutal atacată, fără nici un avertisment, de un mare contingent de poliţie…” (65)

Sumarizând impresiile sale după ce a fost arestat, un sindicalist australian de la căile ferate a transmis Partidului Muncii: “Dacă vreodată a existat o adunătură mai nemernică de ahtiaţi după salarii, de şarlatani oportunişti, lipsiţi de orice asemănare cu principiile clasei muncitoare, au fost cei din Partidul Muncii.” (66) El a concluzionat că nici un guvern anti-muncitori “nu ar fi putut fi mai netrebnic”.

Apariţia mişcării parlamentare socialiste, în prima parte a secolului 20, a jucat un rol cheie în ruperea marilor segmente ale clasei muncitoare de propriile lor eforturi independente de a realiza schimbarea.

Prin urmare, o formă de democraţie care era atât de metaforică şi lipsită de substanţă a devenit la ordinea zilei. Aceasta a fost o majoră realizare pentru “cei bogaţi şi privilegiaţi.”

Rezultatul particular, însă, nu a fost atât de mult că pacea socială a prevalat, ci că, mai degrabă, alte forme de democraţie, mai substanţiale în conţinut şi mai puţin acceptabile pentru interesele ”bogaţilor şi privilegiaţilor”, au fost înăbuşite, sau , în cel mai bun caz, împiedicate. Aceste forme – idei de acţiune directă şi de democraţie directă, democraţie la locul de muncă etc – au constituit o provocare reală faţă de ordinea socială prin faptul că i-au adus pe cei lipsiţi de drepturi în luptă directă pentru o societate mai bună, ca participanţi mai degrabă decât observatori – o diferenţă care a contat enorm pe termen lung.

Va exista o singură excepţie semnificativă pentru această tendinţă generală. Aceasta va fi Spania. Acolo mişcarea anarhistă era destul de puternică din primele zile pentru a stabili un curs politic independent de ”socialismul parlamentar”. În inima acestei strategii anarhiste stăteau democraţia directă şi acţiunea directă.

Ocolind calea parlamentară şi toate capcanele ei, anarhiştii au pledat, în schimb, ca muncitorii să îşi recâştige democraţia la locul unde ei aveau puterea – la locul de muncă şi pe străzi. Această strategie a fost baza pentru cel mai important exemplu de practică democratică din secolul 20 – colectivele muncitorilor construite în timpul Revoluţiei Spaniole din 1936-1937 (vezi Capitolul 9).

 

CAPITOLUL 5: “FABRICAREA CONSIMŢĂMÂNTULUI”

Odată cu votul popular, (votul universal) a avut loc o tranziţie importantă în societăţile care ”l-au acordat”.

Aceasta a fost schimbarea în ordinea politică, în care masele de oameni erau excluşi de la a avea orice cuvânt de spus, la una în care ei au fost incluşi de formă.

În fine, chiar şi în ciuda întârzierii, a fost recunoscut că puterea în societate provenea de la oameni.

Pentru moment, s-a intenţionat ca această putere să fie gestionată cu grijă – prin parlament – şi neutralizată în cea mai mare parte a ei.

Dar, chiar şi aşa, a fost o concesie importantă. Introducerea votului a fost o recunoaştere că toţi oamenii, indiferent de titlu sau de avere, aveau dreptul la un cuvânt egal în modul în care e condusă o societate.

Aceasta a rămas, pentru cei mai mulţi oameni, o idée atrăgătoare.

În al doilea rând, votul le-a dat oamenilor influenţa, deşi una foarte palidă – o situaţie care devine cel mai evidentă în timpul alegerilor.

Dându-se peste cap să fie aleşi în parlament şi “să fie în slujba oamenilor”, politicienii sunt în stare să promită orice. Acest lucru a ridicat aşteptările în rândul electoratului, şi, cum se întâmplă de obicei, a dus la indignarea de după vot. Dar, chiar şi aşa, în unele ocazii, au fost obţinute concesii reale.

Cum avea să fie gestionată această situaţie? Pe de o parte existau cererile electoratului; pe de altă parte exista treaba obişnuită a guvernului. Aceste două interese nu merg în mod necesar mână în mână.

Guvernul, în vechiul său sens, era în primul rând preocupat de un singur obiectiv. Acesta era să supravegheze condiţiile în care afacerile puteau să prospere.

Impunerea de legi, asigurarea păcii sociale care să prevaleze, şi trimiterea forţelor statului să se ocupe de nesupuşi – acestea au fost rolurile tradiţionale ale guvernului.

În timp, aceste importante sarcini principale nu au dispărut – departe de aşa ceva. Cum secolul 20 înainta, şi economia lumii se dezvolta, instabilitatea sistemului economic, care se bazează în primul rând pe exploatare, a devenit din ce în ce mai evidentă.

Lăsat de capul lui, capitalismul fără îndoială a creat o mare bogăţie pentru ”cei bogaţi şi privilegiaţi”.

Dar, şi aceasta a fost marea sa nenorocire, a creat şi o mizerie şi o sărcie uriaşe.

Invariabil, prăbuşirea urmează boom-ului şi depresia urmează creşterii. Un secol care a produs două războaie mondiale şi ”Marea Criză”, inevitabil a scos în faţă acele teorii – mai ales Keynesism-ul – care susţineau o intervenţie mai mare a statului în treburile societăţii, şi o mai mare implicare în gestionarea economiei.

Într-o măsură, acest lucru a reprezentat o ruptură cu trecutul. Dar, mai puţin evidentă în acea vreme a fost schimbarea pe termen lung care s-a petrecut în ţările cu economii mai avansate. Statul, anterior un agent al ”bogaţilor şi săracilor”, a trecut de la a acţiona ca un jucător părtinitor în lupta dintre bogaţi şi săraci la un nou şi mai benign rol de mediator.

Această schimbare a necesitat, în schimb, un nou tip de operaţiune politică – una în care consensul între clase a înlocuit confruntarea, iar, sub masca democraţiei parlamentare, exploatarea a continuat neschimbată.

Această nouă ordine a lucrurilor, o oglindire în parte a mai marelui vot universal şi o reflectare în parte a noilor priorităţi ale ”bogaţilor şi privilegiaţilor”, a apărut în toată lumea secvenţial. În Europa, războiul şi efectele sale ulterioare (inclusiv revoluţia şi depresia economică) au ţinut sub control orice abandonare rapidă a metodelor tradiţionale de represiune. Dimpotrivă, progresul a fost încet şi, abia către sfârşitul deceniului 1940, democraţiile moderne parlamentare s-au format total.

În Statele Unite, din motive pe care le-am menţionat în trecere mai sus, lucrurile au evoluat diferit. Deja una dintre cele mai puternice economii la sfârşitul primului război mondial, SUA au progresat fără obstacole către modelul modern al democraţiei parlamentare de la începutul secolului.

Deşi nu au încuviinţat votul universal până în 1961 – în urma mişcării pentru drepturi civile –, Statele Unite déjà se mişcaseră în acest sens destul de lin şi fără mişcări bruşte începând chiar din anii 1870.

Acesta a fost momentul, în condiţii de stabilitate economică şi de creştere, în care influentul ”democrat” american, Walter Lippmann, a examitat noile priorităţi şi noile ”probleme ale democraţiei” din perspectiva ”bogaţilor şi privilegiaţilor”. Slăvit de toată lumea– pentru vederile sale progresiste, se pare – Lippmann a oferit un argument modern pentru justificarea ”controlului gândirii”.

Masele, aşa cum le vedea el, erau problema. Tehnic, ele jucau un rol în noua ordine „democratică”, dar acest luru era „doar din necesitate” și era un rol pasiv. Aşa cum vedea el lucrurile, publicul ”nu gândeşte, nu investighează, nu inventează, nu convinge, nu negociază și nu stabilește.” (67)

Abilitatea publicului de a înţelege natura complexă a societăţii, chestiunile importante ale zilei, sau de a evalua “interesul comun” era limitată.

Publicul, aşa cum observa el, era prost-informat: “În absenţa instituţiilor de educare prin care situaţia societăţii este atât de bine raportată că realităţile opiniei publice ies în evidenţă foarte stringent împotriva opiniei egocentriste, interesele comune în mod considerabil evită opinia publică întru totul şi pot fi gestionate numai de către clasa specialiştilor (a profesioniştilor) ale căror interese personale trec dincolo de poziţia lor…” (68)

Atunci, după părerea lui Lippmann, două roluri importante formau baza unei noi ordini democratice, adică a democraţiei parlamentare moderne.

”În primul rând, există rolul desemnat pentru “clasa specialiştilor”, a celor din interiorul sistemului, a experţilor, a “oamenilor responsabili”, care au acces la informaţii şi le înţeleg. Aceşti “oameni publici” sunt responsabili pentru “formarea unei solide opinii publice… Ei iniţiază, administrează, şi decid” şi ar trebui protejaţi “de ignoranţii şi de cei din afară care nu produc decât tulburări.”

”Al doilea rol este “sarcina publicului”, care e mult mai limitată, explică Lippmann. Nu e treaba publicului să “facă judecăţi”, ci doar să plaseze “forţele sale la dispoziţia” unuia sau altuia dintre “oamenii responsabili”… “Publicul acţionează numai aliniidu-se de partea cuiva aflat în poziţia de a lua decizii executive.” (69)

Lippmann descrie această nouă ordine a lucrurilor ca pe “o revoluţie” în “practicarea democraţiei”.

Opinia publicului trebuie să fie formată şi modelată, astfel încât deciziile importante să poată fi luate în numele lui. El descrie acest process, cu onestitate, ca fiind “fabricarea consimţământului”,  observând că “este o artă auto-conştientă şi un organ de ordine al guvernului popular.”

Aceste priorităţi, articulate de Lippmann şi de alţii, nu erau noi. De fapt, ele erau izbitor de asemănătoare cu păreri exprimate anterior, de exemplu de J.S. Mill: ”clasele intelectuale [ar trebui] să conducă guvernul, iar guvernul ar trebui să conducă clasele proştilor.”

Dar alte evoluţii, mai noi, au complicat problema din perspectiva “bogaţilor şi privilegiaţilor”.

În timpul perioadei interbelice (1918-39) numărul de cititori ai ziarelor a crescut constant, la fel şi numărul celor care mergeau la cinema şi al celor care ascultau radioul. Prima reţea de televiziune a început să emită la sfârşitul anilor 40.

Aceasta a produs o schimbare de la sine. Pentru prima dată în istorie, tehnologia, bogăţia şi mijloacele exitau pentru a implementa democraţia la scară de masă. Democraţia, în sensul ei corect, a constat mereu din două aspect.

Primul dintre acestea: deținerea puterii de a lua decizii – acesta a fost dreptul care a fost câştigat din ce în ce mai mult pe măsură ce secolul 20 înainta. Dar al doilea dintre aceste aspecte era, până la un punct, mai dificil de realizat. Aceasta era punerea la dispoziţia oamenilor a informaţiilor pe care se bazau deciziile.

Acest lucru era în mod particular important odată cu apariţia economiilor naţionale, şi cu extinderea societăţii pentru a include arii geografice mai mari. Mass media erau o soluţie potenţială la această nevoie. Mari segmente de populaţie, pentru prima dată, aveau acces la mijloace de informare în masă la un cost foarte mic. În acest fel ele puteau fi ţinute informate şi de aceeaşi parte a importantelor evenimente politice şi sociale, de la începutul până la sfârşitul zilei.

Acesta era potenţialul apariţiei industriei de presă scrisă şi radioului (şi mai târziu, a televiziunii). Dar nu avea să fie folosit pentru aceste obiective democratice.

Noua eră a democraţiei parlamentare era dominată de ideea ”fabricării consimţământului”.

Deloc surprinzător, acest process se baza foarte mult pe emergentele mijloace de comunicare în masă. Obiectivul primar era nu “să investigheze şi să informeze”,  ci să ”relateze şi să modeleze”.

Prin virtutea a ceea ce era sau nu era relatat, natura şi baza dezbaterii politice puteau fi stabilite (şi modificate). Anumite puncte de vedere, favorabile faţă de interesele ”bogaţilor şi privilegiaţilor”, tindeau să domine undele radio şi dezbatera politică.

Alte puncte de vedere – ”mai puţin prietenoase” – primeau o atenţie redusă.

Favoritismul general al media a fost cel mai bine explicat de Noam Chomsky şi Edward S. Herman (70) . În “Manufacturing Consent” ei au arătat cum media moderne pun în aplicare favoritismul lor nu printr-un agent particular, ci mai degrabă printr-o serie de efecte. Nici unul dintre aceste efecte dacă e luat separat nu ar avea o influenţă dominantă asupra a ceea ce prezintă mass media. Dar luate împreună, ele pot şi adesea fac asta. Aceste efecte ei le numesc ”filtre”.

Luate împreună, aceste “filtre”modifică balanţa relatării în favoarea unei structuri economice. În “Manufacturing Consent” sunt enumerate următoarele cinci filtre:

  1. Proprietatea, dimensiunea şi orientarea spre profit a firmelor dominante din mass media: media moderne sunt în mare parte în “mâini private” în ciuda existenţei multor staţii de radio şi tv naţionale. Unele dintre aceste reţele de ştiri – News International, Hearst, etc. – sunt afaceri de multi-miliarde de lire, care au nevoia lor de a face mereu profit. Multe companii de presă investesc de asemenea şi în afara mass media – în minerit, manufactură etc – dat fiind interesul “legitim” în actual stare (de inegalitate) din lume.
  2. Publicitatea e sursa principală de venit a mass media: cele mai multe staţii radio, tv şi ziare depind foarte mult de publicitate. Există două aspecte aici. Veniturile din publicitate acţionează ca o subvenţie pentru costurile de producţie, permiţând media prietenoase cu publicitatea să se vândă mai ieftin şi să se extindă mai mult faţă de rivalii lor “care nu sunt apreciaţi de publicitari”. În al doilea rând, e bine ştiut că publicitatea e finanţată mai ales de afaceri private ceea ce duce la o subvenţie pentru media care susţin mediul de afaceri şi relatează favorabil pentru acesta. Media care atacă interesele directe ale “bogaţilor şi privilegiaţilor” pur şi simplu nu vor mai obţine venituri din publicitate. Prin urmare, ar putea să nu mai supravieţuiască, sau dacă o vor face, vor rămâne entităţi mici şi sub-finanţate.
    1. Media se bazează pe informaţii oferite de guvern, afaceri şi ”experţi” finanţaţi de aceştia: programele de ştiri ale media se bazează pe ”surse respectabile” pentru ştiri. În parte, pentru a economisi costurile, dar reflectă de asemenea şi nevoia de a obţine informaţii de la ”surse oficiale” şi ”nu chiar de la oricine”. Guvernul e adesea privit cu încredere pentru că ”guvernul e neutru”. Rezultatele sunt predictibile.
    2. “Artileria”, ca mijloc de disciplinare a media: media sunt văzute ca o arenă importantă a dezbaterii în multe societăţi cu democraţie parlamentară. Din acest motiv, multe “Think-Tanks” (grupuri de experţi) ţintesc spre media şi monitorizează ce difuzează ele. Nu e deloc ieftin nici să înfiinţezi Think-Tanks, nici să le faci funcţionale. Nu mai e nevoie să spunem, ele sunt finanţate de cei care au bani şi privilegii şi îi servesc pe aceştia. Ele pot juca un rol vital în influenţarea şi modificarea “atenţiei” media asura unei chestiuni.
    3. ”Anti-comunism-ul” ca mecanism de control: “Anti-Comunismul” poate înseamna tradiţionala retorică din timpul războiului rece care a fost puternică în SUA şi în Europa occidentală  în timpul Războiului Rece, din ultimii 50 de ani. Dar poate fi şi “ideea generală a socialismului”. Etichetându-l pe un jurnalist ca fiind “pro-comunist” sau etichetând relatarea de la o grevă ca “pro-comunistă” sunt adesea metode subtile dar puternice de a pune presiune asupra relatării acelei ştiri pentru a modera atenţia ei (mai ales dacă jurnalistul în cauză e orice altceva dar nu un “comunist”.)

Relatările din timpul alegerilor parlamentare sunt o aplicare specială a celor de mai sus. Relatările sunt modelate de un număr de presupuneri-cheie – multe dintre ele sunt generalizate în media în asemenea măsură că sunt văzute ca fiind “în afara oricărei discuţii și dincolo de orice îndoială”.  Și totuşi, aceste presupuneri influenţează relatările, evaluarea şi aprecierile alegerilor – astfel structurând discuţia şi dezbaterea în societate într-un fel care e potrivit pentru cei care déjà au putere şi privilegii. Unele dintre aceste presupuneri sunt enumerate mai jos – ele pot fi observate foarte uşor:

1. Alegerile parlamentare sunt democraţia în acţiune.

2. Alegerile parlamentare sunt şansa ta de a avea cu adevărat un cuvânt de spus.

3. Partidele police care se ofertează pe ele în alegeri sunt multe şi chiar foarte diferite; ele reprezintă întregul spectru al opţiunilor politice.

4. Politicienii care nu îşi respectă promisiunile o fac pentru că doar aşa e ”natura umană”.

5. Rezultatul unor alegeri produce o schimbare reală.

Chestiuni fundamentale importante referitoare la alegerile parlamentare nu sunt niciodată examinate sau investigate de către media – din motive evidente şi clare. Aşa cum vom vedea în continuare, multe alegeri repetă anumite teme: ”să-i punem pe oameni în primul rând”, ”să investim în educaţie şi în sănătate”, ”să rezolvăm problema criminalităţii” – şi, cu toate acestea, foarte puţine lucruri se întâmplă sau se schimbă. Deci, Are votul vostru vreun efect real? Există de fapt o alegere reală (adică nu una de formă) când votaţi? Se ţine vreun politician de cuvântul lui sau al ei? Acestea sunt întrebări importante şi sunt esenţiale pentru democraţie – şi totuşi sunt cu grijă evitate de media, care slujesc interesele celor puternici şi privilegiaţi.

CAPITOLUL 6: AM ZIS EU AŞA CEVA?  

Ideea de Parlament derivă de la “grupurile de sfătuitori”, care au fost numiţi de către Regi în timpul evului mediu.

Din primele parlamente (de exemplu, cele din Anglia) făceau parte doar cei din gaşca monarhului – diverşi baroni, episcopi şi conţi – care erau priviţi ca fiind înţelepţi şi “cu capul pe umeri”.

Asemenea persoane erau acolo pentru a-i da sfaturi Regelui în privinţa deciziilor pe care le avea de luat – deşi era clar înţeles că Regele nu era obligat să le urmeze sfatul.

Din moment ce doar Regele era cel la care ajungeau toate informaţiile, a fost acceptat că numai Regele ar trebui să aibă putere “executivă” – adică acea putere de a face legile.

Guvernul modern este încă format şi se bazează pe acest model.

Acest lucru poate fi văzut în mai multe feluri.

O similaritate care a dăinuit este ideea de a avea două părţi în sistemul de luare a deciziilor din guvern – o parte “Executivă” şi o parte “Legislativă” (“Parlamentară”).

În unele ţări, Parlamentul are sarcina de “a discuta şi dezbate” (şi are cumva un rol “consultativ”), în timp ce în alte ţări executivul de fapt este cel care “propune şi implementează” legile.

(De la ţară la ţară, executivul poate fi ales în mai multe feluri. În Irlanda şi în Marea Britanie, de exemplu, Executivul este de obicei format dintr-un grup care provine din cel mai mare partid politic din Parlament, în timp ce în Statele Unite, executivul este ales separat).

Oricare-ar fi cazul, marea schimbare faţă de trecut, ni se spune, este că acum noi “alegem” cine va fi în Parlament şi cine va fi în Executiv. Din cauza acestui fapt, deciziile care sunt luate ar trebui “să reflecte” ceea ce noi gândim.

Aşa să fie? Răspunsul e în cel mai categoric mod cu putinţă: NU.

O a doua asemănare cu vechiul sistem medieval se asigură că răspunsul va fi NU.

Aceasta este noţiunea că numai Executivul este primeşte toate informaţiile necesare de a lua decizii, şi, în esenţă, este singurul organism din societate care poate şi căruia trebuie să i se permită să facă legi.

Aşa că, în timp ce politicienii susţin într-adevăr în campaniile electorale anumite politici sau poziţii, şi votanţii îi aleg la urne pe baza acestor politici, un politician ales nu este obligat de nici o lege să urmeze politicile şi poziţiile promise anterior.

Într-adevăr, odată ales şi odată ce devine membru al Guvernului, un politician este cu totul în drepturile sale să arunce peste bord orice promisiune pe care el/ea a făcut-o în timpul alegerilor. Politicianul în chestiune are chiar dreptul (legal) să spună: “După ce am analizat situaţia finanţelor publice, m-am răzgândit în privinţa a ceea ce am declarat anterior – şi acum cred exact opusul a ceea ce am declarat!”

Prin intermediul acestui concept se ajunge la situaţia în care un parlament ales este în stare să arunce cât colo “dorinţele” electoratului, şi să acţioneze cum vrea el.

În practică, aceasta e modalitatea prin care votul vostru e aruncat la gunoi.

Deşi această idée (că un politician nu e obligat de faptul că l-aţi votat) ar putea să pară că ar fi o chestiune tehnică minoră – în practică nu e deloc aşa. Ideea că Parlamentul şi Executivul ar trebui să-şi păstreze “autonomia” faţă de cei care i-au ales a fost în mod deliberat păstrată în timpul perioadei de reformă prin care dreptul de vot a fost extins la masele de oameni din societate.

Deşi oamenii “au primit” treptat dreptul de a vota pe cine să facă parte din Parlament, dreptul crucial al aportului direct a fost refuzat. Aşa cum J. S. Mill a subliniat într-un mod subtil, dar semnificativ: democraţia “nu înseamnă că oamenii se guvernează pe ei înşişi, ci că ei au doar siguranţa unui guvern bun.”

Pentru a vedea cât de priceput e Parlamentul “să rămână independent de dorinţele electoratului” merită să ne uităm la câteva exemple. (Ar trebui să spunem că am ales aceste exemple la întâmplare. Sunt sute altele la fel şi fiecare alegere vine cu un set nou. Următoarele exemple arată însă dimensiunea problemei.)

PERU: Alegerile din Peru din 1990 au avut loc pe fundalul unei economii ruinate și al creșterii sărăciei.

Electoratului  din Peru i s-a oferit o alegere între politicile lui Mario Vargas Llosa şi cele ale lui Aberto Fujimoro. Llosa, un scriitor şi un novice în materie de politică, şi-a făcut politicile foarte bine cunoscute. El a pledat strident pentru austeritate şi pentru reduceri masive ale programelor guvernului împotriva sărăciei din Peru (atâtea câte erau ele), ca o cale de a reduce datoria Statului. Fujimoro, care era şi el oarecum nou în politică, a spus cu mult mai puţine în campanie, dar a dus o campanie pe față “ca alternativă la Llosa”.  Deloc surprinzător, alegerile au văzut că înţeleptul popor al Peru a votat împotriva lui Llosa şi a politicilor sale sponsorizate de FMI; Fujimoro a câştigat. Şi totuşi, în câteva luni, Fujimoro a adoptat exact politicile anunţate anterior de Llosa şi a implementat tăieri fără precedent şi a lansat un atac împotriva săracilor – un proces care ulterior a devenit cunoscut ca “Fuji-şoc”! (71)

STATELE UNITE: Victoria lui Bill Clinton în 1992 a venit la 12 ani de ‘Reaganomics’ (economie a laissez-faire impusă de Reagan) – politici care au dus la un masiv transfer de bogăţie de la săraci la bogaţi (discutate mai jos).

Clinton a făcut un număr important de promisiuni – unele direct legate de economie, altele legate de problemele “sociale”.

Introducerea unui “nou sistem de asistenţă medicală” a fost tema centrală a campaniei lui Clinton, şi ar fi afectat direct aproximativ 35 de milioane de cetăţeni americani. “În cele din urmă”, Clinton a abandonat ideea sistemului de asigurare medicală promis în 1995. (Și abandonată a și rămas). De fapt, la sfârşitul primului mandat al lui Clinton, existau mai mulţi americani fără asigurare medicală decât în momentul în care Clinton ajunsese la putere!

Sloganul electoral al lui Clinton fusese  ”să punem oamenii în primul rând” – o politică ce suna într-un fel după atâţia ani de Reaganomics. Şi totuşi, foarte repede, Clinton s-a răzgândit odată ce a fost ales şi a adoptat ceea ce ulterior avea să fie cunoscut  ca “strategia Wall Street”. Aşa cum a spus un comentator: “Dar, după alegeri, consilierii lui economici l-au convins în schimb să se concentreze pe reducerea deficitului”.  (72)

O strategie care l-a făcut pe Clinton să elimine “subvenţiile pentru căldură” pentru 5 milioane de americani săraci şi să impună “limita de 2 ani la plata asistenţei sociale” după care o persoană trebuia să-şi găsească o slujbă (nu conta pe ce salariu) sau să moară de foame.

Homosexualii americani au jucat un rol proeminent în campania lui Clinton şi lor li s-a promis egalitate în serviciul militar al Statelor Unite, ca răsplată –  ideea aceasta a fost abandonată, la nici un an de la câştigarea alegerilor, în favoarea politicii “nu întreba, nu spune”.

IRLANDA: Înainte de alegerile generale din 1987, Fianna Fail a inundat toată ţara cu postere şi cu afişe în care anunţa: “Tăierile de la sănătate au făcut rău bătrânilor, bolnavilor şi handicapaţilor”. În câteva luni după ce ei s-au întors la guvernare, aveau să implementeze tăieri masive în cheltuielile pentru sănătate.

Înainte de alegerile generale din 1982, Fine Gael a  plătit anunţuri publicitare în presă prin care avertizau că dacă Fianna Fail erau aleşi, ei vor impune o nouă taxă locală sub forma de plată pentru unele servicii. Între timp, Fianna Fail a avertizat în aceleaşi ziare că dacă Fine Gael ar fi câştigat alegerile, ei ar fi impus plata pentru servicii.

Partidul Muncii a declarat “clar şi lipsit de ambiguităţi” că era total împotriva impunerii unor asemenea plăţi. După alegeri, a fost format un guvern Fine Gael-Partidul Muncii şi în iulie 1983, ei au adoptat Legea privind guvernele locale numărul 2. Aceasta dădea putere prefecţilor din regiuni să impună plata pentru anumite servicii. În următoarele alegeri din 1985, Fianna Fail a dus o campanie împotriva unei plăţi pentru servicii, dar imediat după alegeri, consilierii lor din toată ţara au făcut o întoarcere cu 180 de grade şi au votat pentru plata pentru servicii.

Chiar înainte de alegerile generale din 1987, Fianna Fail a dat o garanţie în scris Asociaţiei Naţionale a Organizaţiilor a Locatarilor (NATO) că, dacă se reîntorceau la guvernare, ei vor elimina acele plăţi locale. S-au întors la guvernare, dar nu au eliminat plăţile aşa cum au promis. De fapt, aceste plăţi au continuat să fie din ce în ce mai mari până când o masivă campanie a oamenilor a determinat abolirea lor. Pe parcursul acelei perioade de 10 ani, câţiva oficiali guvernamentali au fost aleşi în Dail Eireann în urma unor campanii împotriva acestor plăţi. Eamonn Gilmore, Kathleen Lynch (ambii din Stânga Democratică) şi Emmett Stagg (de la Partidul Muncii) au fost toţi iniţial implicaţi în campanii împotriva acestor plăţi şi au cerut direct oamenilor să nu le plătească. Şi totuşi, toţi au ajuns într-un guvern care a târât oamenii prin tribunale tocmai pentru că au refuzat să plătească.

AUSTRALIA: Alegerile generale din 1993 din Australia au fost foarte strânse. În cele din urmă, s-au terminat cu o victorie pentru ALP (Partidul Australian al Muncii) care şi-a asigurat în parte victoria, promiţând câteva ”reforme populare”, al căror scop era îmbunătăţirea listelor de aşteptare din spitale şi ajutor financiar în sprijinul ”oamenilor din clasa mijlocie”(printr-o reformă a taxelor).

Aceste reforme promise au jucat un rol important în alegeri din moment ce prăpastia dintre bogaţi şi săraci în Australia se mărise considerabil în timpul anilor 80. Și totuşi, în august 1993, la doar trei luni de la alegeri, ALP a abandonat 5 promisiuni clare pe care le-a făcut în campania electorală:

1) o taxă specială pentru ajutorarea pensionarilor

2) subvenţionarea asistenţei stomatologice pentru cei care aveau venituri mici

3) asigurarea de bani pentru plata spitalizării în spitale private (pentru a reduce listele de aşteptare)

4) îmbunătăţirea creditelor pentru locuinţe

5) o largă reducere a taxelor.

FRANȚA: În timpul alegerilor prezidenţiale din 1995, Chirac a făcut o promisiune importantă (în ochii electoratului) de “a nu mări taxele”. El a promis şi că va ajuta la creşterea locurilor de muncă prin mărirea cheltuielilor bugetare. La câteva luni după ce a fost ales, în timpul vacanţei de vară, o perioadă în mod notoriu “adormită” din politica franceză, premierul lui Chirac, Alan Juppé a prezentat “un buget suplimentar pentru a aduce în plus venituri de 6 miliarde de dolari din taxe, până la sfârşitul anului” (73),  care, în mod interesant (aşa cum a relatat The Economist), “a lovit cel mai tare în săraci”. (74) Ca şi cum n-ar fi fost destul, într-o altă schimbare de poziţie, Juppé şi Chirac, după ce promiseseră că vor înfiinţa 700.000 de locuri de muncă până la finalul anului 1996, au ajuns să mărească de fapt şomajul, anunţând reduceri ale cheltuielilor de 5 miliarde de dolari, pentru a “îndeplini condiţiile tratatului de la Maastricht”!

BRAZILIA:  Politicianul călit Fernando Cardoso a folosit o intrigă bine gândită în turneul său electoral care a dus la câştigarea de către el a alegerilor din 1994. În faţa mulţimilor, el îşi ridica mâna în aer şi începea să lovească în fiecare dintre priorităţile sale – sănătatea, educaţia, locuinţele, infrastructura şi locurile de muncă – câte una pentru fiecare deget de la mână. (75) În mod evident, a mers foarte bine într-o ţară în care inegalitatea dintre bogaţi şi săraci e de notorietate. (1 la sută din populaţia Braziliei primea 15% din totalul veniturilor doar în 1994) (76) Şi totuşi, Cardoso a părut să uite toate acestea în mai puţin de un an, după cum relata the Economist:  ”În Congres, domnul Cardoso şi echipa sau au fost foarte ocupaţi cu un pachet de reforme constituţionale pentru liberalizarea pieţelor, necesar şi pentru a ţine inflaţia scăzută şi pentru a asigura creşterea.” (77)

Un set de priorităţi care îl făcuseră “să impună dreptul de veto la propunerea de creştere a salariului minim” şi să introducă o “ordine absolută” în legislaţie, de o asemenea magnitudine pe care de fapt, “conservatorii britanici… nu o atinseseră în 16 ani”. (78)

 

CAPITOLUL 7:  MULTE DRUMURI, O SINGURĂ DESTINAŢIE

India –  cea mai mare democraţie din lume

Chestiunile importante în politică sunt pe deplin evidente în India la fel ca în oricare altă parte a lumii – dacă nu chiar mai evidente în India. Ţara, care adesea e numită “cea mai mare democraţie” din lume, e şi una dintre ţările cu cea mai mare inegalitate.

E estimat (79) că aproximativ 36 la sută din populaţie trăieşte într-o “sărăcie absolută” (o condiţie definită de Organizaţia Naţiunilor Unite ca însemmând “malnutriţie, analfabetism, boli, mortalitate infantilă ridicată sau speranţă redusă de viaţă”). În paralel, 10 la sută din societatea indiană absorbea aproximativ 35 la sută dintre veniturile naţiunii doar în 1985, făcând ca distribuţia bogăţiei să fie şi mai inegală. 

Acestea sunt statistici care vorbesc de la sine. Dar într-o societate în care “oamenii conduc” această situaţie, s-ar putea pretinde, ar trebui să fie schimbată rapid. Purul interes personal ar trebui să o rezolve de la sine.

La urma urmei, cu atât de mulţi săraci care formează o asemenea majoritate, îndreptarea a ceea ce e greşit ar părea să fie doar un chestiune de matematică simplă. Nişte alegeri e tot ce ar fi necesar.

Şi totuşi, ce s-a întâmplat? De fapt, exact contrariul s-a întâmplat. În ciuda celor aproximativ 40 de ani de democraţie parlamentară şi de “vot universal”, inegalitatea din India a rămas impermeabilă la orice schimbare în mai bine. Aproximativ în ultima decadă, prăpastia dintre săraci şi bogaţi a început de fapt să crească din nou.

Motivele nu sunt greu de descoperit – nici măcar nu sunt specifice, pe fond, Indiei.

Politica din India a fost dominată, aproape din momentul câştigării independenţei, de un Partid Congres, o mişcare politică văzută de mulţi, în mod interesant, ca fiind de stânga şi chiar ca având idei “socialiste”. Un alt partid semnificativ este BJP. Pe lângă BJP, mai exsită o mulţime de partide mai mici (unele de stânga, altele de dreapta). Oricum, nici unul dintre aceste partide mici nu a ajuns vreodată pe arena politicii naţionale, deci, practic, alegerea se poate face doar între cele două partide – Congresul şi BJP.

Rugat să clarifice diferenţele dintre aceste două partide politice în 1993, un jurnalist economic Indian (80) nu a găsit practic nici o singură diferenţă. Ambele partide, a concluzionat el, “mergeau împreună pe acelaşi drum”. Singura chestiune diferită între BJP şi Congress, a arătat el, era “viteza” cu care mergeau, şi “pe care parte a aceluiași drum mergea fiecare”.

Deci, în timp ce electoratul din India poate să facă o alegere în momentul votului, ambele partide au aceeași foaie de parcurs pe care o aplică, adică aceleaşi politici generale. Care sunt aceste politici?

Politica în India a fost dominată, de la fondarea statului, de ideea largă a “reformei”.

Mai recent însă, aceste “reforme” au avut o singură ţintă asupra căreia s-au concentrat în special. Potrivit premierului Indian, PV Rao al Congresului Partidului, această direcţie urmărea “să aducă modificări la legea companiilor… a taxei privind achiziţia de capital şi în reforma sectorului financiar” şi de asemenea “să introducă o taxă pe valoare adăugată”. (81)

Observând efectul acestor “reforme”,  The Economist a surprins o imagine familiară. A relatat că “printre indienii necalificaţi, salariile reale au scăzut în primele 18 luni ale reformelor economice”. Nu că acest lucru reprezenta imaginea completă – departe de aşa ceva.

Deşi producţia de cereale din India a fost extinsă în urma noilor reforme (“nu mulţi oameni ştiu asta, dar India stă pe un munte de 30 de milioane de tone de grâne”), The Economist a mers mai departe şi a arătat că “săracii nu mai puteau să cumpere cereale”. (82)

Într-adevăr, premierul de atunci Rao, arhitectul acestor reforme, s-a arătat îngrozit de aşa ceva. Şi s-a dezlănţuit că era “scandalos ca grâul să fie exportat, când atât de mulţi indieni încă suferă de foame.” Deşi într-un discurs ţinut la Federaţia Camerei de Comerţ Indiene, cu doi ani mai devreme, pe un ton mai sobru, el spusese (despre aceste reforme) că “partea dificilă abia urmează. Mai avem multe de făcut. Drumul va fi lung şi dificil”. (83)

Şi, revenind la acea chestiune total importantă, acea a vitezei, el a spus “ritmul reformelor ar trebui guvernat de abilitatea sistemului de a absorbi schimbările fără să se prăbuşească”.

Acestea sunt realităţile “celei mai largi democraţii” din lume.

Să nu ofere de fapt nici o alegere efectivă electoratului, dincolo de spectacolul de lumini și dramatismul “Febrei Alegerilor Generale”, este esența democraţiei parlamentare.

În acest joc, media are un rol foarte valoros şi vital.

Alegerile parlamentare din 1993 din Australia sunt un exemplu în acest sens.

Au fost descrise de către unul dintre ziarele naţionale ca fiind “cele mai importante alegeri de după cel de-al doilea război mondial”. Şi totuşi, când au fost rugaţi să arate diferenţele dintre cele două opţiuni, care erau “oferite” electoratului, patru importanţi comentatori financiari nu au văzut “nici o reală diferenţă” care ar fi contat pe termen lung.

De ce se întâmplă aşa e foarte uşor de înţeles. Partidul Australian al Muncii fusese la putere de-a lungul anilor ’80 în Australia şi prezidase asupra unei “istorice prăbuşiri a salariilor” (84) şi asupra unei game largi de “legi de reformare a pieţei muncii”, care “dăduseră roade”. (85)

Contestatarii PAM erau partidele tradiţionale ale marilor afacerişti şi marilor latifundiari – o alianţă a Partidului Liberal şi al Partidului provincial (a cărui politică electorală centrală era introducerea Taxei pe Valoare Adăugată – “o taxă care invariabil loveşte în săraci şi nu în cei bogaţi!”)

În cele din urmă, PAM a câştigat alegerile, după ce a făcut promisiuni fără număr (foarte repede uitate – vezi mai sus).

Numai că, atunci când s-a adresat unui mare “grup de lideri de afaceri” la scurtă vreme după aceea, liderul PAM, Paul Keating, a fost mai puţin uituc. În discursul său, Keating a anticipat “o istorică dereglementare a pieţei muncii”, deşi a insistat (fiind un om care “nu îşi uitase rădăcinile”) că “reforma economică ar fi trebuit moderată de o grijă faţă de cei dezavantajaţi”.

Nu că asta “ar fi trebuit să pună guvernul şi mediul de afaceri în conflict”, a adăugat el, “succesul unei politici economice depinde de succesul afacerilor”. (86)

Putem să ne uităm oriunde în altă parte pe glob pentru a vedea un fenomen similar. Alegerile prezidenţiale din Honduras din 1989 au fost salutate ca fiind “o piatră de hotar” deşi alegerea efectivă între doi candidaţi de stânga a lăsat mult de dorit:

“Alegerile au fost efectiv confiscate de cei doi candidaţi, unul dintr-o familie de industriaşi bogaţi, celălalt dintr-o familie de mari proprietari de pământ”.

Chiar şi principalii consilieri ai celor două tabere au recunoscut că “există o foarte mică diferenţă pe fond între cei doi şi politicile pe care vor să le adopte după ce unul dintre ei ar fi ales preşedinte.”

Nu că asta ar fi însemnat o campanie electorală fadă. Candidaţii, nota Raportul asupra Americii Centrale, “s-au bazat pe insulte şi acuzaţii pentru a face spectacol şi a întreţine mulţimile la mitingurile electorale şi la adunările politice.”

Aşa cum preşedintele Statelor Unite, Bush, a spus despre învingătorul Rafael Callejas: el este “un exemplu plin de inspiraţie pentru promisiunea de democraţie care se răspândeşte în toată America (de Sud).” (87)

În Europa de Est, experienţa democraţiei parlamentare este cumva nouă, dar nu e neapărat atât de diferită.

“Dureroasa terapie de şoc” a fost impusă multor ţări din această regiune după căderea Capitalismului de Stat şi a Puterii Sovietice. Această “nebunie a pieţei libere” a provocat o întoarcere spre trecut a populaţiei (se miră cineva?) cu rezultatul că “comuniştii reformaţi s-au întors la putere aduşi de valul nemulţumirii” (aşa cum a observat The Economist). (88)

În Polonia, aceasta a însemnat victoria Alianţei Democratice a Stângii în 1993 (în alegeri parlamentare) şi din nou în 1995 (în alegeri prezidenţiale).

“Odată detestaţii ex-comunişti au câştigat voturi recunoscând suferinţa oamenilor obişnuiţi”. (89)

În ce s-a tradus această sensibilitate? The Economist (care nu e deloc favorabil ADS) a arătat că situaţia “nu era chiar atât de rea pe cât părea”. ADS, a continuat The Economist, este condusă de “politicieni tineri urbani, care pretind că sunt social-democraţi şi predică reforme pentru piaţa liberă şi pentru privatizare.” Estimând impactul alegerilor, ei au concluzionat: “este posibil ca noul guvern să fie un pic mai blând faţă de cei în nevoie, fără să pună serios în pericol programul de reformă”. (90)

Ceea ce pare să fie chiar exact, după cum au evoluat lucrurile. Prăpastia dintre bogaţi şi săraci continuă să fie din ce în ce mai imensă în Polonia şi în cea mai mare parte a Europei de Est. Aşa cum un isteț graffiti Polonez spune: “Am vrut democraţie, dar ne-am ales cu piaţa de obligaţiuni!” (91)

Să se asigure că nu există nici o alegere efectivă de fapt este realitatea în vasta majoritate a democraţiilor parlamentare. Partidele se bat pentru putere în timpul alegerilor – campanile sunt adesea “încrâncenate” şi “dure”, dar singura diferenţă constă în chipurile care formează următorul parlament, nu în politicile promovate de partide. Faţă de toate intenţiile şi scopurile, aceste politici continuă ca înainte de alegeri, neschimbate, de neabătut.

Acesta e cazul în majoritatea ţărilor care sunt numite democraţii parlamentare.  Dar nu este cazul în toate, şi acest lucru trebuie ţinut minte. Într-adevăr, democraţia parlamentară este cea mai de succes formă de control politic din cauza aparentei sale “deschideri” şi din cauza faptului că “votanții” adesea sunt încurajaţi să participle la ea. Multora le place să creadă că “dacă noi am fi aleşi, ne-am purta altfel – în ciuda dovezilor din ce în ce mai multe care arată contrariul. Istoria democraţiei parlamentare este presărată cu exemple care demonstrează acest lucru: partide şi indivizi care “ajung să se identifice cu masele” şi duc mai departe în numele lor “speranţele şi visurile lor”. Aşa cum am observat mai devreme la exemplele socialismului parlamentar, furia săracilor e adesea canalizată spre parlament şi departe de locul unde ei muncesc şi de stradă, unde poate fi în mod special puternică.  Odată împinsă spre parlament, trepat, “se pierde şi lumea uită de ea”.

Un recent exemplu al acestei dinamici este cazul lui Luiz Inacio Lula da Silva din Brazilia (cunoscut ca Lula), fostul “lucrător la strung ajuns politician”.

Într-adevăr, popularitatea lui Lula este legendară printre săracii din Brazilia. Şi ar putea să fie bine aşa. În Brazilia, puterea afaceriştilor şi a celor bogaţi e depăşită doar de brutalitatea armatei şi a marilor proprietari de pământ care au ajuns să domine societatea. Deşi fenomenal de bogată, Brazilia a mers constant din rău în mai rău în termenii prăpastiei între bogaţi şi săraci – un fapt care a jucat un rol important în creşterea faimei lui Lula.

Brazilia e o ţară în care, aşa cum spune acel clişeu, “săracii par să nu aibă nici o voce”. Ca preşedinte al Partidului Muncitorilor din Brazilia, Lula a devenit repede o astfel de voce, şi, de fapt, el aproape a câştigat alegerile prezidenţiale din 1989, atât de mare era afecţiunea reală pentru el şi pentru politicile sale “anti-sărăcie”.

Lula a pierdut la distanţă foarte mică alegerile din 1989. De ce – e încă subiect de discuţie. Ce e clar, însă, e că Lula a dus o campanie “foarte radicală” în 1989 – în particular refuzând să facă vreun compromis asupra părerilor sale economice. Ca urmare, el a maximizat votul său prin atragerea numeroşilor săraci ai Braziliei.

Înfrângerea însă a dus la o reevaluare a rezultatului, astfel încât Lula, care a candidat din nou în 1994,  devenise “cu totul alt om”. Aşa cum The Economist a observat, Lula “poate să atace la mitinguri în continuare capitalismul. Dar la mesele rotunde şi de la pupitrul unor adunări politice, el are grijă să dea sonorul mai încet”. Într-adevăr, politicianul care se bătea cu mâinile în piept că nu va purta niciodată costum şi cravată  “s-a dat peste cap să facă o impresie diferită în 1994. În Washington … 700 de bancheri şi alţii ca ei s-au înghesuit într-o sală pentru a-l auzi vorbind.” Acest lucru se întâmpla când era cu 40 la sută în sondaje înaintea contracandidaţilor săi.

Atât de mare a fost schimbarea lui Lula, de fapt, că unii s-au întrebat “care fusese de fapt adevăratul Lula”. Cu toate acestea, pe alţii i-a deranjat mai puţin asta. Jose Sobrinho, preşedintele Băncii Pontual din San Paulo, a observat: “Lula atacă băncile pentru că obţin câştiguri atât de mari, dar în aceste zile el spune şi că sectorul financiar este un rău necesar.”

Un punct de vedere subliniat şi de alt om de afaceri, Emerson Kapaz, care “l-a ridicat în slăvi pe rivalul său”, observând că Lula “înţelege că nu poate guverna singur”. Aceste întâlniri cu oamenii de afaceri nu sunt doar de formă. El caută o alianţă cu ei.” (92)

Acest exemplu al schimbării cu 180 de grade a lui Lula nu e neobişnuit – este chiar tipic şi se întâmplă mereu şi mereu. S-a văzut cel mai clar odată cu ajungerea la putere a diferitelor partide socialiste şi ale muncii din toată lumea (vezi mai sus), dar continuă să se aplice în orice situaţie unde o mare mişcare a maselor caută să aibă “o voce în parlament”.

Pe drumul electoral spre putere, partidele politice de la stânga (mai ales) trec printr-un process de “adaptare” şi de “realism”.

Radicalismul lor e treptat diluat până la dispariţie, ca ele să ajungă “să dea mesajul corect”.

Constrângerile importante ale “electoralismului” – de a construi alianţe, de “a păstra o imagine pozitivă în media” – toate îşi spun cuvântul. Politica radicală e victima lor inevitabilă.

Ocazional, se întâmplă că indivizi şi partide să ajungă la putere cu intenţia de a face câteva schimbări şi/sau de “a-şi îndeplini mandatul popular”. Acest lucru e rar, dar când se întâmplă,  alte importante constrângeri apar “şi ele cântăresc greu în ecuaţie” pentru a preveni “un rezultat nedorit”. Acestea sunt pieţele financiare şi “ameninţarea unei lovituri de stat”.

“Pieţele financiare”, mai mult decât orice alt factor, joacă un rol din ce în ce mai mare în restrângerea “votului tău”. Deşi efectul “pieţelor” este cumva dependent de dimensiunea şi relativa independenţă economică a unei anumite ţări, acesta în timp devine totuşi un factor important aproape peste tot. Efectul “pieţelor financiare” poate fi simţit în mai multe feluri:

1. Când un guvern ales pune în aplicare într-adevăr, uneori, o politică care “intră în conflict” cu interesele generale ale afacerilor,  teama “fugii capitalului poate fi pusă în joc”, ca mijloc de disciplinare a guvernului. Acest lucru s-a întâmplat cu cea mai mare claritate în Franţa în 1981 după victoria Partidului Socialist francez. “Iniţiala ostilitate din partea afaceriştilor s-a manifestat prin manevre de evitare a naţionalizării şi o fugă capitalului în afara graniţelor”. (93) Acest lucru a fost evident în presa franceză unde “Oamenii de afaceri au dat un spectacol de pesimism studiat, colorând realitatea în nuanţe excesiv de lugubre, şi descurajând angările şi investiţiile”. Franţa a intrat într-o “criză”. Şi, chiar în momentul potrivit, după ce raportul de forţe din interiorul Partidului Socialist francez s-a schimbat către un program mai moderat, mediul de afaceri francez a devenit încă o dată “pregătit să joace  cu o anumită loialitate.” (94)

2. Un exemplu similar, deşi semnificativ diferit, este cazul recent al Africii de Sud. Aici sursa “constrângerilor financiare” e non-naţională – spre deosebire de cazul Franţei explicat mai sus. Actuala realizare a votului popular din Africa de Sud, după o lungă şi amarnică luptă împotriva apartheid-ului, a alimentat aşteptări reale că o schimbare substanţială se va petrece în urma votului din aprilie 1994 – în special cu privire la distribuţia bogăţiei. Acest lucru nu s-a întâmplat. Corespondentul ziarului The Irish Times în Africa de Sud, Edward O’Loughlin, a relatat în decembrie 1994 (la 7 luni după formarea guvernului) că problema cheie a ANC este “creşterea nemulţumirii printre votanţii săi de culoare, care cred că ANC a făcut foarte puţin de când a ajuns la putere pentru a le îmbunătăţi situaţia.” (95)

În orice caz, în ciuda acestui lucru, în martie 1995, acelaşi corespondent relata că “al doilea buget post-apartheid al Africii de Sud… a demonstrat încă o dată angajamentul noilor conducători ai ţării faţă de disciplina fiscală şi faţă de reformele pieţei libere.” (96) Observând că programul ANC fusese “temperat de realitate”, O’Loughlin a relatat că “mesajul transmis prin acest buget” era umbrit de “o criză continuă a ratelor de schimb şi a controlului schimburilor valutare”. Într-adevăr, rand-ul (moneda Africii de Sud) s-a prăbuşit (s-a devalorizat brusc în faţa dolarului american), ca urmare a “zvonurilor” şi “percepţiilor”. Cu toate acestea, ziarul londonez Financial Times era mai puţin circumspect în evaluarea impactului acestei devalorizări. A observat că Trevor Manual, ministrul de finanţe al ANC, “făcuse paşi importanţi către îmbrăţişarea politicilor privind piaţa liberă”. Acum, provocarea era să convingă restul ANC şi, în particular, sindicatul său şi pe aliaţii săi comunişti să îl urmeze.” Subliniind “efectul disciplinar” al problemei monedei, Financial Times a continuat: “Valoarea rand-ului în lunile următoarea probabil va oferi o oglindire corectă a progresului acestei lupte politice”. (97)

3. Al treilea exemplu este mai general, dar ilustrează şi cel mai bine cât de puţin democraţia parlamentară poate însemna în lumea de azi. Cu “pieţele financiare” controlate de către ţările bogate şi puternice din Prima Lume, economiile mai “dependente” sunt din ce în ce mai mult aruncate în derivă de decizii luate la Washington, London sau Tokyo. Un exemplu clasic este decizia preşedintelui US Federal Reserves, Paul Volcker, din 1979, “de a creşte rata dobânzii şi astfel de a ridica valoarea dolarului”. (98) Potrivit economistului Andre Frank, această decizie a fost “cea mai importantă cauză a crizei datoriilor şi a depresiei care a urmat şi a “deceniului pierdut”, anii ‘80.” (99)

Într-adevăr, în America Latină şi Africa, costul acestei crize rămâne în continuare nespus, deşi a avut repercusiuni şi dimensiuni uriaşe. Poate zeci de mii de vieţi au fost pierdute ca urmare a acestei “decizii financiare”. Frank notează şi că, interesant, într-un context specific al democraţiei parlamentare, nici electoratul american, nici Congresul, nici Preşedintele nu au avut “nici un drept să intervină într-o asemenea decizie a Federal Reserve.”

A reamintire la timpul potrivit a “limitelor” democraţiei parlamentare – dacă mai e încă nevoie de o asemenea reamintire. (100)

Prin contrast cu rezerva şi “subtilitatea” pieţelor financiare, “ameninţarea cu lovitura de stat” este o chestiune total diferită, deşi nu mai puţin ne-reală, dacă am judeca după exemple relative recente, cum ar fi Haiti (1991), Algeria (1992), Nigeria (1993) ca să enumerăm doar câteva ţări.

Adesea se presupune că asemenea lovituri de stat au loc în situaţii în care politicile “radicale” sunt implicate, dar, acest lucru, destul de surprinzător, nu e adevărat. Loviturile de stat în democraţiile paralmentare adesea au loc împotriva unor guverne “rezonabile” – un fapt care susţine teoria că adesea ţinta reală a armatei este tocmai o mişcare socială larg răspândită. Un exemplu important fiind lovitura de stat împotriva guvernului Allende din Chile din 1973.

Adesea nu e recunoscut că reformele introduse de popularul guvern ales al lui Salvador Allende erau în cea mai mare parte a lor benigne, fiind vorba de “reforma pământului” a marilor domenii (în schimbul compensaţiilor), şi naţionalizarea minelor de cupru (în schimbul unor compensaţii).

În orice caz, perioada în care Allende a fost la guvernare a fost însoţită de asemenea şi de apariţia unor “adunări ale muncitorilor în fabrici”, a unor comitete de aprovizionare a oamenilor în comunități (publaciones) … şi de consilii ale ţăranilor în zonele rurale”.

Aceste grupări au început să joace un rol din ce în ce mai important pe măsură ce guvernul lui Allende a oprit implementarea politicilor sale promise. “Cerinţe de bază au fost exprimate de către aceste organizaţii populare. Guvernul trebuia să reprezinte poporul, și în acest caz fi trebuit să pună în aplicare politicile pe care oamenii le cereau.” (101)

Într-adevăr această mişcare populară a prins din ce în ce mai multă încredere şi a devenit din ce în ce mai nerăbdătoare pe măsură ce timpul trecea, şi în unele cazuri a început să înlocuiască Statul. Distribuţia de alimente a fost preluată de organizaţiile comunităţilor; muncitorii au devenit din ce în ce mai beligeranţi şi au ocupat locurile unde munceau, au dat afară managerii; iar la ţară, pământul a fost ocupat.

Lovitura de stat care a urmat în Chile a dus la pierderea a zeci de mii de vieţi şi la “lichidarea stângii”.

CAPITOLUL 8: BOGAȚII DEVIN ȘI MAI BOGAȚI 

”Politica este despre cine ce obţine, mai ales ca urmare a acţiunii guvernului.” – George F. Will, 1988, analist conservator.

Guvernele se schimbă, dar politicile nu. Aceasta, în mare, este o descriere adecvată a modului în care democraţia parlamentară funcţionează. Probabil sună ca ceva ce ar spune un anarchist – şi totuşi cifrele o dovedesc. Să luăm cazul Statelor Unite – adesea privite ca ”leagănul democraţiei” sau chiar ca ”cel mai democratic stat din lume”.

În ciuda diferitelor schimbări ale guvernuui care au avut loc în SUA în ultimii 20 de ani, abia dacă a existat un sughiț în cele mai evidente rezultate ale politicii guvernamentele – și anume, că bogaţii s-au îmbogăţit dramatic mai mult. Ilustraţia 2 demonstrează acest lucru.

cap 8 ilustratia 2

În timpul perioadei acoperită de acest studiu asupra veniturilor (1954-1984) au existat opt alegeri prezidenţiale în Statele Unite. Rezultatul acestor alegeri ne-a dus către o schimbare constantă – între republicani şi democraţi. La putere au fost următoarele „administraţii”: Republicanii (1956-1960), Democraţii (1960-1964), Democraţii  (1964-1968), Republicanii (1968-1972) Republicanii (1972-1976), Democraţii (1976-1980), Republicanii (1980-1984).

Şi totuşi reiese clar din graficul ilustraţiei 2 că votul universal a a avut doar un efect marginal, dacă a avut vreunul, asupra politicilor care au fost aplicate. Venitul a 40 la sută de la vârful societăţii (curbele a 4-a şi a 5-a) a crescut constant prin comparaţie cu jumătatea de jos a celor 60%. Beneficiarii reali au fost aşa-ziştii “super-bogaţi” – vârful de 5 la sută al populaţiei.

Cum poate fi văzut în Ilustraţia 3, cei foarte bogaţi s-au menţinut pe poziţii constante în termeni de procente pe care le deţin din bogăţia Statelor Unite de-a lungul întregii perioade. (Destul de interesant, singurul punct unde deţinerea de avere a scăzut într-o cantitate semnificativă, între 1972 şi 1976, a fost din cauza declanşării recesiunii şi a “crizei petrolului”, şi nu din cauza vreunei politici guvernamentale!)

cap 8 ilustratia 3

De fapt, în măsura în care lucrurile s-au schimbat vreun pic, semnificativ, de la alegeri la alegeri, ele s-au schimbat în rău. Politicile implementate de Reagan, Bush şi Clinton (Republican, Republican, Democrat) au avut un impact dramatic asupra distribuţiei venitului şi bogăţiei în Statele Unite. Studiul lui Kevin Phillips, acceptat de curentul de opinie oficial, ”Politica bogaţilor şi a săracilor”, descrie cum s-a înrăutăţit situaţia:

”Deja la jumătatea celui de-al doilea mandat al lui Reagan, datele oficiale au început să arate că definiţia lejeră a ce înseamnă ”bogat” – jumătatea superioară a procentului de 1 la sută din populaţia SUA – nu a fost niciodată mai bogată.  Politicile federale au favorizat acumularea de bogăţie şi au răsplătit activele financiare, iar concentrarea de venituri începută la jumătatea deceniului 1970 a început să se accelereze.

În 1988, aproximativ 1,3 milioane de indivizi americani erau multimilionari în active, de la 574.000 în 1980, 180.000 în 1972, 90.000 în 1964, şi doar 27.000 în 1953.

Chiar ajustat cu inflaţia, numărul milionarilor s-a dublat între ultima parte a anilor 70 şi în ultima parte a anilor 80. Între timp, numărul de miliardari, potrivit revistei Forbes, a ajuns de la o mână de oameni în 1981 la 26 în 1986 şi 49 în 1987. În 1988, Forbes a estimat că numărul miliardarilor din acel an ajunsese la 52.” (102)

Această ”creştere fenomenală” a averii bogaţilor a avut loc pe spatele şi cu preţul suportat de cei care muncesc, aşa cum vom vedea.

cap 8 ilustratia 4Phillips continuă: “Cea mai mare parte a decadei Reagan, pentru a vorbi moderat, a fost perioada de glorie a veniturilor câştigate din ne-muncă, cum ar fi chirii, dividende, câștiguri de capital şi dobânzi (compratat cu salariile ca sursă de avuţie), mărind inegalitatea economică.” (103)

O situaţie care a fost imputată (pe bună dreptate) Reaganomicşilor.

Şi totuşi, când Reagan şi succesorul său, Bush, au fost în cele din urmă îndepărtaţi de la putere în 1992, în urma campaniei lui Clinton “să punem oamenii în primul rând”, super-acumularea de bogăţie a continuat nestingherită.

Estimând impactul lui Clinton (după primul său mandat) în 1996, publicaţia The Economist a relatat că “salariile reale erau uşor mai mici decât cu 20 de ani în urmă”. (104)

Inegalitatea nu a fost niciodată mai mare, aşa cum vom vedea în Ilustraţia 5.

Dacă ne uităm la un alt “far al democraţiei” – Marea Britainie – imaginea e mai complexă dar, în mare parte, similară. Chiar şi aşa ce e interesant la Marea Britanie e prezenţa Partidului Muncii – un partid care până recent a fost dedicat “menţinerii industriei în proprietatea publică” (Clauza 4) printre alte lucruri.

Într-adevăr, în aparenţă, electoratul britanic ar părea să poată face o alegere “rezonabilă” când se duce la vot (în limite foarte restrânse, trebuie să admitem). În aparenţă, pentru că în realitate situaţia e cu totul alta.

cap 8 ilustratia 6

Ilustraţia  5 arată “Distribuţia venitului personal” între 1949 şi 1976.  În “Avere, Venit şi Egalitate”, A.B. Atkinson oferă această analiză:  “Impresia generală pe care o dau aceste cifre e o reducere a inegalităţii, dar, dacă ignorăm scăderea indicatorului referitor la cei 1%, forma de distribuţie a veniturilor nu e foarte diferită între anii 1976-1977 faţă de cum era  în 1949.  Cea mai mare parte a scăderii înregistrată de cei 1% din vârf este echilibrată de o creştere a averii altor grupuri din jumătatea de jos a graficului distribuţiei. Distribuţia de venituri arată o remarcabilă stabilitate de la an la an.” (105)

Şi, desigur, e normal că dacă distribuţia veniturilor nu se schimbă, nici distribuţia bogăţiei (activelor imobile) nu se schimbă nici ea.

Partidul Muncii a fost la putere perioade considerabile în acest timp: între 1945 şi 1951 sub Atlee, între 1964 şi 1970 sub Wilson, şi – ce traumă – din 1975-1979 sub Wilson şi Callaghan (cu excepţia peroadei scurte de alianţă Liberali-Muncă, 1977-1978). Într-adevăr, perioada în care Partidul Muncii a fost la conducere a coincis cu crearea statului asistenţei sociale – privit ca cea mai mare realizare. Atât de mult, că influentul parlamentar al Partidului Muncii, Anthony Crossland, a putut spune în “Viitorul Socialismului”, în 1956, că, “aproape toate trăsăturile caracteristice ale tradiţionalului pre-capitalism dinainte de 1914 au fost ori foarte mult modificate, ori complet transformate.” (106)

Într-adevăr, Crossland era aşa luat de val de succesul Partidului Muncii de la guvernare că a început să se întrebe dacă nu cumva au mers prea departe (ameţitorul aer rarefiat de pe culmile puterii, vă imaginaţi!). A spus: “Sunt sigur că o limită definitivă există, în măsura în care nivelul de egalitate e dezirabil. Nu vrem o completă egalitate a veniturilor, din moment ce responsabilitatea şi talentul excepţional necesită şi merită o răsplată diferită”. (107)

Cei care au rămas în afara coridoarelor puterii vedau o imagine cu totul diferită şi mult mai deprimantă. Richard Titmuss, în studiul său, a fost primul care a concluzionat că “statul social din Marea Britanei de după al doilea război mondial nu a dus la nici o redistribuire semnificativă a avuţiei în favoarea claselor sărace.” (108)

O estimare care e susţinută de Padgett şi Paterson în studiul lor consacrat deja, “O istorie a Social-Democraţiei din Europa post-belică”. Ei observă: “Perioada imediată de după război, în Marea Britanie, a fost martora unei reduceri a veniturilor neimpozitate ale celor mai mari câştiguri, dar beneficiarii erau cei de la vârful clasei de mijloc. Partea veniturilor impozitabile s-a mărit până la al treilea nivel de jos al veniturilor şi a rămas constantă între 1945 şi până la mijlocul anilor 1970.” (109)

Distribuţia bogăţiei, de fapt, aproape că nici nu a fost afectată până spre sfârşitul deceniului 1970, când, în urma ajungerii la putere a lui Thatcher, situaţia s-a înrăutăţit dramatic.

Atât de dramatic, că, în 1996, Marea Britanie a devenit “ţara cu cea mai mare inegalitate din lumea occidentală”. Acum putea să susţină cu mândrie că “cincimea cea mai bogată a populaţiei britanice se bucură, în medie, de venituri de 10 ori mai mari decât cincimea cea mai săracă”. (110)

***

Statul social a însemnat o evoluţie importantă în perioada postbelică în măsura în care a ridicat standardul de viaţă al societăţii în general – deşi nu a afectat marcant distribuţia bogăţiei. Acest lucru nu ar trebui să ne surprindă, din moment ce, aşa cum au remarcat şi comentatorii, “Social-democraţii adesea priveau statul social în mod posesiv ca şi cum ar fi fost “propria lor proprietate”, considerându-l ca pe un vehicul pentru această filosofie egalitară. Însă, originile statului social preced guvernul social-democraţiei, şi acesta este o trăsătură obişnuită a tuturor societăţilor capitaliste, indiferent de experienţa lor privind guvernarea asigurată de partide”. (111)

Cu toate acestea, pe măsură ce anii 1980 se apropiau de final, şi raportul de forţe al puterii se schimbase semnificativ în favoarea “bogaţilor şi privilegiaţilor” – mai ales la locul unde se muncea, în era marelui “şomaj administrat” – a devenit posibil ca multe ţări să ia în considerare “sfârşitul statului social aşa cum îl ştim”. Acest obiectiv a fost realizat în mare în mai multe ţări în feluri diferite. În Marea Britanie, a fost “Thatcherism”-ul, în Statele Unite au fost administraţiile Reagan şi Clinton. În mai multe alte ţări însă – mai ales în Europa şi Australia—diferitele partide ale muncii şi socialiste au organizat scoaterea la mezat.

Într-adevăr, perioada dintre 1980 şi 1995 este remarcabilă pentru un mare număr de partide socialiste şi ale muncii care au ajuns la putere – în Franţa, Spania, Portugalia, Grecia, Irlanda (în coaliţie), Italia, Belgia, Danemarca, Australia şi Noua Zeelandă, pentru a numi doar câteva. Putem desigur specula de ce: a fost “un strigăt de ajutor” al clasei muncitoare şi al săracilor? Dacă a fost aşa, a rămas neauzit.

Vorbind despre situaţia din Spania, Portugalia şi Grecia, Padgett şi Paterson observă că “Perioada de glorie a social-democraţiei guvernamentale… a fost pragmatismul ei, care a fost cel mai marcant în politica economică.”

Acest lucru a însemnat că în Spania şi Portugalia, de exemplu, guvernele socialiste “au implementat programe de austeriate imediat ce au ajuns la putere”.

În Portugalia, această “pilulă amară” a însemnat eliminarea subvenţiilor pentru mărfurile de bază, ceea ce inevitabil a dus la creşterea preţurilor la alimentele de bază. În acelaşi timp, a existat o îngheţare a salariilor şi o reducere a cheltuielilor publice.”

În Portugalia, puterea de cumpărare a celor care muncesc s-a prăbuşit cu 10 procente sub guvernarea “socialistă”. (112) O situaţie care s-a repetat şi în Spania, Italia, Grecia şi Franţa, din nou pentru a da doar câteva exemple.

Performanţa a fost repetată şi în celalată parte a lumii, în Australia, unde PAM a fost la putere sub Hawke şi Keating pentru cea mai mare parte a anilor ’80. Aici “mulţi suporteri ai PAM au acceptat că un anumit nivel al compromisului era inevitabil când guvernul de stânga era la putere în timpul vremurilor în care s-au confruntat cu greutăţi economice. Şi totuşi mulţi s-au simţit frustraţi că guvernul Hawke a părut să incline spre a implementa schimbări în sfera financiară adesea pe linia de gândire a economiştilor conservatori”. (113)

Ceea ce l-a făcut pe un membru al partidul de stânga al muncii să declame cu tupeu: “A existat în Australia o trecere către filosofia care spune că orice e cheltuit pentru săraci provoacă un deficit, şi orice e cheltuit pentru bogaţi încurajează investiţiile”. (114)

Într-adevăr, acest rol al diferitelor partide socialiste şi ale muncii ale lumii de a-i ataca pe “ai lor” e adesea baza unui declin mai profund. Activiştii de rând ai partidului adesea se demoralizează şi nu mai înţeleg nimic în cele din urmă, la fel cum face şi electoratul (clasa muncitoare), care de obicei votează cu bună credinţă pentru astfel de partide. Această demoralizare este terenul fertil pentru “politicile de dreapta”. Merită remarcat că, în mai multe ţări unde acest lucru s-a întâmplat déjà, electoratul adesea s-a întors către un guvern “conservator” (de dreapta) după o perioadă de “guvernare socialistă” (Franţa, Spania, Australia, pentru a da doar câteva exemple).

Deloc surprinzător, întoarcerea la alternativa “conservatoare” persistă odată cu politicile care atacă şi mai mult nivelul de trai al clasei muncitoare. Cercul se închide, aşa cum se spune.

Recenta direcţionare a politicii economice din Irlanda este un exemplu bun al altei tendinţe a democraţiei parlamentare: “oamenii au votat, şi ce dacă”!

În Irlanda, proporţia din produsul intern brut care este alocată pentru “cheltuielile sociale” a intrat în declin începând din 1985. În orice caz, această politică niciodată nu a fost, de fapt, votată de electorat, în ciuda mai multor cicluri electorale care s-au derulat în această perioadă. De când “publicul” din Irlanda şi de oriunde altundeva nu mai poate fi convins să voteze pentru asemenea tăieri de cheltuieli, diferitele guverne au recurs în schimb la ceea ce se numeşte reforma “economică…pe furiş”.  Într-un sondaj intitulat “Schimbând chipul statului social” (115 ), revista, care se numeşte la fel cum e intitulat sondajul, speculează că “această reformă “pe furiş” ar putea totuşi să ducă la transformarea statului social.”

“Reforma pe furiş”, scrie revista, are trei părţi distincte. Prima, restrânge cererile de asistenţă socială, atacând condiţiile prin care oamenii beneficiază de ele. A doua, “oferă o bază universală pentru asistenţa socială, dar… redefineşte “condiţiile de bază” pentru a le face şi mai greu de îndeplinit.” A treia, introduce “mijloace de testare”. În Irlanda, în ciuda numeroaselor schimbări de guverne, – Fianna Fail/ PD, Fianna Fail/ Labour  şi Fine Gael/Labour/Democratic Left – această politică a fost aplicată fără încetare începând din 1985. A fost chiar o reuşită, se spune în acest articol, şi a dus la “pic cu pic se face lacul”. Rezultatul e o imagine dintotdeauna familiară: sărăcia a crescut (116) în procente din populaţia Irlandei în timpul acestei perioade, deşi toate partidele declară că se dedică “combaterii sărăciei”.

****

În studiul său foarte cunoscut asupra ideii de democraţie, C. B. Macpherson notează schimbarea destinului “idéii de democraţie” în rândul elitelor din lume. A fost mereu un drum foarte anevoios:

“Democraţia era un cuvânt foarte urât. Oricine era “cineva” ştia că democraţia, în sensul ei original de conducere de către popor,… ar fi un lucru rău – fatal pentru toate mofturile traiului civilizat. Aceasta a fost poziţia luată de aproape toţi oamenii educaţi din cele mai vechi timpuri până acum aproximativ 100 de ani. Atunci, în decursul a 50 de ani, democraţia a devenit un lucru bun. Acceptarea ei totală în rândul cuvintelor respectabile a fost vizibilă déjà în timpul primului război mondial… De atunci, în ultimii 50 de ani, democraţia a rămas un lucru bun… atât de bun că toată lumea pretinde că o are.” (117)

Nu ar putea fi explicat mai pe şleau de-atât. Democraţia parlamentară e un lucru bun (de fapt este cel mai bun lucru), dacă vrei să păstrezi ordinea actuală a inegalităţii – aşa cum bogaţii chiar vor să facă. Le oferă rezultatul esenţial de fiecare dată când noi votăm: bogaţii devin şi mai bogaţi, iar săracii şi mai săraci.

 CAPITOLUL 9: PARLAMENT SAU DEMOCRAŢIE?

De-a lungul istoriei a exitat o idee alternativă de democraţie – aceasta este ideea democraţiei directe. Această democraţie directă a ieşit la suprafaţă în timpul Comunei din Paris (în 1871), a ieşit la suprafaţă în Rusia, la începutul revoluţiei de acolo, şi a fost pusă în practică pe scară mare în Spania între 1936-1937.

Este medota adesea folosită de muncitorii care intră în grevă; este metoda care apare “spontan” când oamenii înfruntă Statul sau pe şefi.

Democraţia directă este democraţia pentru care pledează anarhiştii.

Democraţia directă e diferită de democraţia parlamentară într-un număr important de moduri:

1. Democraţia directă înseamnă atât “iniţierea” idelor, cât şi “aprobarea” lor. În democraţia parlamentară, oamenii nu sunt niciodată întrebaţi despre propriile lor idei – sunt rugaţi doar să “aprobe” sau “să respingă” idei care deja au fost pregătite pentru ei şi care le sunt doar prezentate. În acest punct, democraţia directă este radical diferită. Democraţia directă se bazează pe noţiunea realistă că “oamenii ştiu cel mai bine cum să aibă grijă de ei”. Nu avem nevoie de specialişti pentru a ne spune cum să ne conducem locurile unde muncim sau comunităţile. Anarhiştii susţin că suntem foarte capabili să facem aceste lucruri noi înşine, (fără să ni se comande). Tot ce ne trebuie sunt resursele şi dreptul de a face asta. Democraţia directă este metoda.

2. Democraţia directă se bazează pe delegare, şi nu pe reprezentare. Diferenţa crucială între delegare şi reprezentare este că delegatul este ales doar pentru a implementa anumite decizii (luate de comunitate, împreună).

Delegaţii nu au dreptul (cum îl au oficialii guvernamentali sau parlamentarii) să schimbe o decizie luată anterior de adunarea tuturor oamenilor. Delegaţii (spre deosebire de reprezentanţi) pot fi imediat revocaţi şi demişi din mandatul lor, dacă nu îndeplinesc o anumită sarcină pe care o primesc din partea oamenilor.

3. Democraţia directă este la fel de mult despre locul unde muncim, cât şi despre comunitate. În democraţia parlamentară, locul unde muncim este “imun” la democraţie (cu excepţia doar a drepturilor pe care muncitorii le-au câştigat prin sindicatele lor). În democraţia directă, funcţionarea unei fabrici sau a unei uzine sau a unui birou va fi asigurată prin intermediul adunării generale a tuturor muncitorilor de la acea fabrică, uzină, birou. Această adunare va lua decizii asupra condiţiilor de muncă, va alege şi va realege managerii, şi va organiza modul în care munca e făcută. Va alege de asemenea oameni (ca delegaţi) care vor asigura coordonarea activităţii acelui loc de muncă cu alte locuri de muncă şi cu tot restul comunităţii.

Organizaţia regională va fi administrată printr-o federaţie a locurilor de muncă, folosind o structură formată din delegaţi.

Ar putea o asemenea formă de democraţie să funcţioneze şi cum ar arăta ea? Aşa cum am menţionat mai devreme, Spania oferă unul dintre cele mai bune exemple despre cât de departe putem merge în organizarea unei altfel de societăţi. Colectivele care au fost construite de către muncitorii din Spania între 1936-1937 au fost foarte democratice. (118) Dar ele au şi arătat un potenţial masiv pe care îl avem din momentul în care ne eliberăm de constrângerile capitalismului.

Pare evident (deşi este imposibil sub capitalism) că noi toţi ar trebui să avem un cuvânt de spus asupra muncii pe care vrem să o facem, cum să o facem, când şi în ce fel. Când avem aceste drepturi, calitatea şi natura muncii noastre se schimbă enorm – şi acesta este unul dintre lucrurile care a fost reuşit în Spania.

Democraţia şi munca ar trebui întotdeauna să meargă mână în mână – şi aceasta este unul dintre principalele eşecuri ale democraţiei parlamentare; nu a reuşit niciodată să realizeze acest lucru, şi nici nu îl va realiza vreodată din cauza ameninţării pe care o reprezintă faţă de capitalism şi faţă de conducerea din partea şefilor.

***

Revoluţia spaniolă a început în 1936 şi a fost puternic influenţată de ideile anarhiste. A fost o revoluţie răspândită pe scară largă şi a fost fără nici o îndoială cea mai răspândită revoluţie a muncitorilor din secolul 20 – mai ales în măsura în care a transformat societatea spaniolă.

Revoluţia spaniolă a fost în mod particular democratică – aceasta a fost în parte o oglindire a tendinţelor naturale ale revoluţiilor populare, dar a fost şi o expresie a extinsei influenţe a ideilor anarhiste, care au făcut o prioritate din participare şi adunările de masă împotriva capitalismului spaniol.

Ideile anarhiste pot fi găsite în principiul “mijloacelor şi scopurilor”. Credem că mijloacele pe care le folosim vor condiţiona scopurile pe care le realizăm. Anarhiştii vor să construiască o societate a muncitorilor liberă şi democratică.

Prin urmare, anarhiştii folosesc metode care vor construi această societate în interiorul luptei pentru schimbare.

Parţial, ca rezultat al activităţii anarhiste, mişcarea muncitorilor din Spania a fost puternic influenţată de practicarea democraţiei – aceasta a fost un scop urmărit cu premeditare.

Metodele de luptă anarhiste au urmărit să crească auto-implicarea, acţiunea iniţiată de oameni, şi încrederea în sine a clasei muncitoare. Pentru acest motiv, anarhiştii se opun oricărei implicări în “calea parlamentară către socialism”.

Activitatea parlamentară şi “ingineria alegerilor” – în Spania şi oriunde în altă parte – măreşte pasivitatea muncitorilor şi încurajează oamenii să creadă că “altcineva” va realiza socialismul. Anarhiştii se opun acestei noţiuni în mod fundamental.

Noi ştim – şi istoria pare să confirme acest lucru – că “emanciparea muncitorilor poate fi realizată doar de către ei înşişi”.

Metodele folosite de anarhiştii din Spania au fost inteligente şi foarte bine gândite.

Ele sunt la fel de relevante acum, pe cât erau şi atunci.

Principalele metode au fost după cum urmează. Acţiunea directă a fost folosită cu precădere ca un mijloc de rezolvare a diputelor cu guvernul şi cu şefii. Anarhiştii au arătat că acţiunea directă este, în primul rând, foarte eficientă (din moment ce adesea atacă direct problema de la rădăcină). În al doilea rând, duce la creşterea încrederii celor care se luptă arătându-le în practică puterea pe care o au (ca grup colectiv). Adunările de la locurile unde se muncea erau principala metodă de luare a deciziilor în sindicatele anarhiste. Anarhiştii au arătat că muncitorii au cea mai multă putere la locul unde muncesc. Din acest motiv, trebuie să ne organizăm. Şi din acest motiv trebuie să încercăm să punem în practică democraţia – nu împreună cu şefii, ci împotriva lor.

Anarhiştii au ales să delege oameni şi nu să se lase reprezentaţi de ei (delegarea, şi nu reprezentarea) ca mjloc de a îndeplini ce îşi propuseseră.

Anarhiştii în mod evident au recunoscut că o adunare de masă a oamenilor este un organism greu de folosit pentru a rezolva o mulţime de lucruri care trebuia făcute.

Într-o democraţie, este natural ca noi să numim oameni să facă anumite lucruri – aceasta este o diviziune vitală a muncii care trebuie folosită. Dar această numire trebuie să fie făcută pe baza delegării, şi nu a reprezentării.

Delegaţii, spre deosebire de reprezentanţi, sunt revocaţi (dacă nu fac ceea ce li s-a cerut să facă de către adunarea oamenilor, ei pot fi eliberaţi de mandatul lor, iar acţiunile pe care le-au luat împotriva deciziei adunării oamenilor pot fi anulate).

Această idee a delegării ţine puterea de decizie la nivelul adunării de masă.

ANTI-PARLAMENTARISM: Anarhiştii în mod activ au dus campanii împotriva folosirii parlamentului spaniol. Ei au susţinut că diferitele partide socialiste şi comuniste din Spania nu vor putea realiza schimbarea reală.

Anarhiştii au insistat că numai muncitorii înşişi pot realiza schimbarea reală. Anarhiştii au refuzat să participe la procesul parlamentar din Spania pentru că ei credeau că va devia sau chiar va compromite obiectivul lor “revoluţionar”.

Anti-parlamentarismul a fost o parte esenţială a mişcării democratice din Spania.

Strategia anarhistă de acţiune directă şi de democraţie directă din Spania a fost concretizată prin formarea sindicatului CNT în 1910. Sindicalismul a fost o încercare de a oferi o legătură între mişcarea mai largă anarhistă şi muncitorii de la locul unde se muncea. Ideile sale de bază gravitau în jurul nevoii ca toţi muncitorii să facă parte dintr-un singur mare sindicat.

Toţi angajaţii de la un loc de muncă s-ar fi putut alătura acestui sindicat. Ei ar fi asigurat legătura cu celelalte locuri de muncă din aceeaşi zonă, ar fi fost cuprinse într-o federaţie zonală care urma să fie formată prin asocierea lor.

Delegaţii de la aceste federaţii s-ar fi asociat mai departe în federaţii regionale care apoi s-ar fi unit într-o federaţie naţională. Toţi delegaţii CNT erau aleşi şi puteau fi revocaţi oricând de către cei care i-au ales.

Ei au primit un mandat clar şi, dacă l-ar fi încălcat, ar fi fost înlocuiţi de alţi delegaţi.

Toate eforturile au fost făcute pentru a preveni creşterea birocraţiei şi a oficialilor birocratici “cu slujbă full-time”, care nu puteau fi traşi la răspundere.

A existat un singur astfel de oficial cu normă completă în tot CNT-ul. Munca de sindicat era făcută în timpul programului de lucru, când era posibil, şi când nu era posibil, după încheierea lui.

Acest lucru a asigurat că oficialii sindicatului au rămas în contact permanent cu muncitorii de la locul unde se muncea.

CNT a crescut foarte rapid din momentul în care s-a format.

În momentul izbucnirii Războiului Civil din 1936, CNT avea 2 milioane de oameni. Bastioanele sale cele mai puternice erau în Catalonia şi Andalusia. De asemenea, a avut mulţi susţinători în Galicia, Asturias, Levant, Saragossa şi Madrid.

Forţa sa principală era printre muncitorii din industria textilă, din construcţii şi din industria lemnului, precum şi printre lucrătorii agricoli.

Cum promova revoluţia socială, a fost ţinta represiunii brutale nu numai din partea unei semi-dictaturi, care a condus Spania până în 1931, dar şi din partea guvernelor “reformiste” care i-au urmat.

Guvernul Frontului Popular în special, cu suporterii săi social-democraţi şi stalinişti, nu a arătat nici un pic de milă faţă de mişcarea anarhistă.

Revoluţia care a cuprins Spania în iulie 1936 (119) a început iniţial ca răspuns la o încercare de lovitură de stat condusă de generalul Franco. Răspunsul la lovitura de stat în Catalonia şi Aragon şi în multe alte locuri unde anarhiştii erau puternici a fost foarte puternic şi a fost rodul a ani şi ani de acţiune directă şi de democraţie directă în rândurile mişcării muncitorilor din Spania. Imediat, mişcarea populară care a opus rezistenţă fasciştilor a abandonat conceptul de a restaura “democraţia parlamentară”, şi a început să facă funcţională o nouă societate democratică.

PĂMÂNTUL: Colectivizarea pământului a fost vastă. Aproape două treimi din tot pământul din zona republicană (zona controlată de forţele anti-fasciste) au fost confiscate. În total, între 5 şi 7 milioane de ţărani au fost implicaţi în aceste acţiuni. Zonele principale erau Aragon, unde au fost formate 450 de colective, şi Levant (zona din jurul Valenciei ), unde ţăranii au format 900 de colective şi Castille (zona din jurul Madridului) unde au fost formate 300 de colective.

Nu doar că pământul a fost colectivizat, dar în sate au fost înfiinţate ateliere unde meşteşugarii locali făceau unelte, mobilă, etc. Brutarii, măcelarii, bărbierii şi alţii au colectivizat şi ei locurile unde munceau.

Colectivizarea a fost voluntară şi astfel foarte diferită de “colectivizarea” forţată comandată de Stalin în Rusia. De obicei, oamenii se adunau la o întâlnire într-un sat (cele mai multe colective aveau centrul într-un anumit sat) şi toţi cei prezenţi cădeau de acord să pună împreună ce pământ aveau, ce unelte de lucru şi ce animale aveau.

La acestea se adăugau cele luate de la marii moşieri de pământ (nu de la toţi, de regulă de la cei care îşi abandonau moşiile).

Acest pământ a fost împărţit în unităţi raţionale şi grupuri de lucrători au fost desemnaţi să le cultive. Fiecare grup avea un delegat care reprezenta punctele de vedere ale lucrătorilor la întâlnirile colectivului.

Un comitet de administrare a fost ales de asemenea şi el era responsabil pentru coordonarea generală a întregului colectiv. Acest comitet se îngrijea de cumpărarea materialelor, de schimburile care se făceau cu alte zone, de distribuirea produselor şi de lucrările publice necesare, cum ar fi construirea şcolilor.

Fiecare colectiv se întrunea în adunări generale ţinute regulat, şi la care participau toţi oamenii.

Dacă nu doreai să te alături colectivului, ţi se dădea nişte pământ dar numai atâta cât  puteai munci doar tu – nu ţi se permitea să angajezi pe cineva să-l muncească în locul tău.

Producţia a fost schimbată de revoluţie şi la fel a fost şi distribuţia. Aceasta a fost îmbunătăţită, astfel încât să fie făcută pe baza a ceea ce oamenii aveau nevoie. În multe zone, banii au fost aboliţi. Oamenii veneau la magazinul colectiv (adesea amenajat în biserici, care fuseseră transformate în depozite de alimente) şi luau de acolo ce le trebuia.

Dacă lipsea ceva, era introdusă raţionalizarea pentru a se asigura că toată lumea primea o parte egală. Dar, de regulă s-a întâmplat că producţia a crescut în noul sistem, iar lipsurile au fost dispărut, la fel şi raţionalizarea.

În termeni agricoli, a fost o vreme bună pentru revoluţie.

Până la revoluţie, recoltele ar fi fost vândute pentru ca nişte moşieri să facă profituri uriaşe, dar acum erau distribuite oamenilor care aveau nevoie.

Doctorii, brutarii, bărbierii etc primeau ce aveau nevoie în schimbul serviciilor lor. Unde banii nu au fost aboliţi, a fost introdus “salariul pe familie” astfel încât plata să se facă pe baza nevoii celui care muncea şi nu în funcţie de orele pe care le muncea.

Producţia a crescut foarte mult. Tehnicienii şi agronomiştii au ajutat ţăranii să poată cultiva pământul mai bine. Metode ştiinţifice moderne au fost introduse şi în unele zone au dat rezultate mai mari chiar şi cu 50 la sută. Exista destulă hrană şi pentru colective şi pentru miliţiile din zonele lor. Adesea exista destulă hrană pentru a face schimburi pentru a obţine maşinării de la alte colective formate în oraşe.

În plus, mâncarea era dată comitetului de aprovizionare care se îngrjijea de distribuţia din zonele urbane.

Federaţiile colectivelor au fost stabilite, cel care a funcţionat cu cel mai mare succes fiind cel din Aragon.

În iunie 1937, a avut loc Adunarea în plen a tuturor Federaţiilor Regionale ale ţăranilor.

Scopul ei era formarea unei federaţii naţionale “pentru coordonarea şi extinderea mişcării colectiviste şi de asemenea şi pentru asigurarea unei distribuţii echitabile a produsului pământului, nu doar între colective, ci şi pentru întreaga ţară.” Din nefericire, înainte ca acest lucru să poată fi realizat, multe colective au fost zdrobite, nu de armata lui Franco, ci de soldaţii generalului stalinist, Lister.

Colectiviştii nu se îngrijeau doar de bunăstarea materială. Ei erau profund dedicaţi educaţiei, şi în urma eforturilor lor, mulţi copii au primit o educaţie pentru prima dată în viaţa lor. Dar acest lucru nu a fost făcut prin metodele folosite de obicei în şcoli. Ci prin metodele lui Francisco Ferrer, cel mai cunoscut educator anarhist din toată lumea. Copiii au fost învăţaţi să scrie şi să citească şi după aceea, le era încurajată curiozitatea.

Oamenii bătrâni erau şi ei îngrijiţi şi unde era nevoie erau construite spaţii speciale pentru ei. Aveau grijă şi de refugiaţii, care fugiseră din zonele controlate de fascişti.

ÎN ORAŞ: În industrie, situaţia era un pic diferită. Colectivizarea nu a fost la fel de vastă în zonele urbane, dar a avut loc la o scară uriaşă. În Barcelona, peste 3.000 de întreprinderi au fost colectivizate.

Toate serviciile publice, nu doar în Catalonia, ci în toată zona controlată de republicani, au fost preluate şi conduse de comitete ale muncitorilor.

Pentru a vă face o idee asupra dimensiunii colectivizării aici (120) este o listă oferită de unul dintre observatori. El spune aşa: “căile ferate, tramvaiele şi autobuzele, transportul de mărfuri, companiile de electricitate şi de iluminat, companiile de gaz şi de apă, uzinele de construcţii de maşini, minele şi fabricile de ciment, atelierele textile şi fabricile de hârtie, trusturile din industria chimică, fabricile de sticlărie şi parfumeriile, întreprinderile de procesare a hranei şi berăriile au fost confiscate şi controlate de comitetele muncitorilor (sic), ambii termeni având pentru patroni aproape acelaşi sens,… sălile de cinema şi teatrele, ziarele şi tipografiile, magazinele şi hotelurile, restaurantele de lux şi barurile au fost şi ele confiscate.”

Adesea, locurile unde munceau oamenii erau confiscate din cauza faptului că proprietarii fugiseră sau opriseră producţia cu forţa pentru a sabota revoluţia.

Dar muncitorii nu s-au oprit la aceste locuri de muncă – toate întreprinderile majore au fost confiscate.

Unele erau conduse şi controlate de muncitori. În altele, “comitete de control” au fost stabilite pentru a asigura că producţia era menţinută (acestea existau pentru a exercita un drept de veto asupra deciziilor şefului în locurile unde muncitorii nu cuceriseră întreprinderea şi puterea de a conduce ei întreprinderilor).

În fiecare loc de muncă, o adunare a tuturor muncitorilor era unitatea de bază. În interiorul fabricilor, muncitorii îşi alegeau delegaţi pentru a-i reprezenta în treburile de zi cu zi.

Orice altă decizie, care avea o importanţă general, trebuia să primească aprobarea adunării.

Aceasta alegea un comitet de 5-15 muncitori, care alegeau un manager pentru a supraveghea funcţionarea de zi cu zi a întreprinderii. În interiorul fiecărei industrii, exista un Consiliu Industrial în care existau reprezentanţi ai celor două mari sindicate (CNT şi UGT) şi reprezentanţi din partea comitetelor muncitorilor. Tehnicienii făceau şi ei parte din comitete pentru a oferi ghidarea tehnică de care era nevoie.

Sarcina Consiliului Industrial era de a stabili un plan general pentru funcţionarea industriei.

Tramvaiele din Barcelona au fost un bun exemplu pentru ceea ce muncitorii au reuşit după ce au preluat ei compania:

Din cei 7.000 de muncitori care lucrau la departamentul de tramvaie în momentul revoluţiei, aproximativ 6.500 făceau parte din CNT. Din cauza luptelor de stradă, care avuseseră loc, transportul public a fost oprit.

Sindicatul din transporturi (aşa cum erau cunoscute sindicatele CNT) a numit o comisie formată din 7 oameni pentru a ocupa birourile administraţiei, în timp ce alţii verificau şinele şi făceau un plan pentru reparaţiile care erau necesare. La cinci zile după încetarea luptelor, 700 de tramvaie, şi nu 600 câte erau de obicei scoase pe traseu, toate vopsite în roşu şi negru, culoarea CNT, au fost puse în circulaţie pe străzile din Barcelona.

Din moment ce nevoia de profit a fost eliminată, siguranţa călătorilor a devenit cea mai importantă, iar numărul de accidente a fost redus. Biletele de călătorie au fost ieftinite şi serviciile s-au îmbunătăţit.

În 1936, peste 183 de milioane de călători au circulat cu tramvaiele. În 1937 numărul celor care au recurs la transportul cu tramvaiul a crescut la 233 de milioane.

Tramvaiele erau adminsitrate atât de bine încât muncitorii şi-au permis să dea bani altor departamente ale transportului urban.

Salariile au fost egalizate pentru toţi muncitorii şi au crescut peste nivelul anterior revoluţiei. Pentru prima dată, asistenţă medicală fără plată a fost asigurată celor care munceau.

Reorganizarea în masă a urmărit să facă industria mai eficientă. Multe fabrici mici şi neeconomice, care iniţial erau nesănătoase, au fost închise, iar producţia a fost concentrată în acele uzine unde exista cel mai bun echipament.

În Catalonia 70 de topitorii au fost închise. Numărul de ateliere de pielărie a fost redus de la 71 la 40 şi întreaga industrie de lemn a fost reorganizată de către sindicatul CNT al lucrătorilor din industria lemnului.

În 1937, guvernul central a admis că industria de război din Catalonia producea de 10 ori mai mult decât tot restul industriei spaniole, şi că producţia ei ar fi putut creşte de patru ori dacă Catalonia ar fi avut acces al mijloacele necesare pentru cumpărarea materiilor prime.

Aşa cum s-a întâmplat şi în cazul colectivizării de la sate, şi în industrie distribuţia s-a schimbat. Mulţi paraziţi “intermediari” au fost îndepărtaţi din lanţul de distribuţie.

Afacerile cu peşte şi ouă au fost confiscate, întrucât erau principalele pieţe de distribuţie a legumelor şi fructelor. Comerţul cu lapte în Barcelona a fost colectivizat, ceea ce a dus la închiderea a 70 de fabrici de lapte neigienice.

Peste tot au fost formate comitete de distribuţie a alimentelor.

Toate acestea i-au făcut pe cei din clasele de mijloc foarte nefericiţi. Pentru ei, care se hrăneau din iluziile lor de a deveni şefi mai mari, revoluţia a fost un pas înapoi.

Egalizarea fondurilor a fost stabilită pentru a ajuta colectivele mai sărace. Într-adevăr, acolo au existat multe probleme. Multe pieţe au rămas izolate în zonele controlate de fascişti şi unele pieţe de desfacere străine au fost temporar pierdute.

Materiile prime erau adesea puţine, întrucât sursele de alimentare fuseseră rupte de producţie; la asta s-a adăugat şi problema că banii erau ţinuţi departe de colective de către guvernul central (din motive politice).

Acesta a fost un neajuns pe termen scurt serios, deşi artificial, al colectivizării – lipsa accesului lor la creditare, care ar fi putut permite investiţiile şi planificarea pe viitor.

(În timpul Revoluţiei, băncile nu au fost confiscate şi rezervele de aur fuseseră deja lăsate în mâinile guvernului. CNT a făcut un plan pentru a le confisca, dar a renunţat la el în ultimul moment.)

În ciuda a toate acestea, producţia a crescut şi nivelul de trai pentru foarte mulţi oameni din clasa muncitoare s-a îmbunătăţit.

În octombrie 1936, guvernul a fost forţat să recunoască, prin adoptarea unui decret,  colectivizarea ca fiind un fapt împlinit. Acest decret a fost şi o încercare de a controla viitoarele colectivizări.

Aceasta e doar o scurtă trecere în revistă a modului în care a avut loc colectivizarea.

Dar, respectând credinţele anarhiste, revoluţia nu s-a oprit la asta.

Pentru prima dată în Spania mulţi muncitori au beneficiat de asistenţă medicală – organizată de Federaţia Lucrătorilor din Sănătate a CNT. Federaţia era formată din 40.000 de lucrători în sănătate – asistente, doctori, administratori şi infirmieri. Din nou, cel mai mare succes a fost în Catalonia, unde CNT a reuşit ca toţi cei 2,5 milioane de locuitori să aibă acces adecvat la asistenţă medicală. Victimele războiului civil au fost şi ele îngrijite. Un program de medicină preventivă a fost stabilit, bazat pe centre de sănătate locale.

La Congresul din 1937, aceşti muncitori au dezvoltat un plan de asistenţă medicală pentru o viitoare Spanie anarhistă, care ar fi putut fi aplicat dacă revoluţia ar fi reuşit.

***

Importanţa colectivelor muncitorilor din Spania stă în exemplul pe care ele îl oferă.

Opinia elitistă din vremuri străvechi a portretizat “guvernarea populară” ca o imposibilitate pe de o parte, sau ca pe o afacere de stat care e probabil să sfârşească în haos, pe de altă parte. Muncitorii din Spania au arătat că aceată opinie elitistă e total falsă – şi au arătat acest lucru într-un mod grandios.

Acum, la fel de mult ca atunci, ei ne oferă o idee concretă despre cum societatea poate fi organizată de către muncitori într-un mod democratic şi liber.

Aceasta este o alternativă viabilă.

În ciuda puterii unui asemenea exemplu, toti avem de dus o luptă dificilă şi foarte grea – cum să punem capăt sistemului capitalist cu lăcomia lui, mizeria, sărăcia şi competiţia.

Acum e un moment bun ca oricare altul să luăm în considerare cum să ducem această luptă, ce scopuri trebuie să avem, şi ce metode putem să folosim.

Ţinta noastră trebuie să fie o revoluţie şi ţinta noastră trebuie să fie democraţia reală.

Acestea sunt scopurile esenţiale, asupra cărora trebuie să cădem de acord foarte clar înainte de a putea să schimbăm ceva.

Pentru a face acest lucru, noi susţinem, ca anarhişti, că trebuie să construim acolo unde avem forţa să o facem – la locul unde se munceşte, şi în comunitate.

Metodele noastre trebuie să construiască o solidaritate de clasă, trebuie să includă acţiunea directă pentru a creşte activitatea muncitorilor şi săracilor în numele lor şi de către ei; trebuie întotdeauna să încurajăm participarea.

Asupra unui singur lucru nu avem nici un fel de îndoailă. Parlamentul nu ne va aduce schimbarea de care avem nevoie acum. Parlamentul e un mijloc de ocolire a democraţiei, de canalizare a luptelor reale pe un drum care le duce într-o fundătură. De fiecare dată, Parlamentul a arătat că nu e decât un cimitir pentru mişcarea muncitorilor. Niciodată nu trebuie să mai facem această greşeală.

note de subsol

1 S. Bowles and H. Gintis, Democracy and Capitalism (Routledge Keegan Paul, 1986), p28.

2 ibid., p28.

3 ibid., p28.

4 A. Arblaster, The Rise And Decline Of Western Liberalism (Basil Blackwell, 1984), p160.

5 ibid., p160.

6 E. Hobsbawm, The Age Of Revolution (Mentor, 1962), p54.

7 ibid., p168.

8 ibid., p42.

9 ibid., p45.

10 ibid., p38.

11 ibid., p49.

12 ibid., p49.

13 ibid., p49.

14 ibid., p173

15 A. Arblaster, op. cit., p267.

16 ibid., p265.

17 ibid., p264.

18 ibid., p265.

19 ibid., p278.

20 ibid., p278.

21 ibid., p279.

22 ibid., p280.

23 ibid., p279.

24 ibid., p279.

25 ibid., p280.

26 ibid., p278.

27 E. Hobsbawm, The Age of Capital (Mentor, 1975), p102.

28 Norman Wintrop ed., Liberal Democratic Theory and Its Critics, (Croom Helm, 1983) p33.

29 A. Arblaster, op. cit., p273.

30 Stewart Edwards ed., The Communards of Paris, 1871 (Cornell University Press, 1973) p31.

31 Karl Marx, The Civil War In France, (Progress Press, 1979) p53.

32 Stewart Edwards, op. cit., p34-39.

33 Stewart Edwards ed., The Communards of Paris, 1871 (Cornell University Press, 1973), p158.

34 Reprints in Labour History, The Miners’ Next Step, (Pluto Press, 1973), p32.

35 N. Wintrop, op. Cit., p216.

36 G. Foote, The Labour Party’s Political Thought, A History (Croom Helm, 1985),p28.

37 ibid., p28.

38 ibid., p31.

39 ibid., p29.

40 Norman Wintrop, op. cit., p216.

41 V.I. Lenin, What Is To Be Done (Progress, 1947), p78.

42 Norman Wintrop, op. cit., p312.

43 ibid., p312.

44 G. Foote, op. cit., p48.

45 R. McMullin, The Light on the Hill (Oxford University Press, Australia, 1991),p6.

46 Norman Wintrop, op. cit., p313.

47 ibid., p313.

48 ibid., p214.

49 R. McMullin, op. cit., p6.

50 ibid., p38.

51 ibid., p89-90.

51 ibid., p71.

52 ibid., p75.

53 ibid., p38.

54 K. Laybourn, The Rise of Labour, 1890 -1979 (Edward Arnold, 1988), p57.

55 G. Foote, op cit., p55.

56 G. Foote, op cit., p56.

57 K. Laybourn, op cit., p58.

58 G. Foote, op cit., p56.

59 K. Laybourn, op cit., p57.

60 R. McMullin, op. cit. p90.

61 Norman Wintrop, op. cit., p315.

62 ibid., p315.

63 ibid., p315.

64 R. McMullin, op cit., p1.

65 ibid., p251.

66 ibid., p251.

67 Noam Chomsky, Deterring Democracy (Hill and Wang, 1991)p367-8. See also references therein.

68 ibid., p367.

69 Noam Chomsky, ‘The Struggle For Democracy In The New World Order’, Low Intensity Democracy (Pluto Press, 1993), p81.

70 E. Herman and N. Chomsky, Manufacturing Consent (Pantheon, 1988).

71 Barry Gillis, op. cit., p47.

72 Economist, 11 June 1994, p54.

73 Economist, 15 July 1995, p24.

74 Economist, 15 July 1995 p25

75 Economist, 23 September 1995 p43

76 Economist, 29 April 1995, Survey p24.

77 Economist, 23 September 1995, p44.

78 Economist, April 29. 1995, Survey p10.

79 G.T. Kurian Ed., The New Book Of World Rankings, (Facts On File, 1991), Table 52.

80 Interview for Indian Business Report, BBC Asia, 1 August 1993.

81 see ‘Reforms’, Times of India, 28 September 1993.

82 p61, Economist, June 3, 1995.

83 see ‘Reforms’, Times of India, 28 September 1993.

84 see ‘Historic FallÉ’, The Australian, 5 March 1993.

85 Peter Roberts, Australian Financial Review, 23 March 1993.

86 ‘Keating sets reform agenda É’, The Australian, 22 April 1993.

87 see in Noam Chomsky, ‘The Struggle For Democracy In The New World Order’, Low Intensity Democracy (Pluto Press, 1993), p87.

88 Economist, 25 November 1995, p31.

89 Economist, 25 September 1993, p66.

90 Economist, 25 September 1993, p66.

91 Economist, 7 October 1995, Survey, p5.

92 Economist, 4 June 1994, p51.

93 S. Padgett and W. Paterson, A History of Social Democracy in Post-war Europe (Longman, 1991), p189.

94 ibid., p189.

95 The Irish Times, 17 December 1994.

96 The Irish Times, 22 March 1994.

97 Financial Times, 8 August 8 1996.

98 Andre Gunder Frank in ‘Market Democracy In An Undemocratic Market’, Low Intensity Democracy (Pluto, 1993) p52.

99 ibid., p52.

100 For a recent account of the trends see also ‘Survey of the World Economy’, Economist, 7 Oct. 1995.

101 I. Roxborough, P. O’Brien, J Roddick, Chile: The State And Revolution, Macmillan Press 1977, p161.

102 Kevin Phillips, The Politics Of Rich And Poor (HarperPerennial, 1990), pp9-10.

103 ibid., p11

104 Economist, 11 May 1996, pp53-54.

105 E.B. Atkinson, Ed., Wealth, Income and Inequality (Oxford University Press, 1980), p75.

106 N Wintrop, ed., op. cit., p318.

107 ibid., p323.

108 ibid., p318.

109 S. Padgett, op. cit., p176.

110 Report UN’s World Development Report, Independent On Sunday, 24 July 1996, p1.

111 S. Padgett, op. cit., p176.

112 S. Padgett, op. cit., pp167-170.

113 R. McMullin, p 431.

114 R. McMullin, p 432.

115 Economist, 25 August, 1995.

116 See most recent survey by ESRI in The Irish Times, 20 December, 1996

117 C.B. Macpherson, The Real World Of Democracy (Clarendon Press, 1967),pp1-2.

118 see A. Bauer, With The Peasants Of Aragon (Cienfuegos Press, 1982); G. Leval, Collectives In The Spanish Revolution (Freedom Press, 1975); S. Dolgoff, Workers Self-Management: Anarchist Collectives In The Spain, 1936-39 (Black Rose, 1990).

119 see E. Conlon, The Spanish Civil War: Anarchism In Action (WSM Pamphlets, 1993); P. Preston, A Concise History Of The Spanish Civil War (Fontana Press, 1996).

120 B. Bolloten, The Grand Camoflage (New York: Praeger, 1968).