Ce este Proprietatea? – Pierre Joseph Proudhon (I)


CE ESTE PROPRIETATEA? de Pierre-Joseph Proudhon, 1840 (I)

Prima dizertaţie: Ce e proprietatea? Sau: O investigaţie asupra principiului Dreptului şi al Guvernului

 “Adversus hostem æterna auctertas esto.” (“Împotriva inamicului, revendicarea este eternă.” – LEGEA CELOR DOUĂSPREZECE TABLE)

CAPITOLUL I: Metoda urmărită în această lucrare – IDEEA UNEI REVOLUŢII.

Dacă aş fi rugat să răspund la următoarea întrebare: “Ce este sclavia?”, şi ar trebui să răspund în câteva cuvinte: “E crimă”, s-ar înţelege imediat ce aş vrea să spun. Nu ar fi nevoie de nici o altă demonstrație argumentativă pentru a arăta că puterea de a lua unui om gândurile sale, dorințele sale, personalitatea sa este o putere de viață și de moarte; şi că a lua în sclavie un om înseamnă a-l ucide. De ce, atunci, la această celaltă întrebare: “Ce e proprietatea!” nu aş putea răspunde la fel “E furt”, fără certitudinea că voi fi prost înțeles; a doua propoziție nefiind altceva decât o transformare a primei propoziții?

Încep așa discuția despre principiul vital al guvernului și instituțiilor noastre, proprietatea: Am dreptul să fac asta. S-ar putea să mă înșel în concluziile care vor rezulta din investigațiile mele: Am dreptul să fac asta. Cred că aici e cel mai bun loc pentru a plasa ultimul gând al primei mele cărți: Am dreptul și la asta. Un autor ne învaţă că proprietatea este un drept civil, născut din ocupare şi protejat de lege; altul susţine că este un drept natural, generat de muncă, – şi ambele aceste doctrine, total opuse în aparenţă, sunt încurajate şi aplaudate. Eu susţin că nici munca, nici ocuparea, nici legea nu pot crea proprietate; că este un efect fără o cauză: trebuie să fiu condamnat? Dar se aude deja murmurul!

“Proprietatea e furt!” Acesta e strigătul de război din 1793! Acesta este semnalul unei revoluţii!

Cititorule, te rog, calmează-te: Nu sunt nici un agent al discordiei, nici un instigator la răzvrătire. Anticipez istoria doar cu câteva zile; dezvălui un adevăr a cărui evoluţie în zadar am încerca să le o oprim; scriu preambulul viitoarei noastre constituţii. Această propoziţie care ţie îţi pare că e o blasfemie – proprietatea e furt – ar fi recunoscută, dacă prejudecăţile noastre ne permit să o luăm în considerare, ca paratrăsnetul, care ne ţine la adăpost de trăsnetul care se apropie; dar mult prea multe interese stau în cale!… Ce păcat! Filosofia nu va schimba cursul evenimentelor: destinul se va îndeplini de la sine indiferent de profeţii. Pe lângă asta, nu trebuie făcută dreptate și nu trebuie ca educația noastră să fie dusă până la capăt?

Proprietatea e furt!… Ce revoluție în ideile umanității! Proprietarul și hoțul au fost de fiecare dată cuvinte la fel de contradictorii ca şi ființele pe care le reprezintă sunt menite să fie ostile una alteia; toate limbile pământului au perpetuat această opoziție. Cu ce autoritate, atunci, îndrăznești tu să ataci consimțământul universal, și să dezvălui speciei umane această minciună? Cine te crezi tu să-ți imaginezi că poți pune la îndoială judecata națiunilor și a secolelor?

Ce importanţă are pentru tine, cititorule, obscura mea individualitate? Trăiesc și eu, la fel ca tine, într-un secol în care rațiunea se supune doar faptelor și dovezilor. Numele meu, ca și al tău e CEL CARE CAUTĂ ADEVĂRUL. [1]

Misiunea mea e scrisă în aceste cuvinte ale legii: “Vorbeşte fără ură şi fără teamă; spune ce ştii mai bine!”

Misiunea speciei noastre e să construiască temple ale ştiinţei, iar aceste ştiinţe includ Omul şi Natura. Acum, adevărul se dezvăluie pe sine tuturor; astăzi lui Newton şi Pascal, mâine ciobanului din vale și calfei din atelier. Fiecare pune câte o piatră la acest edificiu; și, odată ce sarcina sa a fost îndeplinită, dispare. Eternitatea ne precede, eternitatea continuă după noi: între două infinite, ce importanţă are un biet muritor că secolele ar trebui să se intereseze despre el?

Te rog, atunci, cititorule, să ignori titlul și caracterul meu, și să îmi urmărești doar argumentele.

Motivul pentru care încerc să corectez această eroare universală este în concordanță cu consimțământul universal; de la opinia speciei umane apelez la credința ei.

Ai curajul să mă urmărești; și, dacă voința ta este neînfrânată, dacă a ta conștiință e liberă, dacă mintea ta poate face legătura între două propoziții și poate deduce o a treia din ele, ideile mele în mod inevitabil vor deveni și ale tale.

Când am început dându-ți ultimul meu cuvânt, scopul meu a fost să te avertizez, nu să te sfidez; pentru că sunt sigur că, dacă vei citi ce scriu, vei fi nevoit să fii de acord.

Lucrurile despre care voi vorbi sunt atât de simple și atât de clare, că vei fi uimit că nu ți-ai dat seama de ele înainte, și vei spune: ”Nu m-am gândit la asta.”

Alții îți vor oferi un spectacol de geniu luptându-se să scoată la lumină secretele Naturii, și îți vor arăta mesajele ei sublime; vei găsi aici numai o serie de experimente asupra dreptății și dreptului, un fel de verificare a greutății și măsurii conștiinței tale.

Operațiunile vor fi efectuate sub ochii tăi; și tu vei putea cântări rezulatul.

Și totuși, eu nu construiesc nici un sistem.

Cer să punem capăt privilegiilor, să abolim sclavia, cer egalitate și drepturi, și domnia legii. Dreptate, și nimic altceva; acestea sunt alfa și omega argumentului meu: le las altora treaba de a se ocupa de guvernarea lumii.

Într-o zi, m-am întrebat: De ce există atât de multă suferință și sărăcie în societate? Trebuie mereu ca omul să fie atât de nenorocit? Și cum nu am fost mulțumit de răspunsurile pe care mi le-au oferit reformatorii, – unii au atribuit suferința generală lașității și incompetenţei guvernului, alții conspiratorilor și amatorilor de revolte, alții ignoranței și corupției generale, – și epuizat de interminabilele certuri de la tribună și din presă, am căutat să dau de capăt acestei întrebări eu singur.

I-am întrebat pe maeștrii științei; am citit sute de volume de filosofie, lege, economie politică, și istorie: Slavă Domnului că trăiesc într-un astfel de secol în care atât de multă lectură nu e de nici un folos! Am făcut orice efort să obțin informațiile exacte, să compar doctrinele, să răspund obiecțiunilor, construind fără încetare ecuații și deducţii din argumente, și cântărind mii de silogisme pe scala celei mai riguroase logici. În această muncă laborioasă, am colecționat multe fapte interesante, pe care le voi împărtăși cu prietenii mei și cu publicul, de îndată ce timpul îmi va permite.

Dar, trebuie să spun că mi-am dat seama imediat că noi nu am înţeles niciodată sensul acestor cuvinte, atât de obişuite şi totuşi atât de sacre: Dreptate, Egalitate, Libertate; că în privinţa fiecăruia dintre aceste principii, ideile noastre au fost cu totul obscure; şi, că de fapt, această ignoranţă a fost singura cauză, atât a sărăciei care ne devorează, cât şi a nenorocirilor care s-au abătut asupra speciei umane.

Mintea mea s-a îngrozit din cauza acestui rezultat straniu: mi-am pus raţiunea la îndoială. Mi-am spus: Iată ce ai descoperit: ceva ce nici ochiul nu vede, nici urechea nu aude, nici gândirea nu pătrunde! Vai de tine, nu lua viziunile creierului tău bolnav ca adevăruri ale ştiinţei!

Nu ştii oare (marii filosofi au spus asta doar) că în chestiunile de moralitate practică universală eroarea e o contradiţie?

Am trecut atunci să-mi testez argumentele; şi apucându-mă de acest lucru am căutat un răspuns la următoarele întrebări: Este posibil ca umanitatea, atât de mult timp şi atât de universal, să fi greşit în aplicarea principiilor morale? Cum şi de ce ar fi putut greşi? Cum ar putea această eroare, fiind universală, să poată fi îndreptată?

Aceste întrebări, asupra soluţiei de care depindea certitudinea concluziilor mele, nu a oferit nici o rezistenţă de durată la analiză. Se va vedea, în capitolul V al acestei cărţi, că în morală, precum şi în alte ramuri ale cunoaşterii, cele mai mari erori sunt dogmele ştiinţei; că, chiar şi în tratatele de justiţie, a greşi era privilegiul care îl înnobila pe om; şi că orice merit filosofic mi-aş atribui este infinit de neînsemnat. Să numeşti un singur lucru e uşor: dificultata e să-l discerni de aparența sa.

Exprimând această ultimă etapă a unei idei, – o idée care cucereşte toate minţile, și care mâine va fi proclamată de altul dacă eu nu pot să o anunț azi – nu pretind nici un merit în afară de a fi fost primul care a rostit-o. Îi aducem cumva ode omului care a văzut pentru prima dată răsăritul?

Da: toți oamenii cred și repetă că egalitatea condițiilor e identică cu egalitatea drepturilor; că proprietatea și furtul sunt sinonime; că fiecare avantaj social acordat, sau mai degrabă înşuşit în mod fraudulos, în numele unui talent superior sau al unui serviciu, este inechitate și jecmănire.

Toţi oamenii în sinea lor, spun eu, simt în sinea lor aceste adevăruri; au nevoie doar să fie făcuţi să le înţeleagă.

Înainte de a intra în miezul problemei, trebuie să spun ceva despre drumul pe care îl vom parcurge împreună. Când Pascal a încercat să rezolve o problemă de geometrie, a inventat o metodă de soluţionare; pentru a rezolva o problemă filosofică, o metodă e la fel de necesară.

În tine, dar cât de mult problemele cu care filosofia tratează depăşesc în gravitatea rezultatelor lor pe celor discutate de geometrie! Cât de imperativ, atunci, ele cer o soluţie obţinută în urma unei analize riguroase şi profunde!

Este un fapt lăsat la îndoiala fiecăruia, spun modernii psihologi, că fiecare percepţie recepţionată de mintea umană este determinată de anumite legi generale care guvernează mintea; se modelează după anumite tipuri pre-existente în înţelegerea noastră, şi care constituie condiţia lor originală.

Astfel, spun ei, dacă mintea nu are nici idei înnăscute, are cel puţin forme înnăscute. Astfel, de exemplu, fiecare fenomen este din necesitate conceput de noi ca întâmplându-se în timp şi spaţiu – ceea ce ne obligă să deducem o cauză producerii sale; fiecare lucru care există implică idei referitoare la substanţă, caracteristică, relaţie, număr, etc; pe scurt, nu ne formăm nici o idée care nu are o relaţie déjà cu o parte ale principiilor generale ale raţiunii, independent de care nu există nimic.

Aceste axiome ale înţelegerii, adaugă psihologii, aceste tipuri fundamentale, prin care toate judecăţile noastre şi ideile sunt inevitabil formate, şi prin care senzaţiile servesc doar pentru a ilumina, sunt cunoscute în şcoli ca fiind categorii. Existenţa lor primordială în mintea umană este până în prezent demonstrată; ele trebuie doar sistematizate şi catalogate. Aristotel a recunoscut 10; Kant le-a crescut numărul la 15; M. Cousin l-a redus la 3, la 2, la una; şi indisputabila glorie a acestui profesor se va datora faptului că, dacă nu a descoperit adevărata teorie a categoriilor, cel puţin el a văzut mult mai clar decât oricine altcineva vasta importanţă a acestei chestiuni – cea mai mare şi poate singura pe care metafizica a trebuit să o rezolve.

Mărturisesc că nu cred în caracterul înnăscut, nu doar ale ideilor, ci şi ale formelor sau legilor înţelegerii noastre; şi susţin că metafizicile lui Reid şi Kant sunt mult mai îndepărtate de adevăr decât cea a lui Aristotel. În orice caz, cum nu doresc să intru aici într-o discuţie despre mintea umană, o sarcină care ar necesita multă muncă şi nu e de interes pentru public, voi admite ipoteza că ideile noatre cele mai generale şi mai necesare – cum ar fi timpul, spaţiu, materia şi cauza – există original în mintea noastră; sau, cel puţin, derivă imediat din constituţia sa.

Dar e un fapt psihologic cu nimic mai puţin adevărat, şi unul căruia filosofii i-au acordat foarte puţină atenţie, acel obicei, ca o a doua natură, are puterea de a fixa în minte noi forme de categorii care derivă din aparenţele care ne impresionează, şi prin faptul că ele de obicei sunt dezgolite de realitatea obiectivă, dar a căror influenţă asupra judecăţilor noastre nu e mai puţin predeterminată decât cea a categoriilor originale.

De aceea, facem raţionamentul că legile eterne şi absolute ale minţii noastre, şi în acelaşi timp, prin efectele lor secundare, în mod obişnuit cu defecte, care ne sunt sugerate de către imperfecta observare. Aceasta este cea mai fecundă sursă de idei preconcepute false, şi o cauză permanentă şi adesea invincibilă a multitudinii de erori.

Poziţia părtinitoare care rezultă din aceste prejudecăţi (idei preconcepute) este atât de puternică uneori că luptăm împotriva unui principiu despre care mintea noastră crede că e fals, care stârneşte repulsie pentru inteligenţa noastră (raţiunea), şi cu care conştiinţa noastră nu e de acord, îl apărăm fără să ne dăm seama că o facem, aducem argumente în concordanţă cu el, şi ne supunem lui, în timp ce îl atacăm.

Prinse într-un cerc, mintea noastră meditează la sine, până când o nouă observaţie, care creează în interiorul nostru idei noi, ne face să vedem un principiu extern, care ne eliberează de fantoma care stăpânea peste mintea noastră până atunci.

Astfel, până acum ştim că, prin legile magnetismului universal, ale căror cauze sunt încă necunoscute, două corpuri (fără ca vreun obstacol să intervină) tind să se unească prin accelerarea forţei de mişcare pe care o numim gravitaţie. Gravitatea e cea care cauzează ca obiectele lăsate în aer să cadă la pământ, ea e cea care le dă greutate, şi care ne ţine cu picioarele pe pământul pe care trăim. Ignorarea acestei cauze a fost singurul obstacol care a prevenit ca anticii să creadă în antipozi. “Nu poţi să vezi”, spunea Sf.Augustin după Lactantius, “că, dacă ar fi existat oameni sub tălpile tale, capetele lor ar fi îndreptate în jos, şi că  ei ar cădea în cer?”

Episcopul de Hippo, care credea că pământul e plat pentru că aşa îl vedea el, a presupus în consecinţă că, dacă am lega liniile drepte ale zenitului cu limitele inferioare din locuri diferite, aceste linii ar fi paralele una cu alta; şi în direcţia acestor linii ar putea fi trasată fiecare mişcare de sus în jos. Astfel, el a concluzionat că stelele erau torţe care se rostogolesc prinse de bolta cerului; pentru că, dacă ar fi lăsate libere, ar cădea pe pământ într-o ploaie de foc; că pământul a fost pe vremuri o vastă câmpie, formându-se în porţiunea de jos a lumii etc. Dacă ar fi fost întrebat pe ce se sprijinea lumea însăşi, el ar fi răspuns că nu ştie, dar că nimic nu e imposibil cu Dumnezeu. Acestea erau ideile Sfântului Augustin în privinţa spaţiului şi mişcării, idei fixate în mintea sa de prejudecata care a generat dintr-o aparenţă, şi care devenise pentru el o regulă de judecată generală şi categorică. Despre motivul pentru care făcea ca obiectele să cadă, mintea lui nu ştia nimic; el putea spune doar că un obiect cade pentru că e în cădere.

Pentru noi, ideea căderii e mai complexă: la ideile generale ale spaţiului şi mişcării pe care le implică, noi adăugăm atracţia şi direcţia către un centru, care ne dau o idée mai înaltă despre cauză.

Dar, dacă fizica a corectat întru totul judecata noastră în această privinţă, noi încă folosim ideile preconcepute ale Sfântului Augustin; şi când spunem că lucrurile au căzut, nu vrem să spunem pur şi simplu şi în general că a existat un efect al gravitaţiei, ci mai ales şi în particular că sunt îndreptate către pământ, şi de sus în jos, că această mişcare a început să aibă loc.

Mintea noastră este luminată în zadar; imaginaţia prevalează şi limbajul nostru rămâne pentru totdeauna incorigibil.

A cădea din cer este la fel de incorect ca expresie ca şi a se ridica la cer; şi totuşi această expresie va dăinui atâta timp cât omul se exprimă prin cuvinte.

Toate aceste fraze – de jos în sus; a cădea din cer; a cădea din nori – sunt totuşi inofensive, pentru că noi ştim cum să le rectificăm în practică; dar să luăm în considerare, pentru un moment, cât de mult au dus înapoi au împiedicat şi au ţinut pe loc progresul ştiinţei.

Dacă, într-adevăr, este o chestiune de mică importanţă pentru statistică, mecanică, hidrodinamică, şi balistică, că această cauză adevărată a căderii obiectelor ar trebui cunoscută, şi că ideile noastre despre mişcările generale din spaţiu ar trebui să fie exacte, se întâmplă chiar exact pe dos când începem să explicăm sistemul universului, cauzele mareelor, forma pământului, şi poziţia sa în ceruri: pentru a înţelege aceste lucruri trebuie să abandonăm cercul aparenţelor. În toate timpurile au existat mecanici ingenioşi, arhitecţi excelenţi, artilerişti pricepuţi: orice eroare în care e posibil ca ei să cadă în legătură cu rotunjimea pământului şi gravitaţia, în nici un fel nu a putut opri progresul cunoaşterii lor; soliditatea clădirilor lor şi acurateţea scopului lor nu au fost afectate de această eroare. Dar, mai devreme sau mai târziu, ei erau obligaţi să se ia la trântă cu fenomenul pe care presupusul paralelism al tuturor perpendicularelor ridicate deasupra pământului l-a făcut inexplicabil: atunci a început şi o luptă între prejudecăţile care timp de secole au fost acceptate ca suficiente în treburile de zi cu zi, şi opiniile fără precedent, pe care ce vedeau ei cu ochii lor părea să le contrazică.

Astfel, pe de o parte, cele mai false judecăţi, fie ele bazate pe fapte izolate sau numai pe aparenţe, întotdeauna îmbraţişează anumite adevăruri a căror sferă, fie că e mai mare sau mai mică, lasă spaţiu pentru un anumit număr de interferenţe, dincolo de care cădem în absurditate.

Ideea Sf. Augustine, de exemplu, conţine următoarele adevăruri: corpurile care cad spre pământ, în cădere au o traiectorie dreaptă, că ori soarele ori pământul se mişcă, că ori cerul se învârte, ori pământul se învârte.

Aceste fapte generale dintotdeauna au fost adevărate; ştiinţa noastră nu a adăugat nimic la ele. Dar, pe de altă parte, necesitatea ne obligă să ţinem cont de tot, suntem obligaţi să căutăm principii din ce în ce mai comprehensive: de aceea trebuie să le abandonăm pe rând, prima dată opinia că lumea e plată, apoi teoria care consideră pământul, ca fiind punctul fix al centrului universului.

Dacă trecem acum de la natura fizică la natura lumii morale, tot ne găsim subiecţii aceloraşi amăgiri ale aparenţelor, aceloraşi influenţe ale spontaneităţii şi tradiţiei.

Dar trăsătura disctinctivă a acestei a doua diviziuni a cunoaşterii este, pe de o parte, bunul sau răul care derivă din opiniile noastre; şi, pe de altă parte, încăpăţânarea cu care ne apărăm ideile preconcepute care ne torturează şi ne omoară.

Orice teorie am îmbrăţişa în legătură cu forma pământului şi cu cauza greutăţii sale, fizica de pe pământ nu va fi afectată, nu va avea de suferit; iar, în ce ne priveşte pe noi, economia noastră socială poate nu poate obţine prin urmar nici profit, nici pierderi.

Dar, în noi şi prin noi, aceste legi ale naturii noastre morale funcţionează; acum aceste legi nu pot fi executate fără ajutorul nostru deliberat, şi, prin urmare, doar dacă le ştim. Dacă, atunci, ştiinţa legilor noastre morale e falsă; dacă e doar incompletă, ar putea fi suficientă pentru o vreme pentru progresul nostru social, dar, pe termen lung, ne va duce pe drumul greşit, şi, în cele din urmă, ne va impinge într-un abis de calamităţi.

Atunci, înseamnă că trebuie să ne exersăm cele mai înalte argumentări; şi, să fie spus spre Gloria noastră, ele nu au fost lăsate de izbelişte: dar atunci începe şi o luptă furioasă între vechile prejudecăţi şi noile idei. Zile de foc şi durere! Ni se spune despre vremurile în care, cu aceleaşi credinţe, cu aceleaşi instituţii, întreaga lume părea fericită: de ce să ne plângem de aceste credinţe; de ce să alungăm aceste instituţii? Admitem, cu mare încetineală, că acea epocă fericită a servit la scopul précis de a dezvolta principiul răului care zace latent în societate; dăm vina pe oameni şi zei, pe puterile pământului şi pe forţele naturii.

În loc să caute cauza răului în mintea şi în inima sa, omul dă vina pe stăpânii săi, pe rivalii săi, pe vecinii săi, pe el însuşi; naţiunile se înarmează şi se măcelăresc şi se extermină una pe alta, până când un echilibru este restabilit de vasta depopulare, şi pacea din nou se ridică din cenuşa luptătorilor. Atât de potrivnică este umanitatea să se atingă de obiceiurile strămoşilor ei, şi să schimbe legile stabilite de fondatorii comunităţilor, şi confirmate de loiala respectare a lor de-a lungul secolelor.

Nihil motum ex antiquo probabile est: Să nu aveţi încredere în nici o inovaţie, scria Titus Livius.

Fără îndoială, ar fi mai bine dacă omul nu ar fi obligat să se schimbe: dar ce! Pentru că e născut ignorant, pentru că există numai în condiţia auto-instruirii treptate, trebuie să nege lumina, să se lepede de raţiune, şi să se lase pe sine în voia destinului? Sănătatea perfectă e mai bună decât convalescenţa: ar trebui atunci ca omul bolnav să refuze să se vindece?

Reformă, reformă! au strigat, acum multe secole, Ioan Botezătorul şi Iisus Cristos. Reformă, reformă! au strigat părinţii noştri acum 50 de ani; şi pentru o lungă perioadă de timp şi noi am ajuns să strigăm: Reformă, reformă!

Văzând sărăcia din vremea mea, mi-am spus: Printre principiile pe care se bazează societatea, există unul pe care (această societate) nu îl înţelege, a cărui ignorare corupe, şi care provoacă toate relele care există. Principiul cel mai vechi dintre toate; pentru că e o caracteristică a revoluţiilor să distrugă cele mai moderne principii, şi să respecte acele lucruri care dăinuie. Acum răul de care suferim este anterior tuturor acestor revoluţii. Acest principiu e onorat şi slăvit; pentru că, dacă nu ar fi aplaudat, nu ar face nimănui rău, nu ar avea nici o influenţă, nici o importanţă.

Dar acest principiu, corect în scopul său, este înţeles greşit: acest principiu, la fel de vechi ca umanitatea, care este el? Ar putea fi religia?

Oamenii cred în Dumnezeu: această dogmă aparţine deodată conştiinţei şi gândirii lor. Pentru umanitate, Dumnezeu este de fapt primitiv, o idée la fel de inevitabilă, un principiu la fel de necesar ca şi categoriile de idei şi cauze, substanţă, timp şi spaţiu pentru înţelegerea noastră.

Dumnezeu e dovedit pentru noi toţi de conştiinţa anteioară oricărei deducţii făcute de mintea noastră; exact aşa cum şi soarele este dovedit pentru noi de către mărturia simţurilor înainte de toate argumentele fizicii.

Descoperim fenomenul şi legile prin observaţie şi experienţă; numai acest simţ profund ne dezvăluie existenţa lui. Umanitatea crede în Dumnezeu; dar crezând în Dumnezeu, ce crede anume? Într-un cuvânt, acela fiind Dumnezeu?

Natura acestei noţiuni a divinităţii – primitive, universala noţiune, născută în specia umană – mintea umană n-a putut s-o pătrundă. Cu fiecare pas pe care îl facem în investigarea naturii şi cauzelor, ideea de dumnezeu este extinsă şi preamărită; cu cât mai mult avansează ştiinţa, cu atât mai mult Dumnezeu pare să crească şi să se lărgească.

Antropomorfismul şi idolatria au constituit din necessitate credinţa minţii în copilăria ei, teologia infantilităţii şi a poeziei. O eroare inocentă, dacă ei nu ar fi încercat să o transforme într-o regulă de comportament, şi dacă ar fi fost suficient de înţelepţi să respecte libertatea de gândire. Dar, inventându-l pe dumnezeu după propria sa imagine, omul a dorit să şi-l însuşească şi mai mult; nemulţumit cu desfigurarea atotputernicului, el l-a tratat ca pe patrimoniul său, bunul său şi posesiunea sa.

Dumneezeu, imaginat în forme monstruoase, a devenit peste tot în lume proprietatea omului şi a Statului.

Aceasta a fost originea coruperii moralei de către religie, şi duşmăniei ancestrale şi a războaielor religioase. Slavă Domnului!

Am învăţat să permitem fiecăruia propriile sale credinţe; căutăm legi morale în afara terenului îngrădit de religie. În loc să facem legi despre natură şi să le atribuim lui dumnezeu, dogme despre teologie, şi destinul sufletelor noastre, noi aşteptăm cu înţelepciune ca ştiinţa să ne spună ce să respingem şi ce să acceptăm.

Dumnezeu, sufletul, religia – eterne obiecte gândurilor noastre neobosite şi ale celor mai fatale aberaţii ale noastre, teribile probleme a căror soluţie, dacă s-a încercat a fi găsită vreodată, rămâne pentru totdeauna de negăsit – în legătură cu toate aceste chestiuni s-ar putea ca încă să greşim, dar cel puţin eroarea noastră nu va face rău.

Cu libertatea în religie, şi separarea formei spirituale de forma puterea temporară, influenţa ideilor religioase asupra progresului societăţii este pur şi simplu negativă; nici o lege, nici o instituţie politică sau civilă nu a fost fondată pe religie. Neglijarea obligaţiilor impuse de religie ar putea duce la creşterea generalizată a corupţiei, dar nu aceasta este cauza primară; este doar auxiliară, este un efect. Se admite universal, şi mai ales în chestiunea care acum ne reţine atenţia, că acea cauză a inegalităţii dintre condiţiile oamenilor – a sărăciei, a mizeriei univerasale şi a dificultăţilot financiare ale guvernului – nu mai poate să ducă la religie: trebuie să mergem şi mai departe şi săpăm şi mai adânc.

Dar ce este înăuntrul omului mai vechi şi mai adânc întipărit decât sentimental religios?

Este omul însuşi; el este, voinţă şi conştiinţă, liber arbitru şi lege – antagonice pentru eternitate.

Omul duce un război împotriva lui însuşi: de ce?

“Omul”, spun teologii, “a încălcat cuvântul Domnului de la început; specia umană e vinovată de un păcat antic. Din cauza acestei nesupuneri, umanitatea a decăzut; greșeala și ignoranța au devenit subzistenţa sa. Citiți istorie, veți vedea peste tot dovada acestei necesități pentru a face rău în permanenţa sărăciei națiunilor. Omul suferă și va suferi întotdeauna; boala sa e ereditară și constituțională. Folosiți paleativele, încercaţi leacurile, nu există remediu.”

Nu că acest argument ar fi ceva special teologilor; îl găsim exprimat într-un limbaj echivalent în scrierile filosofice ale materialiștilor, credincioși în infinita perfectibilitate. Destutt de Tracy ne învață formal că sărăcia, crima și războiul sunt condițiile inevitabile ale statului nostru social; rele necesare, împotriva cărora ar fi o nebunie să te revolți. Așadar, numiți-o necesitatea răului sau originala depravare, este fundamentul aceleiași filosofii.

”Primul om a păcătuit.” Dacă adepţii ai Bibliei ar interpreta acest lucru cu credință, ar spune: omul la început a păcătuit, adică, a făcut o greșeală; pentru că a păcătui, a cădea, a face o greșeală – toate înseamnă același lucru.

„Consecințele păcătuirii lui Adam sunt moștenite de întreaga specie; prima este ignoranța.”

Într-adevăr, specia, ca și individul, se naște ignorantă; dar, în privința unei multitudini de întrebări, chiar din sferele morale și politice, această ignoranță a speciei a fost risipită: cine poate spune că nu va dispărea cu totul?

Omenirea face un progres continuu către adevăr, și lumina triumfă mereu asupra întunericului. Boala noastră nu e, atunci, incurabilă, iar teoria teologilor este mai rău decât inadecvată; este ridicolă, din moment ce este reductibilă la această tautologie: “Omul greşeşte pentru că greşeşte.”

În timp ce afirmaţia adevărată este aceasta: “Omul greşeşte pentru că învaţă.” Acum, dacă omul ajunge la o cunoaşte a tot ce trebuie să ştie, este rezonabil să credem că, încetând să mai greşească, el va înceta să mai sufere.

Dar, dacă îi întrebăm pe doctori în privinţa acestei legi, despre care se spune că e întimpărită în inima omului, vom vedea imediat că ei se contrazic în legătură cu o chestiune despre care nu ştiu nimic; că, în privinţa celor mai importante întrebări, există aproape la fel de multe opinii ca şi autori; că nu găsim doi oameni care să fie de acord în privinţa celei mai bune forme de guvernare, în privinţa principiului autorităţii, a naturii dreptului; că toţi navighează lăsându-se în voia hazardului valurilor, fără busolă, pe o mare care e lipsită de ţărm şi de adâncime, abandonaţi ghidării după opiniile lor personale pe care ei cu modestie îşi asumă dreptul de a le considera raţionamentul corect.

Şi, în faţa acestui amestec de opinii contradictorii, noi spunem: ”Obiectul investigației noastre este legea, determinarea principiului social. Acum, politicienii, adică oamenii de știință ai societății, nu se înțeleg unii cu alții; atunci greșeala stă în ei înșiși; și, așa cum fiecare eroare are o realitate pentru obiectul său, trebuie să ne uităm în cărțile lor să găsim adevărul pe care ei în mod inconștient l-au depozitat acolo.”

Acum, despre ce anume negociază avocații și publiciștii? Despre justiție, egalitate, libertate, lege naturală, lege civilă etc. Dar ce înseamnă dreptatea? Care este principiul ei, caracterul ei, formula ei, compoziția ei? La această întrebare, doctorii noştri, în mod evident, nu au nici un răspuns; pentru că altfel, ştiinţa lor, începând cu principiul clar şi bine definit, ar naufragia pe ţărmul probabilităţilor, şi toate disputele s-ar termina acolo.

Ce este dreptatea? Teologii răspund: “Toată dreptatea vine de la Dumnezeu”. Aşa o fi, dar nu ştim nimic mai mult decât ştiam déjà.

Filosofii ar trebui să fie mai bine informaţi: doar ei au discutat atât de mult despre dreptate şi nedreptate! Din nefericire, o examinare arată că cunoştinţele lor nu duc la nimic, şi că la ei – la fel cum se întâmplă şi cu sălbaticii a căror fiecare rugăciune către soare e doar un O! O! – găsim doar un strigăt de admiraţie, iubire şi entuziasm; dar cine nu ştie că soarele ataşează puțin sens interjecției O! aceasta este exact poziția noastră către filosofi cu privire la dreptate. Dreptatea, spun ei, este fiica Raiului; o lumină care luminează  pe fiecare om care vine pe lume; cea mai frumoasă prerogativă a naturii noastre; cea care ne distinge de fiare și ne leagă de Dumnezeu – și o mie de alte expresii similare.

Unde duce, întreb eu, această pioasă litanie? La rugăciunea sălbaticilor: O!

Cele mai rezonabile povețe despre înțelepciunea umană în ce privește dreptatea sunt sintetizate în acest faimos proverb: Nu face altora ceea ce nu ți-ar plăcea ca alţii să îți facă ție.

Dar această regulă a practicii morale este neştiinţifică: ce drept am eu să-mi doresc ca alţii să-mi facă sau să nu-mi facă mie? Nu e de nici un folos să-mi spui mie că datoria mea e dreptul meu egal, decât dacă îmi spui în acelaşi timp şi care este acest drept al meu.

Să încercăm să ajungem la ceva mai précis şi mai pozitiv.

Drepteatea e steaua centrală care guvernează societăţile, polul în jurul căruia lumea politică se învârte, principiul şi regulatorul tuturor tranzacţiilor. Nimic nu are loc între oameni decât în numele unui drept; nimic nu are loc fără invocarea dreptăţii. Dreptatea nu este transformarea legii în fapt: dimpotrivă, legea este doar o declaraţie şi o aplicare a dreptăţii în toate circumstanţele unde oamenii intră în contact unii cu alţii. Dacă, atunci, ideile pe care noi ni le formăm despre dreptate şi drept sunt prost definite, dacă ar fi imperfecte sau chiar false, este clar că toate aplicările noastre legislative ar trebui să fie greşite, instituţiile noastre viciate, politicile noastre eronate: în consecinţă, va exista dezordine şi haos social.

Această ipoteză a pervertirii dreptăţii în minţile noastre, şi, ca un rezultat necesar, în acţiunile noastre, devine un fapt demonstrat când este arătat că opinia oamenilor nu are o relaţie constantă cu noţiunea de dreptate; că în perioade diferite ei au făcut modificări: pe scurt, că ideile au progresat. Acum, aceasta este ceea ce istoria dovedeşte prin cea mai copleşitoare mărturisire.

Acum 1.800 de ani, lumea, sub domnia Cæsarilor, s-a epuizat în sclavie, superstiţie, şi voluptate. Oamenii – intoxicaţi, şi, aşa cum erau, stupefiaţi de lungile şi neîntreruptele orgii – au pierdut noţiunea de drept şi obligaţie: războiul şi risipirea pe rând i-au alungat; camăta şi munca maşinilor (adică a sclavilor), lipsindu-i de mijloacele de subzistență, i-au împiedicat să-și continue specia. Barbarismul a înflorit, într-o formă hidoasă, din această masă de corupție și s-a răspândit ca o lepră devoratoare peste provinciile depopulate.

Înțelepții au prevăzut prăbușirea imperiului, dar nu puteau găsi nici un remediu. La ce se gândeau ei, oare? Să salveze această societate veche ar fi fost necesar să schimbe obiectele de stimă publică și de veneraţie, și să abolească drepturile afirmate printr-o justiție pur seculară; ei au spus: ”Roma a cucerit prin politicile și prin zeii ei, și orice schimbare în teologie și în opinia publică va fi o nebunie și un sacrilegiu. Roma, care și-a arătat mila față de națiunile pe care le-a cucerit, deși le-a legat în lanțuri, le-a savat viețile; sclavii sunt cea mai fertilă sursă de îmbogățire; libertatea națiunilor ar fi o negare a dreptului Romei și va aduce ruina finanțelor ei publice. Roma, de fapt, învăluită în plăceri și împodobită cu comorile universului, este ținută în viață de victorie și de guvern; luxul ei și plăcerile ei sunt prețul pentru cuceririle ei: nu poate nici să abdice de la ele, nici să se lase deposedată de ele”.

Astfel, Roma avea faptele și legea de partea ei. Pretențiile erau justificate de tradiția universală și de legea națiunilor. Instituțiile ei se bazau pe idolatrie în religie, sclavie în Stat, și epicurism în viața personală, privată; ca cineva să se atingă de acestea ar fi însemnat să zdruncine societatea în fundamentul ei, și, ca să folosesc o expresie modernă, să deschidă abisul revoluțiilor. Așadar ideea nu i-a trecut nici unuia prin minte; și totuși umanitatea murea înecată în sânge și lux.

Dintr-o dată, a apărut un om, care își spunea Cuvântul lui Dumnezeu. Nu se știe nici azi cine era, de unde venea, nici ce sugera el prin ideile sale. Peste tot pe unde ajungea proclama că sfârșitul societății existente era aproape, că lumea avea să cunoască o renaștere; că preoții erau vipere, avocații ignoranți, că filosofii erau ipocriți și lași; că stăpânul și sclavul erau egali, camăta şi tot ce era lega de ea era jefuire, că cei care aveau proprietăți și cei care nu munceau într-o zi vor arde, în timp ce săracii și cei cu inimile curate vor găsi un loc într-un paradis al păcii.

Acest om – Cuvântul lui Dumnezeu – a fost denunțat și arestat ca dușman public de către preoți și avocați, care au înțeles foarte bine cum să îi facă pe oameni să-i ceară moartea. Dar această crimă judiciară şi legală, deși a fost ultima picătură a crimelor lor, nu a distrus semințele doctrinare pe care Cuvântul lui Dumnezeu le-a sădit. După moartea sa, discipolii săi originali au călătorit în toate direcțiile, predicând ceea ce ei numeau bunavestire, creând la rândul lor milioane de misionari; și, când sarcina lor părea că se apropie de îndeplinire, murind străpunşi de săbiile justiției romane. Această agitație persistentă, războiul călăilor și al martirilor, a durat aproape trei secole, și s-a terminat prin convertirea lumii. Idolatria a fost distrusă, sclavia a fost abolită, dezintegrarea a făcut loc unei moralități mai austere, iar disprețul pentru bogăție a fost împins uneori aproape până de privațiune.

Societatea a fost salvată de negarea propriilor ei principii, de o revoluție în religia ei, și de violarea celor mai sacre drepturi ale sale. În această revoluție, ideea de dreptate s-a răspândit într-o măsură care nu a mai fost văzută sau imaginată vreodată, niciodată nu avea să se mai întoarcă la limitele ei originale. Până atunci dreptatea exista doar pentru stăpâni; [2] de atunci, a început să existe pentru sclavi.

Cu toate acestea, noua religie în acea vreme nu îşi arătase în nici un caz toate roadele.

A existat o îmbunătățire perceptibilă a moravurilor publice; și o parțială eliberare de sub opresiune; dar dincolo de asta, semințele sădite de Fiul Omului, căzând în inimile celor obişnuiţi cu idolatria, nu au produs altceva decât nenumărate discordii și o mitologie cvasi-poetică. În loc ca principiile moralității și guvernului, aşa cum au fost predate de Cuvântul lui Dumnezeu, să se dezvolte prin consecințele lor practice, adepții săi s-au ocupat de speculații legate de nașterea sa, originile sale, persoana sa, și acțiunile sale; au discutat parabole, și din conflictul celei mai extravagante [2] opinii despre întrebări la care nu poate exista un răspuns și din texte pe care nimeni nu le înțelegea s-a născut teologia,– care ar putea fi definită ca știința infinitului absurd.

Adevăratul Creștinism nu a supraviețuit veacurilor și apostolilor; Evangheliile, au fost interpretate  și simbolizate de greci și latini, încărcate cu fabule păgâne, au devenit literalmente o masă de contradicții; și până în această zi domnia infailibilei Biserici nu a fost decât o lungă eră a întunericului.  Se spune că porțile iadului nu vor învinge întotdeauna, că acel Cuvânt al lui Dumnezeu se va întoarce, și că într-o zi oamenii vor cunoaște adevărul și dreptatea; dar aceasta va însemna moartea catolicismului grec și roman, așa cum şi în lumina științei au dispărut capriciile opiniei. Monștrii pe care succesorii apostolilor ar fi trebuit să-i distrugă, speriați pentru un moment, au reapărut treptat, din cauza fanatismului nebunesc, și uneori a premeditatei complicităţi dintre preoți și teologi.

Istoria eliberării şi acordărilor de drepturi a Comunei franceze oferă constant un spectacol de idei despre justiție și libertate, care se răspândesc printre oameni, în ciuda eforturilor combinate ale regilor, aristocraților și clerului de a le opri. În anul 1789 al erei creștine, națiunea franceză, împărțită între caste, săraci și oprimați, s-a luptat cu absolutism monarhic, tirania  nobililor şi parlamentelor, şi cu intoleranţa preoţilor.

Exista dreptul unui rege şi dreptul unui preot, dreptul patricianului şi dreptul plebeului; existau privilegii de la naştere, prin virtutea provinciei, comunelor, corporaţiilor, şi meseriilor; şi, la urma tuturor, violenţă, imoralitate şi sărăcie. Pentru o perioadă au vorbit despre reformare; cei care aparent și-o doreau cel mai mult au favorizat-o doar pentru profitul lor personal, și oamenii care învinseseră se așteptau la puțin și nu spuneau nimic.

Pentru o lungă perioadă, acești oameni săraci, ori din lipsă de încredere a unora în alţii, ori din naivitate, ori din disperare, au ezitat să își ceară drepturile: se spune că obiceiul de a servi a luat curajul departe de acele vechi comune, care în timpul evului mediu erau atât de îndrăznețe.

În sfârșit, a apărut o carte, care sumariza întreaga chestiune în două propoziții: Ce este a treia proprietate? – Nimic. Ce ar trebui să fie? – Totul. Cineva a adăugat sub formă de comentariu:

Ce este regele? – Slujitorul publicului.

Aceasta a fost o revelație care a picat ca un trăznet: valul a fost smuls și aruncat cât colo, legătura groasă de la ochii oamenilor, care-i ţinea în întuneric, a căzut. Oamenii au început să se gândească așa:

Dacă regele e slujitorul nostru, ar trebui să ne dea socoteală;

Dacă trebuie să ne dea socoteală, poate fi controlat;

Dacă poate fi controlat, este responsabil;

Dacă este responsabil, poate fi pedepsit;

Dacă poate fi pedepsit, ar trebui să fie pedepsit potrivit meritelor sale;

Dacă ar putea fi pedepsit potrivit meritelor sale, poate fi pedepsit cu moartea.

La 5 ani după publicarea broșurii lui Sieyès, a treia proprietate era totul; regele, aristocrația, clerul nu mai existau deloc. În 1793, națiunea, fără să se oprească la constituționala ficțiune a inviolabilității suveranului, l-a dus pe Ludovic al-XVI-lea la eşafod; în 1830, l-a dus pe Carol al X-lea la Cherbourg. În fiecare caz, ar fi putut greși, de fapt, judecarea ofenselor aduse de aceștia; dar, de drept, logica care a dus la această acțiune a fost ireproșabilă. Oamenii, pedepsindu-l pe suveran, au făcut exact ceea ce guvernul din Iulie a fost atât de sever condamnat că nu a putut să facă, când a refuzat să-l execute pe Ludovic Bonaparte după tentativa de la Strasbourg de reinstaurare a regimului: l-au pedepsit pe făptuitorul real. A fost o aplicare a legii comune, un decret solemn al justiţiei de aplicare a legilor penale. [3]

Spiritul care a dus la naşterea mişcarii din ’89 a fost un spirit de negare; care, în sine, dovedeşte că ordinea lucrurilor pentru care a fost înlocuit vechiul sistem nu era metodică sau bine gândită; că, născută din furie şi ură, nu putea avea efectul unei ştiinţe bazată pe observaţie şi studiu; că fundamentele sale, într-un cuvânt, nu derivau dintr-o profundă cunoaştere a legilor naturii şi societăţii. Astfel, oamenii care au fondat republica, prin aşa-numitele noi instituţii, acţionau pe baza aceloraşi vechi principii împotriva cărora luptaseră, şi erau conduşi şi influenţaţi de toate ideile preconcepute pe care ei încercau să le distrugă. Ne felicităm, cu entuziasm nesăbuit, pentru glorioasa Revoluție Franceză, pentru regenerarea lui 1789, a marilor schimbări care au urmat, şi pentru întoarcerea instituţiilor: o amăgire, o amăgire!

Când ideile noastre, asupra oricărui subiect material, intelectual sau social, trec printr-o schimbare produsă ca o consecinţă a noilor observaţii, eu numesc acea mişcare Revoluţia minţii.

Dacă ideile sunt pur şi simplu extinse sau schimbate, există numai progres. Astfel, sistemul lui Ptolemeu a fost un pas înainte în progresul astronomic, iar cel al lui Copernic a fost o Revoluție. Deci, în 1789, s-a dus o luptă și a fost progres; revoluție nu a fost nicăieri. O examinare a reformelor care s-au încercat dovedește asta.

Națiunea, atât de mult o victimă a egoismului monarhic, s-a gândit să se elibereze de el, declarând că doar ea era suverană.

Dar ce era monarhia?

Suveranitatea unui om.

Ce este democrația?

Suveranitatea unei națiuni, sau, mai degrabă, a unei majorități naționale. Dar, în ambele cazuri este vorba de suveranitatea omului și nu de suveranitatea legii, suveranitatea voinței în loc de suveranitatea rațiunii; într-un cuvânt, pasiuni în loc de justiție.

Fără îndoială, când o națiune trece de la statul monarhic la cel democratic, există progres, din cauza faptului că, multiplicând suveranii, cresc șansele ca rațiunea să înlocuiască voința; dar, în realitate, nu există nici o revoluție în guvern, din moment ce principiul rămâne același. Acum, avem dovada că, cu cea mai perfectă democrație, nu putem fi liberi. [4]

Și lucrurile nu se opresc aici. Națiunea-Rege nu își poate exercita suveranitatea ea însăși; este obligată să o delege agenților ei: acest lucru e constant repetat de cei care caută să-i câștige favorurile. Fie că acești agenți ar fi 5, 10, 100, 1000, sau orice număr; cum ar fi lucrurile şi situația diferite? Mereu guvernul condus de un om înseamnă regula voinței și a capriciului. Întreb: ce a revoluționat această pretinsă revoluție?

Știm, de asemenea, cum această suveranitate a fost exercitată; prima dată de către Convenție, apoi de către Directorat, în cele din urmă a fost confiscată de Consul. În ce-l privește pe Împărat, omul puternic atât de adorat și de jelit de națiune, el niciodată nu a dorit să fie dependent de ea; ci, ca și cum ar fi intenționat să-i sfideze suveranitatea, el a îndrăznit să ceară votul ei: adică, abdicarea ei, abdicarea acestei inalienabile suveranităţi; şi a obţinut-o.

Dar ce este suveranitatea? Este, spun ei, puterea de a face legi. [5]

O altă absurditate, o relicvă a despotismului.

Națiunea a văzut multă vreme regi decretându-și comenzile lor în această formă: pentru că aceasta este plăcerea noastră; şi acum a dorit să guste la rândul ei plăcerea de a face legi. Timp de 50 de ani a propus multitudini de legi; mereu, să fie bine înțeles, prin intermediul agenților ei reprezentativi. Piesa de teatru e departe de ultima scenă şi de căderea cortinei.

Definiția suveranității este derivată din definiția legii. Legea, se spune, este expresia voinței suveranului: atunci, sub monarhie, legea era expresia voinței regelui; într-o republică, legea este expresia voinței oamenilor.

Dincolo de diferența dintre numărul de voințe, cele două sisteme sunt exact identice: ambele au aceeași eroare, și anume, ca legea este expresia unei voințe, ar trebui să fie expresia unui fapt.

Mai mult, ei s-au ţinut după lideri buni: l-au considerat pe cetățeanul din Geneva ca fiind profetul lor, și contractual social ca fiind Koranul lor.

Părtinirea și prejudecata sunt aparente în toate frazele noilor legislatori. Națiunea a suferit de o multitudine de excepții și privilegii; reprezentanții ei au emis următoarea declarație: Toți oamenii sunt egali de la natură și în fața legii; o declarație ambiguă și redundantă. Oamenii sunt egali de la natură: asta înseamnă că sunt egali în înălțime, frumusețe, talente, și virtuți? Nu; ei au vrut să spună că sunt egali în sensul de egalitate politică și civilă. Atunci ar fi fost sufficient să spună: Toți oamenii sunt egali în fața legii. Dar ce este egalitatea în fața legii? Nici constituția din 1790, nici cea din 1793, nici carta propusă, nici carta acceptată, nu au definit-o cu acuratețe. Toate implică o inegalitate în avere și rang social incompatibile chiar și cu o umbră a egalității în drepturi. În această privință, poate fi spus că toate constuțiile noastre au fost expresii pline de credință ale voinței populare: și voi demonstra că așa e.

Înainte, oamenii erau excluși de la demnitățile civile sau militare; s-a considerat o minune când următorul articol răsunător a fost inserat în Declarația Drepturilor: ”Toți cetățenii sunt egal eligibili pentru o funcţie publică; națiunile libere nu cunosc nici o calificare în alegerea funcţionarilor lor, în afară de virtuţi şi talente.”

Cu siguranţă ar trebui să fi admirată această idée atât de frumoasă: au admirat un nonsens. De ce? Poporul suveran, legislatorii şi reformatorii văd în funcţiile publice, pentru a vorbi pe şleau, numai o ocazie pentru îmbogăţirea personală. Și, pentru că le privesc ca sursă a profitului, decretează eligibilitatea cetățenilor. Pentru că la ce ar folosi această precauție, dacă nu ar fi nimic de obținut în urma ei? Nimeni nu s-ar gândi să reglementeze că nimeni în afară de  astronomi și geografi nu ar trebui să fie piloți, nici să le interzică gângavilor să joace pe scena teatrelor sau a operei. Națiunea îi imita încă pe regi ca o maimuță: la fel ca ei, a dorit să răsplătească cu poziții profitabile pe prietenii ei și pe lăudătorii ei.

Din nefericire, și această ultimă trăsătură completează asemănarea, națiunea nu controlează lista viețuitoarelor; aceasta era în mâinile agenților ei și a reprezentanților ei. Ei, pe de altă parte, au avut grijă să nu se împotrivească voinței graciosului lor suveran.

Acest articol edificator din Declarația Drepturilor, păstrat în carta drepturilor şi din 1814 și di 1830, implică mai multe feluri de inegalitate civilă; adică, de inegalitate în fața legii: inegalitatea statutului social, din moment ce funcțiile publice sunt căutate numai din considerațiile și indemnizaţiile pe care le aduc; inegalitatea averii, din moment ce, dacă s-ar fi dorit să se egalizeze averile, serviciul public ar fi fost privit ca o datorie și nu ca o răsplată; inegalitatea privilegiilor, legea nu spune ce înseamnă talente și virtuți. Sub imperiu, virtutea și talentul constau doar în vitejia militară și devoțiune pentru împărat; aceasta s-a văzut când Napoleon și-a creat propria nobilime și a încercat să îi stabilească legături cu strămoșii ei antici. Astăzi, omul care plătește taxe în valoare de 200 de franci este virtuos; omul talentat este un pungaş onest: adevăruri ca acestea sunt considerate triviale.

Oamenii în cele din urmă au legalizat proprietatea. Dumnezeu să-i ierte, pentru că nu au știut ce fac! Timp de 50 de ani, au suferit din cauza acestei nenorocite nebunii.

Dar cum a putut poporul, a cărui voice, ni se spune, este vocea lui Dumnezeu, şi a cărui conştiinţă este infailibilă, – cum a putut poporul să greşească? Cum de se întâmplă ca atunci când caută libertatea şi egalitatea, se prăbuşeşte înapoi în privilegii şi sclavie? Se întâmplă aşa pentru că mereu şi mereu ei copiază fostul regim.

Înainte, aristocraţia şi clerul contribuiau la cheltuielile Statului numai prin donaţii voluntare şi daruri benevole; proprietatea lor nu putea fi confiscată chiar şi în cazul unor datorii, – în timp ce plebea, copleşită de taxe şi muncă obligatorie, era chinuită fără încetare ori de colectorii de taxe ai regelui, ori de aristocrație și de cler. Cel ale cărui posesiuni erau inalienabile nu putea nici să lase prin testament, nici să moștenească proprietate; el era tratat ca un animal, ale cărui servicii și urmași aparțineau stăpânului său prin dreptul de încuviinţare. Oamenii doreau ca condițiile pentru dreptul de proprietate fie aceleași pentru toți; ei credeau că fiecare ar trebui să se bucure și să dispună liber de posesiunile sale, de veniturile sale și de roadele muncii sale și ale hărniciei sale. Oamenii nu au inventat proprietatea; dar cum nu aveau aceleași privilegii în privința ei, pe care aristocrația și clerul le posedau, ei au declarat că dreptul ar trebui exercitat de către toți în același condiții.

Cu cât mai insuportabile formele de proprietate – munca obligatory, bunul care nu putea fi înstrăinat, măiestria, şi excluderea de la funcţii publice – au dispărut; condiţiile pentru posedarea lor au fost modificate, dar principiul rămâne acelaşi. A existat progres în reglementarea dreptului; dar nu a existat nici o revoluţie.

Acestea, atunci, sunt cele trei principii fundamentale ale societăţii moderne, stabilite unul după altul în urma mişcărilor din 1789 şi 1830: 1. Suveranitatea voinţei umane; pe scurt, despotism. 2. Inegalitatea de avere şi rang. 3. Proprietatea – mai presus de DREPTATE, întotdeauna invocată ca înger păzitor al suveranilor, nobililor, şi proprietarilor; DREPTATEA, generală, primitivă, categorică  lege a întregii societăţi.

Trebuie să lămurim dacă ideile de despotism, inegalitate civilă şi proprietate sunt în armonie cu noţiunea primitivă de dreptate, şi îi urmează acesteia în mod necesar, – luând diferite forme potrivit condiţiei, poziţiei şi relaţiei dintre persoane; sau dacă ele nu sunt mai degrabă rezultatul ilegitim al unei confuzii între lucruri diferite, o fatală asociere de idei. Și, din moment ce dreptatea privește în special chestiunile legate de guvernare, condiţiile persoanelor, şi posesiunea lucrurilor, trebuie să lămurim în ce condiţii, judecând după opinia universală şi progresul minţii umane, guvernul e drept, condiţia cetăţenilor e dreaptă, şi posesiunea de lucruri e dreaptă; apoi, înlăturând orice care nu poate îndeplini aceste condiţii, rezultatul ne va spune deîndată ce înseamnă guvernare legitimă, care este condiţia legitimă a cetăţenilor, şi ce înseamnă posesiunea legitimă a lucrurilor; şi, în final, ca urmare a rezultatului acestei analize, ce înseamnă dreptatea.

Este autoritatea omului asupra altui om dreaptă? Toată lumea întreabă. “Nu, autoritatea omului este doar autoritatea legii, care ar trebui să fie dreptatea şi adevărul.” Voinţa personală nu are nici o importanţă pentru guvern, care constă, în primul rând, din descoperirea adevărului şi dreptăţii, pentru a putea face legea; şi, în al doilea rând, în aplicarea executarea legii. Nu investighez acum dacă forma noastră constituţională de guvenare satisface aceste condiţii; dacă, de exemplu, voinţa unui ministru nu influenţează niciodată declararea şi interpretarea legii; sau dacă deputaţii noştri, în dezbaterile lor, intenţionează să câştige prin argumentele pe care le aduc şi nu prin forţa numerelor: îmi ajunge că definiţiei pe care o dau eu bunei guvernări îi este permis să fie corectă. Această idée este exactă. Totuși, vedem că nimic nu pare mai just pentru națiunile orientale decât despotismul suveranilor lor; că anticii și filosofii aveau opinia că sclavia era justă; că în evul mediu aristocrații, preoții și episcopii se simțeau îndreptățiți să aibă sclavi; că Ludovic al XIV-lea credea că era în dreptul său când spunea: ”Statul! Eu sunt Statul”; și că Napoleon a decretat că e o crimă pentru Stat să se opună voinței lui.

Ideea de dreptate, atunci, aplicată suveranității și guvernului, nu a fost întotdeauna ce este azi; a trecut la dezvoltarea și modelarea ei înșiși pas cu pas, până când a ajuns la starea prezentă. Dar a ajuns la ultima ei fază? Eu cred că nu: numai așa cum ultimul obstacol care trebuie depășit se iveşte din chiar instituția proprietății pe care suntem obligaţi să o păstrăm intactă, dar pentru a putea finaliza reforma în guvern și să ducem la îndeplinire revoluția, trebuie să atacăm chiar această instituție a proprietăţii.

Este inegalitatea politică și civilă dreaptă?

Unii spun da; alții spun nu. Primilor le-aș replica că atunci când oamenii au abolit toate privilegiile de la naștere și castă, ei au făcut-o, după toate probabilităţile, pentru că era în avantajul lor; de ce atunci ei ar favoriza privilegiile averii mai mult decât pe cele ale rangului sau rasei? Pentru că, spun ei, inegalitatea politcă este rezultatul proprietății; și fără proprietate societatea este imposibilă: astfel întrebarea abia pusă devine o chestine legată de proprietate. Celor care spun nu, mă mulțumesc cu această remarcă: Dacă doriți să vă bucurați de egalitate politică, aboliți proprietatea; altfel, de ce vă mai plângeți?

Este proprietatea dreaptă?

Toată lumea răspunde fără ezitare: ”Da, proprietatea e dreaptă”. Spun toată lumea, pentru că, până în timpul prezent, nimeni nu a înțeles pe deplin sensul acestor cuvinte la care răspunsul lor a fost nu. Pentru că nu e un lucru ușor să răspunzi la o asemenea întrebare după ce ai înţeles sensul acestor cuvinte; numai timpul şi experienţa pot oferi un răspuns. Acum, acest răspuns fiind dat; noi trebuie să îl înţelegem. Eu îndrăznesc să aduc dovezile.

Vom demonstra această chestiune în următoarea ordine: –

I. Nu disputăm deloc, nu respingem pe nimeni, nu negăm nimic; acceptăm ca şi corecte şi solide toate argumentele aduse în favoarea proprietăţii, şi ne limităm la a căuta principiul ei, pentru ca să putem atunci să lămurim dacă acest principiu este exprimat cu credinţă de către proprietate. De fapt, proprietatea neputând fi apărată pe nici o altă bază decât cea a dreptăţii, ideea, sau cel puţin, intenţia de dreptate trebuie, din necessitate, să sublinieze toate argumentele care au fost aduse în apărarea proprietăţii; şi, pe de altă parte, dreptul la proprietate este exercitat numai asupra acelor lucruri care pot fi apreciate de simţuri, dreptatea, obiectificându-se în secret pe sine, ca să vorbim aşa, trebuie să ia forma unei formule algebrice.
Prin această metodă de investigare, curând descoperim că fiecare argument, care a fost inventat în numele proprietăţii, oricare ar fi acesta, întotdeauna şi din necessitate duce la egalitate; adică la negarea proprietăţii.

Prima parte se întinde pe două capitole: primul discută ocuparea, fundamentul dreptului nostru; al doilea, discută munca şi talentul, considerate ca şi cauze ale proprietăţii şi inegalităţii sociale.

Primul dintre aceste trei capitole va dovedi că dreptul la ocupare obstrucţionează proprietatea; al doilea că dreptul la muncă o distruge.

II. Proprietatea, atunci, fiind din necestitate concepută ca existând numai în relaţie cu egalitatea, rămâne să vedem de ce, în ciuda acestei necesităţi a logicii, egalitatea nu există. Această investigaţie se întinde de asemenea pe două capitole: în primul, considerând faptul proprietăţii în sine, investigăm dacă acest fapt este real, dacă există, dacă e posibil; pentru că ar implica o contradicţie, dacă aceste două forme opuse ale societăţii, egalitatea şi inegalitatea, ar fi posibile.

Apoi descoperim, destul de bizar, că proprietatea ar putea, într-adevăr, să se manifeste la întâmplare; dar că, aşa cum e percepută ca instituţie, şi din principiu, este matematic imposibilă. Deci, acea axiomă de la şcoală – ab actu ad posse valet consecutio (din existent la posibil deducţia e valabilă) – este expusă ca minciună în ce privește proprietatea.

În cele din urmă, în ultimul capitol, chemând psihologia în ajutor, şi demonstrând natura omului până la capăt, vom dezvălui principiul dreptăţii – formula şi caracterul său; vom declara cu precizie legea organică a societăţii; vom explica originile proprietăţii, cauzele stabilirii sale, viaţa ei lungă, şi moartea care i se apropie; vom stabili în mod definitiv identitatea ei cu furtul. Şi, după ce am arătat că aceste trei idei preconcepute – suveranitatea omului, inegalitatea condiţiilor, şi proprietatea – sunt unul şi acelaşi; că ar putea fi confundate între ele, şi că sunt reciproc convertibile, – nu vom avea nici o dificultate să deducem de aici, prin principiul contradicţiei, baza guvernului şi a dreptului. Acolo investigaţia noastră se va termina, rezervând dreptul de a o continua în alte lucrări viitoare.

Importanţa acestui subiect care ne atrage atenţia este recunoscută de toate mințile.

„Proprietatea,” spune M. Hennequin, „este principiul creator și amplu al societății civile”.

Proprietatea este una dintre acele instituții de bază, noi teorii care o privesc și care nu pot fi prezentate prea curând; pentru că nu trebuie uitat, și publicistul și omul de stat trebuie să știe, că, la răspunsul întrebării dacă proprietatea e principiul sau rezultatul ordinii sociale, dacă cum e considerată ca și cauza sau ca efect, depinde toată moralitatea, și prin consecință, toată autoritatea instituților umane.”

Aceste cuvinte sunt o provocare pentru toți oamenii care speră şi cred; dar, deși cauza egalității este una nobilă, nimeni până acum nu a ridicat mănuşa de jos şi nu a răspuns provocării pe care au lansat-o avocații proprietății; nimeni nu a fost destul curajos să intre în luptă. Contrafăcuta şi ilegitima învăţare a arogantei jurisprundenţe și absurdul aforism al economiei politice, controlată de proprietate, au pus în încurcătură cele mai mari inteligențe; este un fel de parolă printre cei mai influenți prieteni ai libertății și intereselor oamenilor că egalitatea este o himeră! Atât de multe teorii false și analogii lipsite de sens influențează mințile de altfel istețe, dar care sunt inconștient controlate de prejudecățile populare. Egalitatea avansează în fiecare zi – fit aequalitas (devine egalitate). Soldați ai libertății, să abandonăm steagul luptei în momentul triumfului?

Sunt un apărător al egalității şi voi vorbi fără amărăciune și fără mânie; cu independența de a deveni un filosof, cu curajul și fermitatea unui om liber. Fie ca, în această luptă monumentală, să port în inimă lumina din sine-mi; și să arăt, prin reușita demonstrației mele, că egalitatea nu a putut cuceri prin sabie ceea ce ar putea cuceri prin cuvânt!

Note explicative:

[1] Din greacă, skeptikos examiner; un filosof a cărui misiune este să caute adevărul.

[2] Religia, legile, căsătoriile au devenit privilegiile oamenilor liberi, și, de la bun început, numai ale nobililor. Dii majorum gentium – zeii familiilor patriciene, aristocraţii; jus gentium – dreptul națiunilor; adică al familiilor sau nobililor. Sclavul şi plebeul nu aveau familie; copiii lor erau tratați ca și cum ar fi fost progeniturile unor animale. Bestii se nășteau, ca bestii trebuia să trăiască.

[3] Dacă șeful unei puteri executive este responsabil, așa trebuie să fie și adjuncții săi. Este uimitor că această idée nu a trecut nimănui prin cap; ar putea fi subiectul unui interesant eseu. Dar declar că nu aș putea, pentru nimic în lume, să o susțin; oamenii sunt încă mult prea logici pentru mine pentru a le oferi argumente. 

[4] Vezi De Tocqueville, „Democraţia în Statele Unite;” şi Michel Chevalier, „Scrisori din America de Nord.” Plutarch ne spune în „Viețile lui Pericles” că, în Atena, oamenii onești erau obligați să se ascundă în timp ce studiau, de teamă că să nu se creadcă că aveau aspiraţii de a ajunge în funcţii publice.

[5] ”Suveranitatea”, potrivit lui Toullier, ”este omnipotența umană”. O definiție materialistă: dacă suferanitatea este orice, atunci ea este un drept și nu o forță sau o autoritate. Și ce este omnipotența umană?

* sursa: http://etext.lib.virginia.edu/toc/modeng/public/ProProp.html