Gaze Lacrimogene & Twitter în Taksim: o analiză anarhistă de la faţa locului din Parcul Gezi, Istanbul


1

Pe baricade…

Gazele lacrimogene sunt un punct bun de plecare pentru a încerca să înţelegem ce se întâmplă în Turcia. Scopul principal al folosirii gazelor lacrimogene este de a teroriza şi de a împrăştia mari mulţimi de oameni.

În Istanbul, în ultimele săptămâni, cantităţi uriaşe de gaze lacrimogene au fost folosite mereu şi mereu pentru a bloca desfăşurarea unor mari demonstraţii anti-guvernamentale.

Aici nu e vorba despre „controlul protestelor” – în general nu a existat nici un control al protestelor. În acest articol voi pune revolta din parcul Gezi în contextul seriei de lupte, care a început în 2010, şi al situaţiei specifice economice şi politice a republicii turce pentru a încerca să tragem învăţăminte toţi cei care luptăm împotriva capitalismului global.

Prima dată când am fost gazat a fost când încercam să-i fotografiez pe patru turişti americani în Piaţa Taksim, ei se pozau singuri folosind un iPad 2.

O scenă liniştită cu alţi oameni în jur care stăteau de vorbă sau se plimbau, ţinându-se de mâini. De unde stăteam eu, lângă monumentul Ataturk, nu se vedea nici urmă de poliţist. Şi totuşi, fără nici o avertizare, din senin, ne-am trezit sub o ploaie de canistre de gaze lacrimogene. Canistrele cădeau în fiecare colţişor al imensei pieţe, cu scopul de a crea panică în rândul oamenilor pentru ca aceştia să se calce în picioare unii pe alţii.

De Ziua Internaţională a Muncii, pe 1 mai 1977, 42 de oameni au murit în Piaţa Taksim şi sute au fost răniţi, după ce luneştii au tras în mulţimea care participa la acea demonstraţie, pentru a crea o panică în care oamenii să se omoare unii pe alţii în îmbulzeală. Poate din cauza acestei istorii – care are aceeaşi însemnătate ca Duminica Sângeroasă din Irlanda sau ca masacrul de la universitatea Kent State, din Statele Unite – reacţia mulţimii la acel teribil atac cu gaze lacrimogene a fost foarte disciplinată, oamenii au început să se retragă încet. Pe internet şi la televizor aţi văzut norii de gaze lacrimogene, care au înăbuşit străzi întregi,  pe lângă mult mai periculoasele rafale ale tunurilor cu apă.

2Dar acei nori de gaze vă spun şi ceva esenţial despre natura „democraţiei” din Turcia. Şi ce vă spun e că, deşi premierul Erdogan a fost ales în urma unor alegeri, disidenţa şi protestele nu sunt permise. Mereu există diferenţe între aşteptările unui „drept” de „a protesta” şi realitatea de pe teren. Occupy Wall Street (mişcarea „Să ocupăm Wall Street”) a avut şi ea parte de atacarea protestatarilor cu gaze lacrimogene. Dar, în Turcia, această ruptură este în mod special gravă din cauza cantităţii de gaz care a fost folosită. Un articol publicat de ziarul de limbă engleză Hurriyet a arătat că 130.000 de canistre de gaze lacrimogene  au fost folosite de către poliţie în primele 20 de zile de proteste.

3Poliţiştii au tras multe dintre aceste canistre la orizontală, la distanţă mică de protestatari, rănind un număr imens de oameni în cap, zeci de oameni şi-au pierdut ochii, iar un tânăr a fost împuşcat mortal de un poliţist care a folosit muniţie de război. Cel puţin 4 oameni au fost ucişi.

Vânzătorii de la tarabele de pe toate străduţele care duc spre Piaţa Taksim şi-au înlocuit marfa obişnuită cu căşti de protecţie folosite de muncitori pe şantiere, cu ochelari de protecţie şi măşti de gaze.

De regulă eu ajungeam în Taksim mergând pe jos de-a lungul străzii Istiklal, o stradă comercială pe care o puteţi recunoaşte din fotografii pentru că e împodobită cu şiraguri de lumini decorative. Pe măsură ce mă apropiam tot mai mult de Taksim, vedeam din ce în ce mai mulţi oameni venind de-acolo cu tot felul de bandaje la mâini, la cap sau la ochi. Chiar şi jurnalistul BBC Paul Mason a fost nimerit în cap (purta o cască de protecţie) în timpul weekendului în care a transmis din Istanbul.

16 iunie, duminica, la o zi după ce trupe foarte numeroase de poliţiei au luat cu asalt şi au alungat oamenii din Parcul Gezi, este un exemplu care ilustrează democraţia lui Erdogan.

Pe de o parte, mii de autobuze şi feriboturi au fost folosite pentru a aduce oameni, gratuit, la un mare miting pro-guvernamental care a avut loc la periferia Istanbulului. Nu mai puţin de 300.000 de oameni au fost duşi acolo pentru a asculta tirada de două ore a lui Erdogan, în timpul căreia el şi-a expus fanteziile paranoide despre cum Parcul Gezi ar fi o parte a unei conspiraţii internaţionale împotriva Turciei.

În timp ce el vorbea, în restul Istanbulului, trupe de poliţie, înarmate cu gaze lacrimogene şi cu gloanţe de cauciuc, şi-au petrecut toată ziua pândind şi luând cu asalt orice protestatari pe care-i vedeau că ar fi încercat să se strângă pentru a protesta, chiar şi dacă era vorba doar de câţiva oameni. Ca întăriri, poliţiştii aveau tunurile cu apă şi TOMA (vehicule blindate ale poliţiei), care apărareau oriunde se forma o mulţime mai mare de oameni.

În tot acest timp, trupe de răpitori, formate din agenţi secreţi de poliţie îmbrăcaţi în civil, aşteptau la marginea străzilor să-i ia ca din oală pe protestatarii care rămăseseră izolaţi.

Spre finalul acelei zile, Amnesty International a emis o declaraţie cerând să ştie ce s-a întâmplat cu acei oameni – peste 400 de arestaţi, se estimează.

După ce mitingul lui Erdogan s-a terminat, foarte mulţi tineri au relatat că bărbaţi din partidul de guvernare AKP, înarmaţi cu bâte şi cuţite au fost văzuţi însoţind patrulele de poliţie.

Erdogan nu e Hitler

Erdogan este în orice caz popular în rândul unui mare segment al populaţiei, şi există o oarecare justificare pentru asta. Aşa cum mi-a explicat un prieten turc, în timp ce ne plimbam printre corturile din parcul Gezi, Erdogan a implementat programe de asistenţă socială care au îmbunătăţit în mod real viaţa celor mai sărace segmente ale societăţii turce. Spre deosebire de restul Europei, economia Turciei creşte rapid, iar această creştere e în parte alimentată de o explozie imobiliară, în care parcul Gezi reprezenta doar un aspect. La fel cum se întâmplă cu neoliberalismul peste tot, de pe urma aceste dezvoltări cel mai mult beneficiază un sector foarte restrâns al societăţii – clasa conducătoare, cei mai bogaţi 1%.

Dar brusca prăbuşire a nivelului de trai, pe care clasa muncitoare – restul de 99% – l-a îndurat în Europa şi America de Nord de la izbucnirea crizei şi care a dus la apariţia mişcărilor Occupy Wall Street şi M15, nu a avut încă loc în Turcia.

Acum ar putea fi puţin spaţiu pentru liberă exprimare şi disidenţă, dar în general, înainte să vină el la putere era şi mai puţin. Excepţia importantă este că Erdogan îşi impune un set de legi noi, pentru a reglementa moralitatea, inspirate de religie – cum ar fi restrângerea orelor în care alcoolul poate fi vândut. Într-o societate polarizată în special de-a lungul liniilor religioşi versus seculari, Erdogan încă are un segment mare de populaţie căreia i se poate adresa. S-a folosit din plin de acuzaţiile sale populiste (şi false) că protestatarii au ţinut un chef de 3 zile, într-o moschee, unde au băut alcool – imamul acelei moschei a fost concediat după ce a declarat că Erdogan a minţit. Un sondaj de opinie realizat în timpul protestelor a arătat că el încă se mai bucură de încrederea a 53 la sută din populaţie, una dintre cele mai mari rate a încrederii dintre toţi liderii europeni, chiar dacă această încredere e mai mică decât anul trecut. Acelaşi sondaj a arătat că societatea turcă e divizată în mod egal – de partea şi împotriva protestelor.

Fundaţia pentru Drepturile Omului din Turcia a estimat că în jur de 640.000 de oameni au participat la protestele din 5 iunie. Comparat cu alte mitinguri pe care Erdogan le înscenează, probabil se poate concluziona că ambele tabere mobilizează un număr egal de oameni, deşi, desigur, unii se aleg cu transport gratuit la mitinguri, ceilalţi cu gaze lacrimogene gratuite.

Dar, din nou, vorbim despre o societate fracturată de-a lungul segmentului de mijloc, nu polarizată de-a lungul liniilor de clasă, ci mai degrabă divizată de-a lungul liniilor urban versus rural, religios versus secular şi tineri versus bătrâni.

4Aceasta înseamnă că Parcul Gezi are o mai mare asemănare cu mişcările Occupy şi 15M, decât cu Tahrir şi cu lupta pentru democraţia egipteană. Lupta în Turcia nu e o luptă pentru alegeri parlamentare – acestea deja există, şi, deşi sunt fisuri, nu sunt de o magnitudine diferită decât probelmele similare pe care le întâlnim în Europa sau America de Nord. Diferenţa e de asemenea aparentă când apărarea pieţei e analizată: în Tahrir, egiptenii au folosit pietre de pavaj şi catapulte pentru a opri evacuarea lor de către hoardele de poliţişti, care au folosit tactici similare cu cele folosite de poliţiştii din Istanbul. Sute au murit în luptele care au urmat, dar protestatarii au reuşit să păstreze piaţa, nu au fost alungaţi.

În Istanbul, apărarea a fost adesea pasivă, baricade au fost construite, dar, în general nu au fost apărate, cei care aruncau pietre erau puţini şi la distanţe mari între ele.

Mulţimile se formau pe străzile lăturalnice, poate oamenii ridicau baricade şi apoi erau gazaţi şi împrăştiaţi, pentru a se regrupa de fiecare dată când poliţia se ducea să atace o altă mulţime de oameni, care se formase în altă parte – un proces care e arătat în aceste imagini surprinse într-o intersecţie din Istanbul.

5Apărarea activă a baricadelor a fost mai ales simbolică, spre deosebire de primăvara din Tahir când aerul era adesea întunecat de rafalele continue de pietre care erau aruncate asupra poliţiei.

Cei de la DAF (Devrimci Anarşist Faaliyet, adică Acţiunea Anarhistă Revoluţionară) au scris un articol minunat despre spiritul apărării baricadelor.

Au existat câteva situaţii în care au fost aruncate cocktailuri Molotov, dar, în cel mai bine documentat caz, cel care a aruncat cocktailul pare să fi fost un poliţist sub acoperire trimis să provoace o situaţie conflictuală pentru a justifica intervenţia şi mai brutală din partea poliţiei asupra celor din parcul Gezi, care a urmat la puţin timp după aceea.

Limita confruntării – cel puţin din punctul de vedere al celor care ocupă Parcul Gezi – a mers până acolo că au format lanţuri umane pentru a preveni ciocniri cu poliţia, prezentate ca fiind o apărare împotriva provocatorilor.

Unii insurecţionişti nord-americani au denunţat această tactică pe internet, dar în general ei nu au reuşit să înţeleagă contextul diferit al mişcării din Istanbul comparat cu, să spunem, Oakland.

Chestiunea folosirii tactice a violenţei la proteste este una complexă şi nu intenţionez să o epuizez aici, dar cu siguranţă nu sunt un pacifict şi cred că în multe cazuri pacifismul poate fi contra-productiv.

În timp ce aruncatul de pietre şi spartul vitrinelor în timpul protestelor  Occupy Oakland au fost prezentate ca ridicând o problemă de relaţii publice, de către cei care s-au opus acestor acţiuni, în Istanbul a existat teama că astfel de acţiuni ar oferi un pretext pentru trimiterea şi mai multor trupe de poliţie, şi, poate, chiar şi pentru intervenţia militară. Ministrul european a avertizat: „De acum înainte, Statul va trebui, din nefericire, să considere pe oricine care rămâne aici [în Parcul Gezi] ca pe un susţinător sau membru al unei organizaţii teroriste.”

În declaraţiile date presei, Erdogan i-a descris şi el pe cei care ocupau parcul ca fiind terorişti. În contextul în care mulţi se temeau că, dacă ar oferi pretexte poliţiei, asupra lor s-ar trage cu muniţie de război, protestatarii au optat pentru a se limita la tactici care să limiteze represiunea din partea poliţiei la folosirea gazelor lacrimogene şi a tunurilor de apă.

Contextul istoric fiind cel al reprimării stângii din Turcia, în anii ’70 şi ’80 –  brutalitatea, torturile şi dispariţiile au fost similare celor prin care stânga era înăbuşită în America Latină în aceeaşi perioadă. Cei care doresc să discute adoptarea unor asemenea poziţii tactice de către cei care ocupă Parcul Gezi ar trebui să facă un efort cel puţin să înţeleagă realitatea din Turcia, care poate fi foarte diferită de cea de acasă de la ei.

Trimiţând mesaje pe Twitter din toate colţurile protestelor

6Parcul Gezi e a patra rundă dintr-o luptă pentru pieţele publice, dacă înţelegem că aceasta a început în 2011 în Cairo, a continuat cu mişcarea globală Occupy, şi apoi cu M15 în Spania.

Toate acestea au caracteristici unice ale lor, dar au şi în comun aspecte semnificative şi care includ inspiraţia, metodologia şi imagistica, ca să ne referim doar la semnul # care apare aproape în toate articolele, bannerele şi posterele. Toate sunt parte a unui proces comun de învăţare, aşa cum vedem şi învăţăm unii de la alţii, şi într-adevăr cum vizităm şi participăm.

Unul dintre primii oameni răniţi grav în Istanbul a fost un turist din Cairo. Cât am stat în Gezi, am întâlnit oameni din toată Europa, America de Nord şi de prin alte locuri – o mică minoritate din toată acea mulţime, dar oameni care simţeau că se aflau toţi împreună în aceeaşi călătorie, comună. Cel puţin 5 dintre noi din Irlanda au fost acolo într-un moment sau altul, şi probabil mult mai mulţi. Am întâlnit oameni pe care îi ştiam de la eforturile de solidaritate ale Zapatista de acum două decenii. Am petrecut ceva timp în Gezi stând de vorbă cu o militantă DAF (Acţiunea Revoluţionară Anarhistă) despre cum vedea ea această luptă, atât în contextul politic din Turcia, cât şi în contextul politicii globale.

Cum e obiceiul deja, am schimbat adrese de internet, de email, şi atunci când am intrat pe pagina de internet a celui mai vizibil grup anarhist din acea piaţă, DAF, am descoperit că nu doar scriseseră o analiză detaliată a Occupy & Tahir , dar o şi traduseseră în Engleză.

Cel puţin pentru două zile în Iunie, parcul Gezi a fost punctul central al unei mişcări care este globală şi toţi cei cu care am vorbit erau foarte conştienţi de acest lucru.

O parte din zgomotul de fundal al acestei perioade a fost făcut de organizaţiile vechii stângi care se tot freacă de aceste noi mişcări, adesea în moduri foarte contraproductive. Acestea includ cererea ca noua mişcare să folosească vechile forme de organizare şi să adopte vechea terminologie pentru a se exprima, în ciuda faptului că tocmai noile forme de exprimare sunt cele care au creat aceste mişcări. Esenţial pentru acest proces este transformarea metodelor organizaţionale făcute posibile de către internet – o transformare care în multe moduri înlătură ce-a mai rămas folositor din vechile forme de organizare.

A hoinări prin Gezi era ca şi cum ai hoinări într-o lume unde hashtag-urile de Tweeter înfrumuseţau fiecare suprafaţă, banner şi poster – chiar şi pe corturi erau desentate hashtag-uri. Când te aflai în altă parte din Istanbul, puteai spune că urmează o nouă rundă de represiune a poliţiei din cauza faptului că, dintr-o dată, vedeai cum oamenii din jur mergeau cu ochii în telefoane, citind mesajele de pe Twitter.

Nu aveam acces la roaming-ul de date în Istanbul, aşa că de fiecare dată când mă îndreptam spre Gezi, un prieten din Irlanda stătea cu ochii aţintiţi pe Twitter, ca să îmi trimită imediat mesaje de avertizare dacă părea că lucrurile o iau razna.

Şi curând mi-am dat seama că probabil era mult mai folositor să adaug contextul, după ce am fost în piaţă, mesajelor pe Twitter decât dacă le-aş fi trimis în timp ce alergam pe străzi.

Revolta din Istanbul ar trebui să pună capăt dezbaterii dacă sau nu reţelele de socializare sunt importante în organizarea din lumea reală – această distincţie în sine nu mai are nici un sens.

Când Erdogan a declarat că „Reţelele de socializare sunt o ameninţare la adresa societăţii”, şi că „Există acum o ameninţare care se numeşte Twitter”, el pur şi simplu exprima furia unui conducător care descoperă că totalul său control asupra mass-media şi asupra informaţiilor nu mai este atât de puternic.

7Clasa

Parcul Gezi are cel puţin o diferenţă majoră faţă de mişcarea Occupy în faptul că i-a lipsit „bruta” analiză de clasă a celor 99% împotriva celor 1%. (Numesc această analiză „brută” pentru că aşa este, nu ca să o denigrez.)

Deşi am văzut nenumărate bannere şi postere pe care scria #OccupyGezi, nu cred că am auzit sau am văzut o singură dată folosirea expresiei 99%.

Din cauza popularităţii de care Erdogan se bucură în rândurile săracilor de la satele din Turcia, lipsa oricărei pespective de clasă venind dinspre Gezi a însemnat că unul dintre puţinele instrumente care ar fi putut submina polarizarea rural versus urban a lipsit.

Cerinţele Platformei Taksim  nu merg mai departe de chestiuni legate de protecţia mediului, corupţie şi represiunea din partea poliţiei. Chiar şi în termenii unei mişcări mai largi, chestiunile care ţin de clasă sau de economie nu au ieşit în relief – scopul mai mare în schimb a fost sumarizat pe Wikipedia ca fiind limitat la „libertatea presei, libertatea de exprimare, libertatea de adunare şi sugrumarea de către guvern a secularismului Turciei.”

O altă măsură a lipsei aspectului luptei de clasă în Gezi a fost acel procent  remarcabil – „48 la sută dintre cei 137 de preşedinţi de Corpoarţii din Turcia” care au spus că au vizitat Parcul Gezi în timpul protestelor anti-guvernamentale şi în jur de 90 la sută dintre ei au găsit că cerinţele protestatarilor erau „justificate”.

Lipsa unei perspective a luptei de clasă a fost stranie din cauza faptului că stânga organizată şi mişcările sindicale au fost vizibil mai implicate în Gezi decât au fost în oricare alte proteste ale Occupy. Cele mai radicale sindicate au făcut apel la „greva generală” împotriva represiunii, deşi sindicatele au foarte puţini membri în Turcia iar sindicatele radicale reprezintă poate cel mult 2 la sută din întreaga forţă de muncă. Analiza publicată de Libcom  “Sleepless in Istanbul” arată corect realităţile activismului sindical din Turcia.

Imediat ce ajungi în Piaţa Taksim, vezi bannerele grupurilor de stânga turce şi kurde.

Un prieten turc mi-a spus însă că, după părerea sa, mărimea bannerelor de regulă era invers proporţională cu numărul celor care fac parte din aceste grupări şi invers proporțională și cu influenţa lor.

Anumite sondaje sugerează că prezenţa gheretelor şi a bannerelor ar putea să indice tocmai că participanţii la demonstraţiile de masă nu se identificau cu aceste organizaţii.

Un sondaj efectuat de universitatea Bilgi a descoperit că vasta majoritate a protestatarilor nu avea nici o legătură cu nici un partid politic.

Motivaţia primară pentru care oamenii se alăturau protestelor era anti-autoritarismul. Mai mult de 90 la sută au dat diferite exemple ale politicilor autoritare cărora se opuneau pe străzi. Aproape 82 la sută s-au definit pe ei înşişi ca libertari, mai degrabă în sensul atribuit de europeni cuvântului, decât în sensul atribuit de cei din America de nord, întrucât 75 la sută dintre ei au spus că nu sunt conservatori. 92 la sută nu votaseră pentru partidul de guvernare AKP.

În Parcul Gezi

Scânteia care a declanşat mişcarea a fost intenţia de a tăia copacii din parc pentru a putea construi un complex rezidenţial şi un mall. Proiectul era deja în desfăşurare, ceea ce a însemnat că mari porţiuni din acest parc fuseseră deja demolate, în special în partea de vest, unde parcul a fost înălţat 4-5 metri deasupra solului, pentru a construi fundaţia clădirilor. Printre schele, materiale de construcţii şi moloz, s-a găsit destul material în Taksim pentru construirea baricadelor.

8Parcul este de fapt mai înalt decât nivelul străzilor de-a lungul tuturor celor patru laturi ale sale, existând o diferenţă considerabilă între două dintre laturi.

Chiar şi înainte de construirea baricadelor, era deja un spaţiu care putea fi bine apărat. Până când să ajung eu acolo, toată zona rămasă nepavată din parc a fost acoperită de corturi – sute de corturi – transformând parcul într-un labirint de cărări înguste pe marginea cărora erau bannere şi postere prinse de copaci. Diferite organizaţii, inclusiv anarhiştii de la DAF, şi-au instalat gherete în zonele mai libere. În centrul parcului, unde se află o fântână, o scenă a fost amenajată, unde se cânta muzică şi se făceau anunţuri.

În colţul de sud-est cel mai îndepărtat al parcului a fost amenajată o altă comunitate de corturi unde se ofereau servicii, inclusiv o clinică medicală şi o bucătărie unde mese gratuite erau împărţite.

Peste tot erau împrăştiate mese pe care se găseau sticle de soluţii Malox, pentru a fi folosite în cazul atacurilor cu gaze lacrimogene. Mai multe străduţe comerciale au apărut, unele vindeau mâncare, multe altele aprovizionându-şi clienţii cu căşti de protecţie, cu măşti de gaze sau de praf şi cu ochelari folosiţi la scufundări.

Atmosfera la începutul serii în special era una de sărbătoare şi sute de oameni veneau în parc, cărările spre parc erau pline de oameni. Din cauza faptului că prima mea experienţă a fost atacul cu gaze lacrimogene asupra unei mulţimi pentru a provoca panică şi îmbulzeală, aceste ore pentru mine erau foarte stresante pentru că îmi imaginam panica pe care ar putea-o provoca un atac brusc cu gaze lacrimogene asupra acelor oameni şi îmi imaginam cum toţi s-ar fi năpustit sufocant în toate colţurile parcului printre corturi şi printre copaci.

Din ce ştiu, evenimentele din Parcul Gezi nu au fost relatate de presa internaţională aşa cum s-a întâmplat cu represiunea din Piaţa Taksim. Acest lucru nu e surprinzător, din moment ce imagini cu oameni care stau liniştiţi în jurul corturilor nu au acelaşi impact dramatic la fel ca norii de gaze lacrimogene năpustiţi asupra mulţimilor sau ca imaginea unui om aruncat cât colo de jetul unui tun cu apă. Parcul e destul de mare şi ocupă aproximativ o treime sau o pătrime din piaţa Taksim, dacă s-a văzut vreodată în vreo imagine prezentată la TV, atunci s-a văzut doar când ardea vreo maşină care era folosită la ridicarea unei baricade de la intrarea principală în Piaţa Taksim.

Un antrenament intersecţional?

Prin actul fizic al împărţirii spaţiului public şi al nevoii de a rezista în colectiv represiunii statului, care lua orice formă de la gaze lacrimogene la tunuri cu apă, parcul Gezi a fost în multe privinţe un antrenament de intersecţionalitate*.

Diversitatea de organizaţii care şi-au ridicat corturi şi gherete părea enormă – stânga, diverşi naţionalişti, feministe, grupuri LGBT şi ecologişti – toţi aveau bannere şi postere.

9Un număr izbitor de mare de corturi individuale aveau pe ele trecut semnul anarhist A desenat în interiorul unui cerc şi erau foarte multe bannere anarhiste, precum şi o mare gheretă a Anarhiştilor Revoluţionari la intrarea în squar, chiar în spatele baricadelor din Piaţa Taksim.

A existat un conflict intern, întrucât am văzut câteva schimburi de replici furioase între stânga kurdă şi naţionaliştii kemalişti turci de dreapta.

Dată fiind extrem de marea divergenţă dintre punctele lor de vedere şi istoria sângeroasă a naţionalismului turc, pot considera că aceste schimburi de replici au fost blânde.

Nu pot descrie metodele de lucru al Solidarităţii Taksim, organizaţia-umbrelă, dar pot să spun că, atunci au dezbătut cum ar trebui să-i răspundă lui Erdogan, am participat la o întâlnire a mai mult de 40 de oameni care discutau ce să facă. Această adunare a avut loc înainte de ultima (până acum) violentă evacuare executată de poliţie a parcului Gezi.

Dinamica şi metodologia acestei adunări sunt similare celor ale multor adunări Occupy din alte părţi: nu există nici o ierarhie vizibilă printre vorbitori. Fiecare a putut să participe într-o manieră destul de lejeră, cadrul informal implica mult timp pentru discuţii.

Ce a fost dezbătut era dacă să se plece sau nu din Piaţă. Mai multe poziţii au fost exprimate:

– că parcul era în pericol de a fi izolat de populaţie, deci ceea ce putea fi obţinut prin a continua ocuparea lui era limitat;

– că trebuia creat un exemplu de democraţie directă, oricare-ar fi preţul, pentru a inspira lumea care urmărea ce se întâmplă;

– sindicatele radicale au propus înlăturarea tuturor corturilor, cu excepţia unuia mare, care să rămână ca prezenţă simbolică

– că ar trebui asigurat suficient timp pentru o dezbatere ca lumea, iar decizia să fie luată peste trei zile şi nu imediat, pe loc.

Am plecat înainte ca adunarea să se apropie de luarea unei decizii. În ziua următoare, relatări contradictorii au început să apară. Părea că propunerea de la lăsa acolo prezenţa simbolică a unor corturi fusese adoptată, dar nimeni nu urma să fie obligat să strângă nimic, ceea ce a însemnat că în mare parte corturile mari politice au fost ridicate, dar cele individuale au rămas. În orice caz, în acea seară, poliţia a lansat o masivă operaţiune împotriva parcului, folosind gaze lacrimogene, tunuri cu apă şi apoi buldozere pentru a distruge  tot ce a mai rămas.

Oamenii care au fugit din parc, precum şi cei care s-au strâns să protesteze au fost ţinta şi mai multor atacuri cu gaze care au avut loc pe străzile lătularnice. Alţii care s-au adăpostit în hotelul Davan au fost prinşi în capcană timp de mai multe ore, timp în care poliţia a încercat să câştige controlul asupra intrării principale.

Poliţiştii au aruncat gaze lacrimogene în holul hotelului, la un moment dat, în ciuda faptului că acolo erau oamenii prinşi în capcană.

Încercările de a ajunge la parc s-au ţinut lanţ până mult tâziu în noapte, poliţia în mod repetat atacând cu gaze lacrimogene străzile lăturalnice, pe măsură ce, mai degrabă bizar, angajaţii primăriei plantau flori în acum eliberatul parc. Un exerciţiu de relaţii publice straniu, care a fost gândit – stupid – că va putea distrage atenţia de la atacurile cu gaze lacrimogene şi ale tunurilor de apă.

Ultima (?) represiune a Gezi

Tendinţa media a fost să descrie cele 36 de ore de atacuri cu gaze lacrimogene, care s-au răspândit în Istanbul în urma evacuării parcului, ca fiind ”răzmeriţe”. Nu-s prea sigur de acuratețea acestui termen pentru că, din ce am văzut eu, a existat foarte puțină acțiune ofensivă împotriva poliției (adică, aruncare de pietre) și foarte puține distrugeri de proprietate. Dimpotrivă, poliția ataca grupuri de protestatari imediat ce aceștia încercau să se grupeze în oricare altă parte a orașului, sau imediat ce începeau să se îndrepte spre Taksim.

10Acolo unde reușeau să se strângă mai mulți – nu contează câţi – protestatarii ridicau baricade elaborate. Există foarte multe șantiere în centrul Istanbulului, iar protestatarii au fost chiar foarte pricepuți să lucreze împreună în grupuri de zeci pentru a transporta mai ușor materialele de la șantiere spre intersecțiile drumurilor prin formarea unor lungi lanțuri umane, dând din mână-n mână materialele pentru ridicarea baricadelor. Baricade foarte solide, care au oferit apărare foarte bună în faţa maşinilor poliţiei care încercau să calce oamenii, au fost construite peste tot în această manieră.

În special când întâlnirea cu Erdogan era în desfăşurare, trupe imense de poliţie au fost trimise în zonele din apropierea Taksim, se presupune de teama consecinţelor pentru comandanţi dacă piaţa ar fi fost re-ocupată în partea centrală. Acest lucru a făcut ca baricadele să se întindă pe o mare suprafață de la piață chiar până la podul Galatia, s-au oprit din cauza circulației tramvaielor, asta înseamnă o distanță aproximativă de 1,5km de la Taksim.

11Explozii regulate în urma rafalelor de gaze lacrimogene puteau fi auzite chiar și în zona turistică a Cornului de Aur. Între timp, dinspre multe cartiere periferice, aflate la mare distanță, au început să vină vești similare despre foarte mulți oameni care ieșeau pe străzi, blocau drumurile și erau atacați cu gaze lacrimogene și se trăgea asupra lor cu tunuri de apă – ca pedeapsă.

Mai devreme în acea zi, în Ankara, poliția a atacat înmormântarea unui protestatar ucis la începutul acelei săptămâni de o canistră de gaz lacrimogen și de un tun de apă. O fotografie șocantă a circulat peste tot arătând prima linie a procesiunii funerare învăluită în ceața provocată de gazele lacrimogene, în timp ce jetul unui tun de apă tăia ceața lacrimogenă până foarte aproape de tinerii care purtau sicriul pe umeri.

Peste 400 de oameni au fost arestați. Mulți dintre cei arestați au dispărut pentru 24 de ore, sau mai mult, înainte de a apărea înregistraţi în sistemul formal de detenție.

Această masivă reprimare a prevenit re-ocuparea parcului pe termen scurt, dar nu a putut să înăbușe mișcarea. Cinci dintre sindicatele mai mici au declarat o ”grevă generală” de două zile. Protestul vizibil public a reapărut în urma ultra-pacifistului ”Om care stă în picioare”, când literalmente oamenii i s-au alăturat stând nemișcați în picioare în piața Taksim și în alte părți. Acestă tactică s-a răspândit din Taksim și acestei cauze i s-au alăturat și altele, inclusiv comemorarea jurnalistului armean Hrant Dink, asasinat în 2007 și a celor 5 muncitori care au murit după ce au fost otrăviți după ce au inhalat gaz metan, la o fabrică de reciclare săptămâna trecută, în urma lipsei măsurilor de siguranță și a echipamentului de protecție.

Inițial, poliția a încercat să sugrume protestul ”Omului care stă în picioare” făcând arestări, dar și mai mulți oameni s-au alăturat, iar natura acestei tactici făcea aproape imposibil să prezinți arestările altfel decât ca represiune.

În mod straniu, adjunctul premierului a încercat să pretindă că a sta în picioare mai mult de 8 minute era dăunător sănătății – ca și cum asta ar fi justificat arestările.

Adunările publice se răspândesc

Cel mai important, adunările au început să aibă loc în spații publice în tot orașul, la cea mai mare dintre ele au participat mii de oameni. În momentul în care scriu aceste rânduri, 35 de astfel de forumuri ale comunităților au loc în parcurile din tot Istanbulul. Una dintre ele a fost descrisă după cum urmează:

12”De la 9 seara, mii de oameni, mai ales tineri, se adună în amfiteatrul în aer liber din Parcul Abbasaga, sub motto-ul „Fiecare parc e Gezi”… pentru a evalua ce s-a întâmplat de când ocuparea parcului Gezi a început şi spre ce se îndreaptă mişcarea.

Sute de oameni stau aliniați unul în spatele celuilalt, în spatele scenei, pentru a vorbi fiecare 2-3 minute, în timp ce mulțimea adunată își semnalează acordul sau dezacordul făcând cu mâna sau încrucișându-și brațele.”

Ca și mișcarea Occupy, natura radicală a mișcării din Turcia stă nu în cerințele ei formale, ci în modul în care se desfășoară. De fapt, așa cum am văzut, deși violenta represiune a statului face ca mișcarea să pară mai radicală, cerințele ei actuale (așa cum au fost reprezentate de Platforma Taksim) sunt chiar moderate. La fel ca și mișcările M15, mișcarea din Turcia refuză să accepte raționamentul lui Erdogan că ”suntem un guvern ales democratic” ca motiv pentru a înăbuși protestele.

Câteodată, aceasta e îmbrăcată într-un limbaj care insistă că guvernul este ”într-adevăr” o dictatură: în parcul Gezi au existat câteva postere care îl reprezentau pe Erdogan ca pe un Hitler.

Această manta liberală – că Erdogan e un dictator – maschează o realitate mai profundă că ceea ce e respins de această mișcare e baza fundamentală a democrației parlamentare.

O altă ilustrare a acestei realități, la fel ca în cazul mișcărilor din alte părți, este dată de faptul că există o mică identificare a participanţilor cu partidele politice: sondajul Biligi (vezi mai sus) a relatat că „numai 15,3 au declarat că se simt apropiaţi de un partid politic” – acest rezultat e foarte apropiat de procentele similare raportate de sondajele făcute asupra protestelor de masă din Brazilia.

Pentru anarhişti, masiva respingere a democraţiei parlamentare şi înlocuirea ei cu forme de democraţie directă nu poate fi altfel decât ceva foarte captivant. Cea mai mare parte a stângii e îngrozită, şi insistă că protestatarii trebuie să treacă în „politica reală”.

Din cauza faptului că mulţi dintre ei sunt tineri, acest lucru e prezentat într-o manieră paternalistă – „vor creşte ei mari şi vor vedea cum merg lucrurile”— care în mod total arată neputinţa acestora de a înţelege că această respingere se bazează la fel de mult pe eşuata experienţă istorică a partidelor de stânga ca şi pe orice altceva. Conceptul de a forma partide de stânga este cu greu ceva nou în Turcia.

Turcia a avut şi încă mai are o foarte substanţială stângă revoluţionară. Pe scurt, nu protestatarii sunt cei care trebuie să înveţe lecţia despre partidele politie, ci tocmai acei comentatori şi analişti înghețați în vechile certitudini.

O nouă formă de luptă pentru transformarea socială se dezvoltă în mod clar, dar trebuie să depăşim tendinţa de a o vedea, simplist, ca fiind o repetare a Revoluției din 1848 sau a Comunei din Paris care să ducă inevitabil la canalizarea ei în Social Democrație.

Pe de altă parte, aceste mișcări nu și-au dezvoltat încă o cale proprie de transformare socială.

Adunările ar putea reprezenta o nouă lume care crește în interiorul celei vechi, dar până acum nu există nici un program colectiv pentru a depăși și înlocui Statul represiv. Poate cel mai important, deși unele sindicate au mobilizat serios oamenii pentru a sprijini Gezi și mișcări similare în alte părți, forma de adunare publică a oamenilor în parcuri a apărut doar în spații publice și în comunități.

Putem fi foarte siguri că rata de aprobare a mişcării din partea preşedinţilor de corporaţii se va prăbuşi dacă (şi să sperăm când) muncitorii vor începe să îşi facă propriile lor adunări la locurile de muncă pentru a discuta viitorul companiei unde lucrează. E probabil că până nu se întâmplă acest lucru, măsuri economice concrete nu vor fi formulate, nu atât de mult ca sloganuri abstracte, ci ca paşi concreţi care pot fi implementaţi. Am mai văzut asemenea forme apărând în trecut: au apărut rapid în evenimentele de Ocupare a fabricilor în timpul crizei din Argentina din 2001. Dar ele au fost foarte mult o măsură defensivă pentru a preveni închiderea fabricilor şi pierderea surselor de supravieţuire. În Turcia, în special cu economia ei în creştere, o mişcare de adunări la locurile de muncă este puţin probabil să se dezvolte ca o protecţie defensivă a sursei de supravieţuire.

13Anarhiştii au nevoie să facă mai multe progrese în adaptarea lor la realităţle acestor noi mişcări. Aceasta însemană să fie destul de flexibili pentru a trece dincolo de criticile că aceste mişcări nu ar putea lua forma pe care noi o dorim. Anarhiştii au îndelungate şi foarte clar stabilite teorii şi practici ale democraţiei directe. Avem nevoie să gândim în ce fel acestea pot fi prezentate pentru a fi folositoare, reducând nevoia de a reinventa roata de la căruţă. În mod colectiv, avem o profundă înţelegere a modului în care bogăţia şi puterea sunt legate ombilical una de alta. Am putea aduce această înţelegere în interiorul acestor mişcări, popularizând-o în moduri care trec dincolo de limitările ideii lui 99%?

În decadele recente, secţiuni ale mişcării anarhiste au dezvoltat împreună cu alte mişcări – în particular feministe, anti-rasiste, şi ale homosexualilor – o mult mai profundă înţelegere a modului în care mentalităţile şi politicile opresive se intersectează una cu alta. Acestea oferă un real potenţial de a lucra cu alte „mişcări ale pieţelor” pentru a dezvolta începutul unor eforturi reale pentru a realiza eliberarea umană colectivă.

În timp ce închei aici acest articol, mişcarea adunărilor pare să se răspândească în toată Turcia. Demonstraţii uriaşe au izbucnit în Brazilia. Suntem toţi martorii unor noi mişcări într-un ciclu de lupte care au început în Tunisia în 2010, şi care acum intră în al treilea an al lor. Până acum, toate s-au stins fără a fi victorioase, deşi unele câştiguri au fost obţinute. În mod clar, suntem toţi participanţi la un proces global de învăţare care generează o nouă politică revoluţionară. Promisiunea realizării a ceea ce metodele noastre au eşuat să realizeze în secolul 20 – libertatea pentru toţi – e încă vie. Pentru anarhişti, întrebarea e: cum putem cel mai bine construi şi influenţa această mişcare în contextul ţinerii minte a lecţiilor dure ale eşecurilor anterioare şi fără să ne lăsăm blocaţi în memoria istorică a unor scurte momente de glorie din trecut? Trebuie să fim moaşele acestei noi mişcări şi nu arhiviştii celei din trecut.

Articolul şi fotografiile: Andrew Food, membru al Mişcării Solidaritatea Muncitorilor (îl găsiţi aici pe Twitter). Traducere după articolul apărut în original pe anarkismo.net, pe care îl găsiţi aici.

* intersecţionalitate: convergenţa mai multor grupuri ale persoanelor lipsite de drepturi sau a grupurilor de minorităţi, în special studiul multiplelor sisteme de opresiune şi discriminare.