INVENTAREA CAPITALISMULUI: Capitolul VI – Zorii economiei politice


INVENTAREA CAPITALISMULUI

Autor: Michael Perelman

Duke University Press, Durham & London 2000

Capitolul 6:  Zorii economiei politice

“Un stat real şi un guvern real pot să apară numai când distincţiile dintre clase sunt deja prezente, când bogăţia şi sărăcia sunt foarte bine stabilite, şi când apare o situaţie în care foarte mulţi oameni nu îşi mai pot satisface nevoile în modul în care au fost obişnuiţi să o facă.”—G. W. F. Hegel, “Lectures on the Philosophy of World History” (Prelegeri asupra Filosofiei şi Istoriei Lumii)

 Marele Început

Aşa cum am mai menţionat, economia politică clasică nu a fost niciodată dispusă să se bazeze complet pe piaţă pentru a organiza producţia. A cerut mereu măsuri pentru a-i forţa pe cei care se puteau auto-susţine singuri să se integreze într-o reţea a banilor.

Acest capitol va demonstra că această concluzie este susținută de William Petty, Richard Cantillon, de Fiziocrați, și de alți clasici ai economiei politice. Pentru o mare parte a economiei politice clasice, auto-susținerea nu era nimic altceva decât un reziduu al unui trecut sălbatic. Adevărat, economiștii politici clasici nu considerau auto-susținerea ca pe o categorie teoretică. În schimb, și-au camuflat ostilitatea față de aceasta printr-un aparat theoretic, care a negat legitimitatea oricărei activități care nu se conforma normei de producție a muncii salariate.

Contextul sociologic în care opera economia politică clasică s-a bazat şi pe judecăți de valoare implicite asupra activităților din afara pieței. De exemplu, teoria faimoasă a celor Patru Etape a lui Smith și Anne Robert Jacques Turgot propunea ca esența dezvoltării sociale să fie o tranziție inevitabilă de la vânat și creșterea animalelor domestice, la agricultură și, apoi, în cele din urmă, la societatea comercială (vezi Meek 1977b). Această anticipare clasică a teoriei lui Marx despre bază și superstructură reprezenta un avans de netăgăduit în înțelegerea trecutului, dar a servit și ca scop ideologic. Economia politică clasică adesea a identificat clasele muncitoare cu sălbaticii (vezi Berg 1980a, 136–44). De exemplu, John Rae (1834, capitolele 7 și 9) a condamnat atât sălbaticii, cât și clasa muncitoare pentru că aveau o dorință de acumulare nepotrivit de eficientă. Doi ani mai târziu, Nassau Senior (1836, 69) a susținut exact același lucru în termenii categoriei sale privind abstinența.

În plus, o disciplină care identifica vânatul pentru obținerea hranei cu viața sălbatică putea fi cu greu așteptată să arate o mare înțelegere față de restricțiile asupra vânătorii, pe care societatea le impunea în acea vreme. La urma urmei, Jean-Baptiste Say (vezi 1821, 165; Platteau 1978, 1 :157–70) îi condamnase pe oamenii primitivi că ar fi fost anarhişti. Revăzând lucrările marilor personaje din panteonul economiei politice, iese la iveală o ostilitate fără margini faţă de auto-susținere, orice tip ar fi avut aceasta – cel puțin atâta vreme cât interfera și când încurca recrutarea pentru muncă salariată.

Sir William Petty: O Introducere

Economia politică clasică a început cu o perioadă de strălucire adolescentină. Poate nici unul dintre practicanții ei nu a fost atât de strălucit sau atât de adolescent ca imbatabilul William Petty, căruia Marx (1970, 52n; 1977, 384) i-a acordat atât de generos meritul de a fi fost ”părintele economiei politice din Anglia”.

Petty era un spirit encicopledic. Înante de a-și fi câștigat laurii de economist politic, el a obținut atât faimă, cât și notorietate ca doctor. A fost de asemenea și profesor de muzică și s-a bălăcit şi în proiectarea navelor.

Activitățile științifice ale lui Petty l-au făcut să adere la un optimism extrem față de tehnologie.

În entuziasmul său, el a prezis că va veni o zi când ”chiar și porcii şi cele mai sălbatice fiare vor fi învățate să muncească, când toate gunoaiele vor fi transformate pentru a fi de folos” (citat în Strauss 1954, 137). În general, Petty și-a ținut sub control imaginația zglobie.

În schimb, puterile sale acute de percepţie, împreună cu o viziune despre societatea de piaţă i-au format părerile şi modul în care vedea lumea.

La fel ca alţii din vremea sa, el a căutat o licărire de putere a acumulării de capital în rapida reconstrucţie a bunăstării Londrei după Marele Incendiu din 1666 (Petty 1690, 243; vezi şi Appleby 1976, 502).

Petty a recunoscut şi că perspectiva pentru viitor ar fi putut fi promovată prin schimbări în sistemul de organizare socială.

Nu doar că a susţinut că o organizare mai raţională a societăţii ar putea duce la o mărire a cantităţii de muncă, dar el se pare că a fost şi primul care a descris cum diviziunea muncii în interiorul unui atelier ducea la o eficiență sporită. (Petty 1690, 260; 1683, 473; vezi şi George 1964, 173–75).

Exemplul său despre fabricarea ceasurilor a fost unul dintre puţinele domenii în care Anglia a fost un inovator tehnic, şi nu un imitator. (George 1953).

Experienţa pe mare a lui Petty e posibil să-l fi ajutat să vadă importanţa strategică a noii sale metode de organizare a producţiei. Când a călătorit în Olanda, Petty a văzut la prima mână remarcabil de rafinata diviziune a muncii, în construcţia de nave olandeze.  (Kindleberger 1976).

Combinată cu interesul lui Petty, paralela dintre arhitectura navelor şi diviziunea muncii acordă o oarecare susţinere speculaţiei lui Engels că diviziunea muncii îşi are originea în modul în care e organizată armata. (vezi Marx şi Engels 1975,90–91).

Spre deosebire de alţi practicanţi ai economiei politice clasice, pentru care diviziunea muncii era în primul rând o chestiune de teorie, Petty a profitat personal din plin de pe urma ei, ca organizator al unei immense cercetări cadastrale, pe teren, în Irlanda.

După ce iniţial a câştigat postul de şef al medicilor în forţele lui Oliver Cromwell trimise în Irlanda, ulterior el a obţinut contractual de a efectua această cercetare cadastrală în proaspăt învinsa Irlandă.

Indivizi particulari au acoperit o parte seminificativă din costurile armatei lui Cromwell, pe baza înţelegerii că lor li se vor rezerva şi asigura 2,5 milioane de hectare din teritoriul Irlandei, pe care englezii intenționau să-l confiște. Viteza de acțiune era extrem de importantă, din moment ce Cromwell trebuia să termine cartografierea terenului înainte ca nerăbdătorii cuceritori să treacă ei singuri să-și împartă prada între ei.

Petty a angajat 1.000 de lucrători care nu erau antrenați în cartografiere, și i-a învățat înainte elementele de bază ale acestei meserii. (Strauss 1954; Aspromourgos 1988).

A reuşit să facă asta destul de repede, dar, în timpul procesului, Petty a ţinut pentru el 13.000 de lire sterline şi 18.000 de hectare de pământ, încălcând flagrant termenii contractului său. (McNally 1988, 44–45).

Viziunea lui Petty

Analiza lui Petty e în mod special valoroasă. Experienţa sa pe mare l-a pus în legătură cu unele dintre cele mai dinamice forţe în acest domeniu. În plus, cartografierea Irlandei i-a dat posibilitatea să examineze condiţiile sociale şi economice ale acelui întreg popor.

Tinereţea lui Petty, ca asistent-camerist pe nave, precum şi îndatoririle sale militare în Irlanda i-au sugerat ideea că viitorul Angliei va fi de a ajunge o mare putere maritimă. Această perspectivă i-a oferit un context diferit în care a analizat acumularea primitivă.

În timp ce cei mai mulţi observatori erau reticenţi să acţioneze prea brutal împotriva ţărănimii, din cauza abilităţii ţăranilor de a produce bocanci ieftini pentru soldaţi (vezi Marx 1977, 880–81n; Smith 1976, V.I.a.6, 692–93; Weulersse 1910, 1:246), Petty a insistat că viitorul militar al Angliei va depinde de o marină puternică, mai degrabă decât de infanterie.

Cu siguranţă, poziţia geografică a Angliei a dat puterii maritime o importanţă considerabil mai mare decât în cazul altor naţiuni.

Anglia putea astfel să-şi permită să sacrifice ţărănimea în cursul formării unei noi societăţi, în care puterea militară se baza în primul rând pe flota maritimă. (vezi B. Moore 1966, 30).

Pentru Petty (1690, 259), marinarii erau în acelaşi timp şi soldaţi, şi meşteşugari, şi negustori. A folosit următorul calcul pentru a demonstra avantajul implicit al propunerii sale pentru diviziunea socială a muncii:

Gospodarul din Anglia câştigă în jur de 4 şilingi pe săptămână, dar marinarii câştigă chiar şi 12 şilingi în salarii, cazare, şi alte facilităţi. Aşa că, un marinar face, de fapt, cât trei gospodari.” (ibid.).

Într-adevăr, marina a devenit în cele din urmă fundaţia sistemului britanic imperial. (Frank 1978).

Crearea unei noi diviziuni sociale a muncii în Anglia a fost o parte atât de inerentă misiunii lui Petty că el chiar a încercat să facă designul navelor, astfel încât să o susţină cât mai bine. (vezi Strauss 1954).

Deşi nu a reuşit să construiască navele pentru a servi acestui scop, a putut elabora un program social pentru crearea unei noi diviziuni sociale a muncii.

Marina pe care o avea în vedere Petty avea sens economic doar dacă oamenii puteau fi făcuţi să producă suficiente bunuri pentru export. Date fiind nevoia scăzută pentru infanterie şi importanţa din ce în ce mai mare a exporturilor, Petty a cerut o intensificare a acumulării primitive.

Petty a găsit confirmarea viziunii sale în noua diviziune socială a muncii în experienţa sa din Olanda. Într-adevăr, Tony Aspromourgos (1986, 40; vezi şi Petty 1690, 255) crede că o parte centrală a lucrării lui Petty era de fapt o încercare de a explica baza materială a contrastului dintre sărăcia din Irlanda şi succesul din olandez, bazat pe experienţa sa din ambele ţări. Petty (1690, 266; vezi şi Appleby 1976, capitolul 4) a susţinut că Olanda se baza pe economia internaţională în obţinerea unei mari părţi a hranei sale şi pentru exportul de bunuri, deşi, în realitate, Olanda exporta mai degrabă servicii decât produse şi bunuri.

Îngrijorarea arătată de Petty în privinţa revoluţionării structurii economiei britanice l-a determinat să observe schimbările din diviziunea socială a muncii.

El a observat: “Negoţul cu alimente era o ramură a cultivării porumbului şi a creşterii vacilor, negoţul cu haine era o ramură a ţesutului, croitului, iar negoţul cu pantofi era o ramură a fierarei, pielăriei şi tâmplăriei.”(Petty 1927, 1:212).

Ţărănimea, care nu accepta munca salariată ca o evoluţie firească a lucrurilor, era puţin probabil că va fi de acord cu viziunea lui Petty despre noua diviziune socială a muncii, care elimina de fapt sursa asigurării traiului pentru ţărani.

Poate pentru că economia domestică era atât de adânc împământenită, Petty nu şi-a pus problema asupra ce stimulente sunt necesare ca oamenii să renunţe la a mai produce ce era necesar pentru traiul lor pentru a se specializa în meserii înguste şi limitate.

Pentru Petty, oricum, alegerea individuală nu era o chestiune de care să ţină cont.

El a preferat să lase în sarcina guvernului responsabilitatea creării unei noi diviziuni sociale a muncii.

Petty a folosit un limbaj bombastic pentru a da susținere teoretică noțiunii sale privind noua diviziune socială a muncii. A calculat: ”Avuția fiecărei Națiuni constă mai ales în partea pe care o obține din comerțul extern în toată lumea comercială, și nu în comerțul intern, al obișnuitelor hrană-băutură-haine și altele, care aduc puțin aur, argint, bijuterii și pietre prețioase și alte bogății universale.”(Petty 1690,1:295).

Bogăția universală a lui Petty era doar un semn de putere, care deriva din dezvoltarea forțelor economice ale națiunii. Astfel, el a estimat că Anglia era considerabil mai puternică decât marea ei rivală, Franța.(ibid.)

Petty a creat o legătură intrinsecă între bogăția universală și creșterea noii diviziuni sociale a muncii. A exprimat această legătură cu o claritate și mai mare într-un pasaj similar, care derivă direct din părerile sale despre superioritatea productivității semenilor săi. (259–60)

Petty și Diviziunea Socială a Muncii

Petty a îndemnat mereu guvernul să intervină pentru a reduce vitalitatea producţiei gospodăriilor. În mod specific, el a recunoscut importanţa strategică a extragerii forţei de muncă din agricultură (Petty 1690, 256, 267).

În capitolul din lucrarea sa, Verbum Sapienti, intitulat “Cum să angajezi oameni şi să-i concediezi”, el a explicat că o societate condusă eficient trebuie să-i pună pe oameni “să producă Hrană şi Cele Necesare pentru locuitorii săi, folosind pe toţi care puteau munci”. (Petty 1691, 118–20).

Petty, aşa cum se obişnuia în vremea sa, dorea să vadă că toată lumea era pusă la muncă: “hoţii şi tâlharii, cerşetorii şi predicatorii bombastici şi lipsiţi de valoare ai divinităţii din şcolile de la ţară, avocaţii chiţibuşari, şarlatanii în ale fizicii şi ale gramaticii din şcoli.” (citat în Strauss 1954, 137).

Petty a recomandat ca legea “să permită lucrătorului să aibă doar strictul necesar pentru a trăi; pentru că dacă lucrătorul e plătit dublu, atunci el munceşte doar pe jumătate faţă de cât ar putea munci.” (Petty 1662, 87).

Spre sfârştitul acestei lucrări, Petty insistă că mâncarea trebuie să fie ţinută la un nivel care abia să se apropie de strictul necesar; surplusul de grâu trebuia ţinut în grânare, şi să nu fie lăsat “să fie risipit pentru brutele de rând, în dauna ţării.” (Petty 1690, 275).

Mulţi alţi scriitori din acea vreme au observat câtă profit puteau aduce preţurile ridicate ale mâncării (vezi Furniss 1965; Wermel 1939, 1–14, 17, 24), deşi evitau să exprime acest lucru la fel de brutal cum o făcea Petty.

Cu impertinenţa sa caracteristică, Petty (1690, 287) a susţinut insistent că era imminent ca “vasta insulă muntoasă [a Irlandei] să se scufunde”, pentru ca Anglia să le poată expropria pământurile irlandezilor şi să-i forţeze să migreze în Anglia, unde puteau fi exploataţi la maximum, “împlinirea unui vis profitabil şi într-adevăr eficient.”

Pragmatic din fire, Petty (1687, 560; vezi şi 1927, 58–61) a cerut guvernului să grăbească dezvoltarea proletariatului, transferând un milion de irlandezi în Anglia, şi lăsând în Irlanda numai o parte mică a populaţiei care să fie însărcinată să crească vaci, în cuvintele sale, ca “într-un Fel de Fabrică”.

Poate singurul comentariu decent în privinţa viziunii sociale a lui Petty a venit din peniţa caustică a lui Jonathan Swift (1729), al cărui eseu “Modesta Propunere” le sugera englezilor să se apuce să mănânce carnea copiilor. Georgy Wittkowsky (1943) găseşte numeroase paralele stilistice pentru a-şi susţine argumentul că satira lui Swift a fost o replică la propunerea lui Petty. Descrierea lui Gulliver, făcută “unei aritmetici bizare” în numărarea oamenilor prin atragerea unora dintre sectele noastre în religie şi politică, a părut de asemenea să fie şi ea o aluzie la Petty (Swift 1726, 131). În plus, Swift (1731, 175) a parodiat propunerea lui Petty pentru fabrica de vaci din Irlanda, alcătuind o listă de munci productive pe care ar fi putut să le facă vacile lui Petty.

Date fiind informaţiile obţinute la întâmplare în acea vreme, metodele lui Petty au părut să ceară să fie parodiate şi satirizate. De exemplu, Guy Routh (1977, 45) satirizează astfel atmosfera creată de metodele lui Petty:

Comparând avuţia Olandei şi a Zeelandei cu cea a Franţei, Petty se apucă de ghicit prin intermediul altor doi oameni, nu-i plac rezultatele şi sfârşeşte prin a ghici el singur. Face estimări asupra populaţiei Franţei dintr-o carte care spune că acolo sunt  27.000 de parohii şi dintr-o altă carte care spune că ar fi extraordinar dacă o parohie ar avea 600 de oameni. Aşa că, presupune că media ar trebui să fie de 500 de oameni pe parohie şi ajunge la un total al populaţiei undeva în jur la 13 milioane. Şi dă-i şi luptă.

În ciuda predicţiilor sale hazardate şi a ghicitului în palmă, Sir William Petty tot a putut să bată în cuie cursul economiei politice pentru următoarele 300 de ani, deşi scandalurile de corupţie legate de obţinerea ilegală a unui teren în Irlanda l-au făcut fără îndoială să consume multă energie intelectuală.

Richard Cantillon

Richard Cantillon, al doilea personaj important din panteonul economiei politice clasice, a fost o prezenţă obscură. În termenii sofisticării economice, Cantillon a reprezentat un progress semnificativ faţă de Petty (Brewer 1992). Într-adevăr, Cantillon (1755, 43, 83) era dezgustat pe faţă de lucrările lui Petty, pe care le-a a aruncat cât colo din două motive: primul pentru că erau “fanteziste şi n-aveau nici o legătură cu legile naturale”; şi al doilea pentru că erau “doar rodul imaginaţiei sale şi nu se bazau pe nimic concret”.

Spre deosebire de mulţi economişti din faza acumulării primitive pe care i-am studiat, Cantillon a mers mult mai departe de la simpla cerere de intervenţie în favoarea intensificării acestui proces. Adevărat, el s-a alăturat celor care deplângeau numărul excesiv de sărbători de care se bucurau oamenii de la sate – 130 (ibid., 95), dar la fel făceau şi ceilalţi economişti politici din acea vreme. Cantillon (ibid., 43) a scris şi că: “Indivizii nu se întreţin doar din roadele Pământului pe care-l cultivă pentru beneficiul Proprietarilor lor, dar şi pe Cheltuiala aceloraşi Proprietari din a căror proprietate ei obţin tot ce au.”

Mult din ceea ce ştim despre viaţa lui Cantillon vine din documentele tribunalelor.

În timp ce Petty era frecvent târât prin tribunale pentru că şi-a atribuit ilegal terenul în Irlanda, Cantillon era foarte implicat în procese privind afacerile sale legate de credite. Cantillon le dădea oamenilor bani cu camătă pentru a cumpăra acţiuni într-o schemă piramidală a lui John Law.

Ca garanţie, le cerea ca acţiunile lor să fie lăsate în custodia sa.

Când presimţea că valoarea lor avea să scadă, le vindea. Cei cărora le împrumutase bani cu camătă l-au acuzat pe Cantillon că i-a înşelat. (vezi Fage 1952; Hyse 1971).

Într-adevăr, dacă preţul acţiunilor ar fi crescut, Cantillon ar fi putut să intre în faliment, pentru că n-ar mai fi avut de unde să obţină bani pentru a recumpăra acţiuni. Debitorii săi ar fi pierdut toţi banii pe care i-au investit în aceste acţiuni. Dacă acţiunile scădeau, Cantillon avea garantat un profit dublu, care consta din camăta plătită pentru împrumut, precum şi din profitul câştigat din recumpărarea acţiunilor la un preţ mai scăzut.

Clienţii furioşi ai lui Cantillon l-au dat în judecată, declanşând un scandal uriaş.

Antoin Murphy (1986) a reconstituit povestea vieţii bizare a lui Cantillon, inclusiv scandalurile de corupţie, scandalurile din viaţa sa de familie, probabila înscenare a propriei sale morţi, şi în cele din urmă dispariţia sa probabilă, incognito, într-o junglă din America Latină.

Oricât de palpitantă ar fi fost viaţa sa personală, importanţa lui Cantillon vine din contribuţia sa la teoria economică.

Cantillon a făcut câteva contribuţii cheie la teoria economică în faimosul său “Eseu”, deşi probabil intenţionase ca acesta să fie doar un material din care să se inspire propriul său avocet pentru a-l apăra prin tribunale. (ibid., 246)

Pentru început, el a indicat în mod clar că pământul generează un surplus, peste necesităţile oamenilor care-l lucrează.

Pentru Cantillon, acest surplus reprezenta sursa din care toate celelalte clase trăiau.

Această analiză a deschis ulterior drumul şcolii de gândire a Fiziocraţilor francezi, despre care vom vorbi pe îndelete mai târziu. (vezi Walsh şi Gram 1980, 19)

Chiar şi mai fundamental, Cantillon a mers dincolo de cerinţa măruntă a lui Petty pentru reorganizarea economiei. Cantillon şi-a construit această analiză pe parcursul “Eseului” său, pe care l-a împărţit în trei capitole. Primul pare să fie despre lumea feudală irlandeză în care s-a născut, iar următoarele două sunt despre lumea monetară în care a emigrat. (Murphy 1986, 17).

Potrivit lui Cantillon (1755, 63ff.; Walsh and Gram 1980, 298), sistemul preţurilor în economie, pe care l-a descris în ultima parte a “Eseului” său, ar putea oferi acelaşi rezultat ca sistem de comandă directă asupra muncii, tipic unei economii feudale.

De fapt, Cantillon a recunoscut pentru prima dată că relaţiile de piaţă ar putea fi un mijloc foarte eficient de control. Contribuţia sa la economia politică a acumulării primitive este astfel incalculabilă.

Economia Franceză

Aproape toţi observatorii au ajuns la concluzia că economia franceză era disfuncţională în momentul în care economia politică clasică a ajuns în Franţa. Marx (1977, 239) a vorbit despre “mizeria imposibil de exprimat în cuvinte a populaţiei care trăia din agricultură în Franţa”. Alex de Tocqueville (1858, 120) a scris că, în ajunul Revoluţiei Franceze, ţăranii o duceau mult mai rău decât înaintaşii lor din secolul 13.

Un călător, care a vizitat sudul Franţei la mijlocul secolului 18, a relatat că nu a văzut acolo nici o pasăre, pentru că ţăranii le vânaseră şi le mâncaseră pe toate. (Kiernan 1991, 78). Deznădăjduitul Francois Fenelon a avertizat că “Franţa devenea o casă sărăcită şi lăsată în paragină.” (citat în Salvemini 1954, 53).

Pe măsură ce societatea franceză o cotea către Revoluţie, publicul educat a început să se arate interesat de chestiunile economice, mai ales în măsura în care aveau legătură cu agricultura.

Dupont de Nemours a observat: “Noi localizăm în acea perioadă [1750] originea discuţiilor despre economia politică.” (ibid.)

În acelaşi sens, Voltaire a scris: “În jurul anului 1750, naţiunea, sătulă de poezii, tragedii, comedii, opera, romane, poveşti de iubire, care reflectau morala unui stil mai romanţios, şi sătulă de disputele teologice asupra divinităţii şi apocalipsei, s-a apucat să se gândească la cereale.” (citat în Weulersse 1910, 1:25).

Comte de Mirabeau a mers până acolo încât a proclamat că “toată politica emană din bobul de grâu”. (ibid., 2:2; sursa citată de Weulersse pare să fie incorectă).

Am putea traduce metafora lui Mirabeau pentru a explica faptul că sursa “principalei contradicţii” (vezi Mao 1937, sec. 4) a societăţii franceze era criza din agricultură.

Cea mai mare parte a observatorilor clasei mijlocii sunt de accord asupra cauzelor situaţiei dificile a Franţei: un sistem de taxare opresiv, de la care era scutită o mare parte a aristocraţiei şi a nobilimii; o ţărănime atât de sărăcită pentru a-şi permite să investească ceva în îmbunătăţirea propriei sale situaţii; şi o biserică ce contribuia la lenevia ţăranilor, susţinând un număr excesiv de sărbători religioase.

Am menționat déjà propunerea lui Voltaire pentru comasarea sărbătorilor.

Arţăgosul romancier englez, Tobias Smollett (1766, 59, 38) se pare că a fost de acord cu asta, pentru că s-a plâns:

Numărul mare al sărbătorilor lor religioase nu doar că încurajează acest comportament leneș din partea lor, dar de fapt îi lipseşte de ceea ce ar putea produce altfel prin muncă… Aproape jumătate din timpul lor, pe care ar putea să-l folosească în mod productiv în producție e risipit și de ei și de comunitatea lor, atunci când trebuie să participe la tot felul de procesiuni religioase.”

Nu toată lumea era de acord că economia Franței era într-o situație atât de dezastruoasă așa cum o portretizau acești comentatori, deși Say a fost singurul clasic al economiei politice care a părut sceptic în privința superiorității economiei britanice față de cea a Franței. (vezi mai sus)

Mai aproape de vremurile noastre, unii istorici și economiști au început să judece mai favorabil situaţia economică a Franței din acea vreme. Robert Aldrich (1987, 99; vezi și Kindleberger 1984) ajunge la această concluzie în unul din studiile sale: ”E posibil să considerăm dezvoltarea pe termen lung a Franței ca o tranziție mai umană și poate nu mai puțin eficientă la societatea industrială.”

Cu alte cuvinte, dezvoltarea Franței poate a fost diferită de cea a Marii Britanii, dar nu a fost cu nimic inferioară acesteia. Deși țăranii erau sărăciți și trăiau în mizerie, parcela lor de pământ nu era mai prost cultivată decât cea a lucrătorului urban, necalificat din Anglia.

Am putea ajunge chiar la concluzia că tranziția Franței la capitalismul modern ar fi putut să fie chiar mai umană decât cea a Angliei. Din păcate, o tranziție umană îi interesa mult mai puțin pe cei care acumulau primitiv, decât îi interesau marile profituri pe care le obțineau din obligarea și coerciția exercitată asupra muncitorilor ca aceştia să se supună intereselor lor.

Interesele Economice ale Fiziocraților

În Franța, un grup de economiști, cunoscuți ca Fiziocrații, au încercat să se muleze pe și să impună sistemul britanic. Așa cum ar fi de așteptat, ei făceau parte dintre cei care profitau direct de pe urma schimbărilor pe care le cereau.

În cuvintele lui Norman Ware (1932, 608), “Fiziocraţii nu erau economişti profesionişti, ci funcţionari de tot felul care se iviseră din rândurile birocraţiei franceze, şi care au devenit mari proprietari de pământ, moşieri, şi au intrat chiar şi în clasa nobililor.”

Aceşti funcţionari nu puteau să nu se comporte ca nişte burghezi. Erau prea săraci să imite aristocraţia şi să îşi trateze proprietăţile ca terenuri de joacă, de experiemente.

Erau nevoiţi să câştige venituri. Deloc surprinzător, teoriile lor susţineau un sistem de producţie şi o reformare a sistemului financiar arhaic care îi împovăra.

Francois Quesnay, de exemplu, liderul Fiziocraților, a publicat primul său eseu economic în 1756, exact anul în care a cumpărat un mare domeniu și a intrat astfel în clasa nobililor (ibid., 614).

Potrivit propunerii sale economice, care era o analiză schematică a noii diviziuni sociale a muncii, profitul care ar fi putut fi obținut de pe urma investițiilor în agricultură era între 250 și 300 la sută. (Weulersse 1910, 1:354).

Nu e de mirare că Gabriel Bonnot de Mably avea să scrie: “Iată-l acum pe dl. Quesnay cu totul ocupat de noua sa moşie. Prima sa descoperire a fost că, dacă preţul pământului ar fi crescut, venitul de pe urma noii sale moşii ar fi crescut direct proporţional şi el ar fi putut să facă astfel un profit excelent.” (citat în Ware 1931, 614).

Fiziocraţii au construit pe fundaţia analitică a lui Cantillon, punând în centru, ca punct de plecare, chiriile.

Marchizul de Mirabeau, discipolul loial al lui Francois Quesnay, a susţinut că se afla în posesia Eseului lui Cantillon de 16 ani, pe care intenţiona să îl publice ca fiind scris de el. La un moment dat, a aflat că altcineva mai avea o copie a Eseului şi că acela era pe cale să-l publice sub numele celui care l-a scris, al lui Cantillon.

Prin urmare, în 1755,  Mirabeau a publicat în cele din urmă Eseul în franceză, atribuindu-i-l lui Cantillon, cel care l-a şi scris. (Higgs 1931)

Identificarea Fiziocraţilor a surplusului cu chiria a reflectat opinia dominantă în rândurile clasei de mijloc franceze, precum şi teoria lui Cantillon.

În acea vreme, burghezia franceză era incapabilă să-și imagineze altă sursă de bogăție și de putere în afara pământului pe care-l avea în posesiune (Nallet și Servolin 1978).

De exemplu, cadrul legal al burgheziei nu a oferit nici un indiciu asupra unei conștientizări din partea acesteia a potențialului de expansiune al capitalului. (ibid.)

În ciuda susținerii lor fanatice pentru cultivarea marilor suprafețe de pământ, Fiziocrații au înțeles că agricultura intensivă, pe scară mică, prin cultivarea loturilor mici de pământ, ar putea produce venituri substanțial mai mari. (Weulersse 1910, 2:317).

Amintiți-vă succesul lui Ponce și al grădinarilor care își vindeau recolta la tarabe, pe care l-am discutat în capitolul 5. (vezi și Kropotkin 1898, 62ff.; 1906, 20; Ponce 1870, 32–49).

E adevărat că acești grădinari care-și vindeau recolta la tarabe dedicau un efort monstrous de mare muncii lor.

Mirabeau chiar a pretins că majoritatea grădinarilor din Paris dormeau cu o găleată de apă lângă ei pentru a uda imediat plantele, dacă în timpul nopţii auzeau anumite sunete, produse de pământ, care le indicau că plantele aveau nevoie de apă (Weulersse 1910, 2:317);  în orice caz, chiar şi dacă ar fi redus la jumătate munca pe care o făceau în timpul zilei, ar fi obţinut tot o recoltă foarte mare.

Atitudinile în privinţa Muncii

Fiziocraţii au văzut Anglia ca pe cel mai de succes exemplu al ceea ce ei considerau că era o societate care funcţiona foarte bine. Cu toate acestea, ei s-au distanţat de modelul de bază englez al diviziunii sociale a muncii într-o singură privinţă: ei au cerut ca la început munca salariată să fie aplicată concentrat în agricultură, și nu în industrie.

Ei priveau cu suspiciune producția de textile, principalul front de luptă al Revoluției Industriale din Anglia, din moment ce textilele se puteau dovedi ca făcând o concurenţă nedorită muncii în agricultură.(Weulersse 1959, 28n)

Prin contrast, britanicii erau mai îngrjijoraţi de ideea că activităţile în agricultură puteau să fie o concurenţă pentru cele din industrie.

Mişcarea Fiziocraţilor a fost diferită de economia politică britanică şi într-un alt aspect crucial. Deşi aproape toată lumea din clasa conducătoare şi politică a Franţei credea că ţăranii erau nişte leneşi (Weulersse 1910, 1:321), Fiziocraţii s-au ferit să adopte pe faţă o atitudine ostilă faţă de aceştia.

Spre deosebire de britanici, care vorbeau despre oamenii obişnuiţi pe un ton dispreţuitor, în cel mai bun caz, francezii adesea se arătau îngrijoraţi de situaţia oamenilor care trăiau la sate.

În timp ce britanicii s-au opus violent să le permită celor din clasa săracilor să vâneze, francezii erau îngrijoraţi că, în lipsa vânatului, oamenii vor ajunge să se hrănească cu alune de pădure. (ibid., 1:488)

Parlamentul din Toulouse a deplâns soarta femeilor care torc lâna în timpul nopţii, după ce toată ziua muncesc la arat şi cultivat pământul. (ibid., 2:687 )

Odată cu o formă mai liberă a negoţului, acestor femei li s-a promis că munca în gospodărie ar putea să le fie uşurată.

Îngrădirea terenurilor a fost chiar recomandată ca o metodă de extindere a cererii pentru muncă (Weulersse 1959, 149).

În cele din urmă, aceste diferenţe se reduceau doar la stilul în care erau abordate chestiunile de fond, din moment ce Fiziocraţii puteau fi la fel de brutali ca oricare alţi economişti politici în atitudinea pe care o aveau faţă de clasele muncitoare.

Mirabeau (1763, 8) îi identifica pe lucrătorii agricoli cu vacile care erau folosite la aratul pământului. Cu siguranţă nici Quesnay(1757, 86) nu a arătat multă simpatie şi înţelegere faţă de muncitori când a scris următoarele: “Este foarte dăunător să permitem oamenilor să se obişnuiască să cumpere porumb la preţuri prea mici. Dacă facem asta, ei vor munci mai puţin; vor cheltui puţin pentru pâinea pe care trebuie să o mănânce şi vor deveni leneşi şi obraznici; moşierii au dificultăţi să găsească lucrători şi servitori în vremuri de bunăstare pentru ţărani, şi când găsesc aceştia îi servesc foarte prost şi sunt foarte obraznici faţă de ei. E important ca oamenii obişnuiţi să câştige mai mult, şi să fie împinşi de la spate de nevoia de a câştiga. În ultimul secol, când pâinea era mult mai scumpă, oamenii se obişnuiseră să se mulţumească doar cu pâine şi o câştigau în funcţie de nevoia lor, prin urmare ei erau mult mai muncitori şi o duceau mult mai bine.

Produsul Net şi Produsul Gros

Care a fost atunci avantajul noii tehnologii de cultivare a marilor suprafeţe de pământ?

Răspunsul din Anglia, unde francezii au auzit pentru prima dată de această invenţie, pare să fi fost clar. Un articol, publicat cu mai bine de jumătate de secol după era Fiziocraților, a expus perspectiva britanică:

Proprietarul de pământ, care își cultiva pământul după vechiul sistem, era obligat, presupunem, să țină 10 cai, 10 lucrători pentru arat, cultivat și recoltat, 10 femei pentru a țese. Sub sistemul actual, care oferă o serie de recolte diferite în succesiune, putem presupune că 5 cai și 5 lucrători sunt suficienți pentru a face munca la aceeași fermă, iar pentru țesut sunt destule 2 femei. Se va obține aceeași cantitate de produse, care anterior necesitau angajarea a 10 oameni.”(Edwards 1827, 417)

Boyd Hilton (1977, 121) îi atribuie acest citat lui Edward Edwards, acelaşi scriitor pe care Joseph Dorfman (1966b) îl creditează ca fiind autorul a două cărţi scrise sub pseudonimul Piercy Ravenstone, şi care în general sunt considerate a fi cele mai respectate lucrări ale “Socialismului Ricardian”.

Ravenstone, însă, se opunea profiturilor, deşi autorul citatului de mai sus nu a pledat la fel de mult împotriva profiturilor cât a pledat în favoarea chiriei.

Divergenţa acordă susţinere afirmaţiei lui Piero Sraffa (1951, 11:64) că, de fapt, autorul lucrărilor lui Ravenstone ar fi fost Richard Puller.

Dincolo de controversa legată de autori, acest citat scoate la lumină un aspect important al noilor tehnologii agricole: deşi aceste tehnici în aparenţă ar fi redus munca, la o examinare mai atentă, aceste economisiri ale cantităţii de muncă devin foarte neclare.

Pentru început, o mare parte a îmbunătăţirii economisirii muncii nu se datora producerii unei cantităţi mai mari de produse cu o cantitate mai mică de muncă.

Dimpotrivă, nu a fost nimic altceva decât rezultatul intensificătii muncii.

Noul sistem nu doar că a mărit ritmul de muncă (vezi A. Smith 1976, V.I.a.15, 697); dar a şi redirecţionat-o pentru a îndeplini mai bine cerinţele capitalului. Sub vechiul sistem, cererea pentru lucrătorii agricoli era neuniformă.

Sarcini specifice, cum ar fi plantarea şi recoltarea, necesitau un efort considerabil de muncă.

În timpul perioadelor mai puţin solicitante în privinţa muncii la câmp, lucrătorii agricoli aveau mai mult timp la dispoziţia lor pentru a produce ce era necesar pentru propriile lor nevoi.

Autorul citatului de mai sus a considerat că această activitate ar fi de fapt o pierdere produsă capitalului.

El a recomandat ca “orice moşier trebuie să aibă pe domeniul său, sau cel puţin în apropierea domeniului său, un număr suficient de braţe de muncă nu doar pentru a lucra pământul, ci şi pentru a face toate articolele de îmbrăcăminte necesare pentru el, pentru familia lui şi pentru oamenii care muncesc pentru el.”(Edwards 1827, 416)

Astfel, deşi pe termen lung, o expansiune în perspectivă a puterii muncii productive a însoţit noua tehnologie agricolă, principala atracţie în acea vreme a părut să fie legată de reducerea costului menţinerii muncitorilor perioade de timp cât mai lungi, şi de a folosi acel timp pe care altfel lucrătorii agricoli l-ar fi folosit pentru producţia propriilor lor gospodării. Lucrătorilor, care anterior îşi împărţeau orele de muncă între producerea grâului şi producţia pentru asigurarea propriilor lor nevoi, acum li se cerea mai mult sau mai puţin să se specializeze exclusiv în cultivarea cerealelor.

Prin urmare, produsul net va creşte, din moment ce mai puţini lucrători vor fi necesari la fermă să îndeplinească sarcinile în mod specific legate de producerea cerealelor. (Weulersse 1910, 2:314–15)

Astfel, Mirabeau, auto-proclamatul “Prieten al Poporului”, a justificat agricultura capitalistă prin virtutea abilităţii acesteia de a forţa oamenii să nu mai trăiască pe cheltuiala moşierului lor care deţinea pământul. (ibid., 2:350; vezi şi Cantillon 1775, 47).

Sub programul Fiziocraţilor, aşa cum L. P. Abeille (1768, 95; citat în Weulersse 1910, 2:686) a recomandat în lucrarea sa “Principles sur le liberte du commerce des grains” (Principiile libertăţii comerţului cu cereale), lucrătorul era considerat o marfă ca oricare altă marfă. Pentru a oferi acestui program suport teoretic, Fiziocraţii au exclus grâul consumat de către cei care-l cultivau (şi la fel şi a tututor altor bunuri pe care ei le produceau pentru asigurarea propriilor lor nevoi) din calcularea avuţiei naţionale. (vezi Maitland 1804, 125–27).

Afirmaţia Fiziocraţilor că succesul agriculturii ar fi trebuit judecat după produsul net nu a scăpat necontestată. Alţii, cum ar fi Francois Forbonnais, au susţinut că asigurarea nevoilor oamenilor era de fapt un scop în sine (Weulersse 1910, 2:314–15). De fapt, Fiziocraţii au dorit să transforme producţia agriculturii tradiţionale într-o întreprindere de producere de mărfuri, direcţionată clar către crearea unei plusvalori; criticii lor au analizat agricultura din punctul de vedere al producerii de valori folositoare.

Pe scrut, mult lăudatul succes al agriculturii capitaliste recomandată de Fiziocraţi nu a fost decât o chestiune de îmbunătăţiri tehnice.

Reacţia faţă de Fiziocraţi

Fiziocraţii au stârnit o antipatie generală. De exemplu, David Hume (1769, 216) i-a scris unui prieten din Franţa: “Sper să dai cu ei de pământ, şi să-i zdrobeşti, şi să-i loveşti până-i faci praf şi pulbere. Ei sunt, într-adevăr, cel mai aberant şi mai arogant tip de oameni cu putință, în vremurile noatre.”

Baronul Grimm, unul dintre cei mai caustici critici ai Fiziocraților, și-a bătut joc de pretențiile lor: ”Încep cu o cină bună, apoi muncesc; taie, sapă și asanează, nu vor scăpa nici un centimetru din pământul Franței. Și după ce vor fi muncit toată ziua în saloanele lor fermecătoare, răcoroase în arșița verii, și bine încălzite în gerul iernii, pleacă seara acasă, încântați de gândul că au făcut un Regat și mai înfloritor.”(citat în Hale and Hale 1887-1888, 1:8)

Într-o scrisoare datată 6 august 1770, Jean-Baptiste-Antoin Suard i-a spus lui Abbe Galliani: ”Sunt atât de sătul și de dezgustat de jargonul și de repetițiile fără sfârșit ale acestor economiști, exportatori, etc! Dar, cum am trecut de primele patru pagini [ale Dialogurilor lui Platon] am fost prins de ele şi n-am mai putut să le las din mână până când nu le-am terminat de citit, fără să mai fiu în stare să fac altceva.”(citat în Kaplan 1976, 593).

Care e explicaţia pentru această ostilitate? Parţial, Fiziocraţii îi speriau pe conservatori, pentru că cereau schimbarea instituţiilor existente. De exemplu, Tocqueville (1858, 159, 162) s-a zburlit la ei: “Economiştii noştri au un mare dispreţ faţă de trecut… Plecând de la această premisă, ei se pun pe treabă şi nu există nici o instituţie a Franţei, oricât de respectabilă, venerabilă şi bine fondată, a cărei suprimare imediată ei nu ar cere-o pentru că îi încurcă chiar şi în cea mai mică măsură sau nu se potriveşte cu schema lor ordonată de guvernare… Potrivit Economiştilor, rolul Statului nu e acela doar de a fi conducătorul naţiunii, ei vor să schimbe statul pentru a-l face să modeleze mentalitatea întregii populaţii, conform unui  model predeterminat şi să le inoculeze oamenilor o anumită gândire, anumite idei şi anumite sentimente pe care aceşti economişti cred că toţi ar trebui să le aibă şi să le simtă.

În cele din urmă, Tocqueville i-a acuzat pe Fiziocraţi că cer doar libertate economică, nu şi politică. (ibid., 159)

Desigur, ceilalţi clasici ai economiei politice se temeau şi ei de votul universal. Mult mai dăunător pentru Fiziocraţi, Tocqueville a interpretat faptul că ei se bazau pe Stat ca o formă de socialism (ibid., 164), şi totuşi vom vedea pe parcursul acestei cărţi că toţi clasicii economiei politice au cerut ca Statul să intervină pentru a îndepărta obstacolele tradiţionale din calea Capitalismului, deşi, de regulă, o făceau destul de discret.

Mai recent, atât Terrence Hutchison (1988) cât şi Friedrich von Hayek (1948, 1959, 189) au reiterat acuzaţia că Fiziocraţii ar fi fost părinţii spirituali ai comunismului modern, deşi primul susţine morocănos că erau poate “mai puţin dictatoriali decât marxiştii”.  (Hutchison 1988, 285).

Poziţia lui Hutchison e în mod special bizară, din moment ce el a condamnat ceea ce a numit tendinţele lor “Colbertist-Staliniste”, chiar dacă Fiziocraţii se opuneau vehement sistemului lui Colbert. (ibid., 295)

Cu toate acestea, Adam Smith, sfântul spiritual al Laissez-Faire, şi-a însuşit o mare parte din gândirea Fiziocraţilor, cu excepţia accentului specific franţuzesc asupra exclusivei productivităţi a agriculturii.

Smith a elaborat o versiune mai puţin abstractă decât cea a Fiziocraţilor în procesul de ascundere a importanţei acumulării primitive.

Într-adevăr, transformarea de către Smith a doctrinei Fiziocraţilor l-a făcut pe Dugald Stewart, despre care am vorbit déjà în contextul categorisirii diferitelor teorii privind economia domestică, să concluzioneze că Fiziocraţii aveau o abordare mai ştiinţifică decât Smith.

În orice caz, Stewart (1855, 1:306) a considerat că doctrinele lui Smith erau “cu foarte puţine excepţii, de o utilitate extraordinară”pentru oamenii de stat şi pentru oamenii de afaceri.

Cu siguranţă, în privinţa acumulării primitive, verdictul lui Stewart e corect.

Fiziocraţii au pus subiectul pe o bază mult mai teoretică decât oricare alţi clasici ai economiei politice, dar claritatea analizei lor nu era binevenită.

În contrast, economiştii politici englezi au preferat să scrie ca şi cum toate greutăţile se datorau coerciţiei tăcute a pieţelor, şi nu rezultatului intenţionat al acţiunilor economice venite din afara pieţei.

În concluzie, odată cu Fiziocraţii, la fel şi cu Sir William Petty, ne facem o idée despre legătura dintre crearea unui nou sistem de diviziune socială a muncii și apariția și dezvoltarea capitalismului—o legătură care e în general exprimată în termeni de ostilitate față de producția care permite gospodăriilor oamenilor obișnuiți să se auto-susțină.