„Purtăm o lume nouă, aici, în inimile noastre” – 77 de ani de la Revoluţia Spaniolă


1261„Purtăm o lume nouă, aici, în inimile noastre” – Buenaventura Durruti

Revoluţia Spaniolă a fost o revoluţie socială a muncitorilor, care a început odată cu războiul civil pe 17 iulie 1936 şi care a avut ca efect instaurarea principiilor organizaţionale anarhiste şi socialiste în mai multe zone ale ţării pentru doi sau trei ani, în principal Catalonia, Aragon, Andaluzia, şi părţi din Levante. Redactăm un fragment din „Femeile Libere din Spania”, de Martha A. Ackelsberg, în care se descrie gândirea şi educaţia care a adus la această revoluţie socială.

Pentru mai multe informaţii despre acest eveniment:

Puterea Muncitorilor şi Revoluţia Spaniolă

Războiul Civil din Spania – Anarhismul în acţiune

Utopia trăită – Anarhiştii şi Revoluţia Spaniolă (film documentar)

Libertarias – (film artistic)

„Femeile Libere din Spania”, de Martha A. Ackelsberg (fragment)

„Oamenii ne întrebau: „Aţi fost botezaţi, copilaşilor?” Şi noi le răspundeam: „Nu am fost botezaţi.” „Ce groaznic, copilelor! Aşa copilaşi frumoşi” – pentru că eram şase surori bine făcute (adică eram sănătoase) şi un frate – „să crească fără Dumnezeu: sunteţi ca nişte câini!” Şi noi le răspuneam: „Nu, voi sunteţi ca nişte câini, pentru că aveţi nevoie de un stăpân.”– Enriqueta Rovira

Dominaţia în toate formele ei – fie că era exercitată de guverne, de instituţii religioase, sau prin relaţiile economice – este pentru anarhişti sursa tuturor relelor sociale. În timp ce anarhismul împărtăşeşte cu multe tradiţii socialiste o critică radicală a dominaţiei şi insistă pe nevoia unei restructurări economice fundamentale a societăţii pe baze mult mai egalitare, merge dincolo de socialismul marxist în dezvoltarea unei critici independente a statului, ierarhiei, şi relaţiilor autoritare în general. Pe când socialiştii au identificat toate rădăcinile dominaţiei în diviziunea muncii din economie, anarhiştii au insistat că puterea are propria ei logică şi că nu va fi abolită doar prin rezolvarea relaţiilor economice. Anarhismul urmăreşte să abolească ierarhia şi relaţiile structurale de dominare şi subordonare din societate. Urmăreşte, de asemenea, să creeze o societate bazată pe egalitate, reciprocitate, mutualitate în care fiecare persoană este considerată valoroasă şi este respectată ca individ. Această viziune socială este combinată cu o teorie despre schimbare socială care insistă că mijloacele prin care se ajunge la un scop trebuie să fie consistente cu acel scop, că oamenii nu pot fi îndrumaţi către o societate viitoare, ci trebuie să o creeze ei înşişi, recunoscând astfel propriile lor abilităţi şi capacităţi.

Atât în viziunea unei societăţi mai bune şi în teoria despre cum această societate trebuie realizată, anarhismul are mult de oferit feministelor contemporane. Analiza anarhistă a relaţiilor de dominare oferă un model rodnic pentru înţelegerea situaţiei femeilor în societate şi pentru considerarea condiţiei femeilor în contextul mai larg al condițiilor altor grupuri oprimate. O teorie despre schimbarea socială care insistă asupra unității dintre mijloacele de acțiune și scopurile acțiunii, și care insistă asupra puterii celor oprimați oferă un contrast izbitor cu multe alte teorii care există – și dintre care cele mai mult sunt puse în practică – referitoare la mișcările sociale.

Apariția Mujeres Libres a reprezentat un efort din partea femeilor din mișcarea anarho-sindicalistă din Spania atât de a schimba mișcarea din interior pentru a-și îndeplini promisiunea de emancipare a femeilor pentru a putea să aibă locul lor în interiorul mișcării și în interiorul societății spaniole. Gregorio Marafion și Mariano Gallardo, în timp ce au recunoscut că există semnificative diferențe sexuale între bărbați și femei, au susținut că inegalitățile dintre femei și bărbați din societate erau rezultatul negării șanselor femeilor: ”Presupusa inferioritate a femeilor este pur artificială, este consecința inevitabilă a unei civilizații care, educându-i pe bărbați și pe femei în mod separat și distinct, face din femeie o sclavă și din partenerul ei un tiran fioros.” Anarhiștii spanioli, la fel ca multe feministe contemporane, susțin că exercitarea puterii în orice formă instituționalizată – fie ea economică, politică, religioasă sau sexuală – brutalizează atât pe cel care deține puterea, cât şi pe cel asupra căruia această putere este exercitată.

Pe de o parte, cei care deţin puterea tind să dezvolte doar o dorinţă din ce în ce mai mare de a o păstra. Guvernele, de exemplu, ar putea pretinde că reprezintă „un interes comun” sau „o voinţă generală”. Dar această pretenţie e mincinoasă şi ascunde rolul statului în păstrarea şi menţinerea puterii economice și politice a celor puțini asupra celor mulți. Pe de altă parte, exercitarea puterii de către un grup restrâns îi privează de putere pe ceilalți. Cei din poziția de relativă dominare tind să definească chiar caracterul celor care le sunt subordonaţi.

Printr-o combinaţie de intimidare fizică, dominare economică şi dependenţă, şi limitări psihologice, instituţiile sociale şi practicile afectează modul în care fiecare vede lumea şi locul său în această lume.

Anarhiştii susţin că a fi întotdeauna în poziția de a fi comandat, de a fi supus, și de a nu ți se permite niciodată să ai inițiativa unei acțiuni și să acționezi înseamnă a fi condamnat la o stare de dependență și resemnare. Cei care în mod constant primesc ordine și sunt opriți de la a gândi pentru ei înșiși curând ajung să-și pună la îndoială propriile lor capacități. Printre feministele contemporane, anarhiștii insistă că cei care sunt definiți de către alții au o mare dificultate în a defini, sau numi pe ei sau propriile lor experiențe și chiar o dificultate și mai mare în a acționa în sensul de a se opune ei înșiși normelor sociale, standardelor și așteptărilor.

Astfel, anarhiștii, se opun structurilor permanente de autoritate în care anumiți oameni par să găsească propria lor ”chemare”, și susțin că relațiile de autoritate din societate ar trebui să fie mult mai fluide: ”Oamenii sunt liberi. Ei muncesc liber, își schimbă condiția liber, și se asociază liber.”

Libertatea, sau libertatea individuală, a fost premisa fundamentală a tradiției anarhiste spaniole.

”Suveranitatea individuală” este primul principiu al celei mai mari părți din literatura anarhistă; libera dezvoltare a potențialului individual al unei persoane este unul dintre ”drepturile” de bază cu care fiecare ființă umană se naște. Totuși, anarhiștii spanioli au rădăcini foarte adânci în tradiția comunalist-anarhistă. Pentru ei, libertatea era fundamental un produs social: cea mai completă expresie a individualității și a creativității poate fi atinsă numai într-o și printr-o comunitate. Așa cum Carmen Conde (o profesoară care era activă și în Mujeres Libres) a scris, descriind relațiile de individualitate și comunalitate: ”Eu am adevărul meu, și credința mea… Și eu sunt pentru tine, dar fără a înceta vreodată să fiu eu, astfel încât tu să poți fi întotdeauna tu. Pentru că eu nu exist fără existența ta, dar existența mea este și ea indispensabilă de a ta.”

Anarhiștii spanioli au făcut apeluri repetate la concluzia lui Kropotkin că viața socială se forma nu în urma unei lupte pentru supraviețuire, ci în urma ”ajutorului reciproc”: ”Fără asociere, nici un fel de viață nu e posibilă”.

Numai într-o societate pe deplin egalitară, golită de ierarhiile clasei economice, de privilegiile politice sau sexuale, fiecare ar fi liber să se dezvolte pe deplin și numai într-o asemenea societate inițiativa individuală poate să înflorească.

Una dintre caracteristicile definitorii ale tradiției comunalist-anarhiste este insistența că mijloacele trebuie să fie consistente cu scopurile. Dacă scopul luptei revoluționare este o societate non-ierarhică și egalitară, atunci trebuie creată prin activități ale unei mișcări non-ierarhice.

Altfel, participanții niciodată nu vor avea puterea de a acționa independent, și cei care conduc mișcarea vor conduce și societatea post-revoluționară. În cuvintele unui participant la războiul civil, ”libertatea se poate realiza numai prin mijloace libertare”.

Așa cum a scris Kropotkin referitor la dilema socialiștilor parlamentari: ”Voi ați crezut că puteți cuceri Statul, dar Statul va ajunge să vă cucerească pe voi”.

Dar unde și cum practicile existente lipsesc oamenii de putere și cum pot oamenii să obțină această putere pentru ei înșiși?

Anganamentul anarhiștilor față de un proces revoluționar egalitar, non-ierarhic pare să necesite ca oamenii să recunoască propriile lor abilități pentru a putea participa. Revoluția anarhistă pentru a reuși depinde aparent de realizarea în prealabil a ceea ce e poate cel mai complex scop al mișcării revoluționare în sine: împuternicirea populară.

Soluția la acest paradox este găsită în modul în care anarhiștii înțelegeau procesul revoluționar.

Oamenii trebuie să se pregătească pentru revoluție (și pentru a trăi într-o societate comunitaristă) prin participarea la activități și practici care ele însele sunt egalitare, care le acordă oamenilor putere, și care astfel au capacitatea de transformare. Nu poate exista nici o structură ierarhică în procesul unei schimbări sociale. Modul de a crea o nouă societate este de a crea o nouă realitate.

Acțiunea Directă: Cel mai bine putem înțelege perspectiva anarhiștilor spanioli în privința împuternicirii oamenilor și a procesului de conștientizare – schimbare prin examinarea angajamentului pentru descentralizare și ”acțiune directă”.

Descentralizarea se referea la insistența că revoluția trebuie să fie, în esența ei, un fenomen local, care să apară și să crească din realitățile concrete ale vieții de zi cu zi a oamenilor. O mișcare revoluționară se dezvoltă din lupta oamenilor pentru a depăși propria lor subordonare, și trebuie să vorbească despre particularitățile situației lor… O nouă importantă instituție pe care anarhiștii spanioli au creat-o a fost ateneo  libertario (centrul cultural deschis în aer liber), care a folosit ca școală, grup recreațional, și loc de întâlnire pentru tinerii din clasa muncitoare în anii care au precedat războiului. Așa cum a explicat Enriqueta Rovira, descriind un astfel de grup: „Făceam parte dintr-un grup numit Soly Vida [soare şi viaţă] cu alţi băieţi şi fete… Puneam în scenă piese de teatru, făceam gimnastică, mergeam în drumeţii la munte şi la mare… A fost atât un grup cultural cât şi recreaţional… Au existat întotdeauna discuţii educative. Şi, în acest mod, ideile apăreau, circulau, creau acel simţ că eşti camarad şi camaradă… Adevărat, oamenii participau şi la întâlnirile sindicatelor şi la alte asemenea, dar relaţiile din interiorul grupului nostru erau mult mai strânse, explicaţiile mult mai largi. Acolo e locul unde ne-am format, cel mai profund, ideologic.”

Acţiunea directă însemna că scopul oricărei astfel de activităţi era de a oferi modalităţi ca oamenii să îşi descopere propriile lor puteri şi abilităţi, să ia înapoi puterea de a se defini pe ei înşişi şi vieţile lor. Trebuie distinsă de alte forme mai convenţionale ale activităţii politice chiar şi dintr-un sistem democratic. În loc să încerce să facă schimbarea prin formarea unor grupuri de presiune care să pună presiune pe politicieni, anarhiştii au insistat că noi învăţăm să gândim şi să acţionăm pentru noi înşine prin a ne asocia împreună în organizaţii în care experienţa noastră, percepţia noastră şi activitatea noastră sunt cele care ne ghidează şi care realizează schimbarea.

Cunoaşterea nu precede experienţei, cunoaşterea derivă din experienţă: „Începem prin a decide să muncim, şi muncind, învăţăm. Vom învăţa cum să trăim într-o societate libertar comunistă, trăind într-o astfel de societate.”

Oamenii învaţă cum să fie liberi numai practicând libertatea: „Nu ne vom trezi cu oameni făcuţi de-a gata pentru viitor… Fără neîntreruptul exerciţiu al abilităţilor şi capacităţilor lor, nu vor exista oameni liberi… Revoluţia exterioară şi revoluţia interioară se presupun una pe alta, şi ele trebuie să fie simultane pentru a putea reuşi.”

Activităţile de Acţiune Directă care au apărut din nevoile de zi cu zi şi din experienţele vieţii au reprezentat moduri prin care oamenii au putut să obţină controlul asupra propriilor lor vieţi. (…)

Evident, pentru ca asemenea acţiuni să aibă efectele dorite de împuternicire, ele trebuie să fie în cea mai mare parte generate şi iniţiate de oameni, şi nu să fie proiectate şi comandate de sus. De aici vine angajamentul anarhist faţă de strategia „organizării spontane”, faţă de federaţii noncoercitive formate între grupurile locale. Scopul era de a realiza ordinea fără coerciţie prin mijloacele pe care azi le-am putea numi „crearea de reţele federative”, care au adus împreună delegaţi trimişi de grupurile locale (sindicalişti, asociaţii ale comunităţilor, pe cei din cooperativele de consum, și alții asemenea).

Ideea crucială era că nici unul dintre grupurile individuale, nici organismul mai mare de coordonare nu puteau pretinde să vorbească sau să acționeze în numele altora. La modul ideal, ei formau mai multe forumuri de discuții decât organizații care să emită directive. Organizarea spontană ar demonstra în practică că cei care știau din experiență ce înseamnă opresiunea erau încă în stare și capabili de gândire rațională și de acțiune rațională, și erau în stare să ajungă să știe care erau nevoile lor, și cum să dezvolte mijloacele pentru a satisface acele nevoi.

A fost în mod evident adevărat pentru femei, dar și pentru bărbați, că locul unde munceau nu era singurul context pentru relațiile de dominare, nici nu este astfel singurul context potențial pentru conștientizarea schimbării și împuternicirii.

O mișcare deplin articulată trebuie să transforme toate instituțiile ierarhice, inclusiv guvernarea, instituțiile religioase, și, poate cel mai dramatic pentru femei, sexualitatea și viața de familie.

”Mama mea ne-a învățat anarhismul…. aproape la fel cum o persoană religioasă îl învață religia pe copilui său – dar fără a ne-o impune, așa cum fac religioșii… ci prin modul în care se comporta, prin ce făcea, prin modul în care ea se exprima, și întotdeauna prin a ne spune că spera și dorea anarhism… A fost ca și cum ea nu ne-ar fi învățat deloc, de fapt, pentru că trăiam asta, ne-am născut cu asta, și am învățat ce înseamnă anarhismul așa cum am învățat să coasem și să mâncăm.”

Anarhiștii și-au dat seama de multă vreme de interdependența practicilor educaționale; definite atât de îngust, și de participarea în instituții, unde aprobarea socială și dezaprobarea ofereau mecanisme continue de control social.

Conceptul lui Proudhon de ”dreptate iminentă” – afirmația că noi ne dezvoltăm o concepție despre dreptate prin relațiile cu alți oameni – a fost preluat direct și promovat de mai mulți scriitori anarhiști.”