Ce este Proprietatea? – Pierre Joseph Proudhon (II)

CE ESTE PROPRIETATEA? de Pierre-Joseph Proudhon, 1840 (II)

CAPITOLUL II: PROPRIETATEA CONSIDERATĂ CA DREPT NATURAL. – OCUPAREA ŞI LEGEA CIVILĂ CA BAZE EFICIENTE ALE PROPRIETĂŢII. DEFINIŢII.

Legea Romană defineşte proprietatea ca fiind drepul de a folosi şi de a abuza de ceva care aparţine cuiva în limitele legii – jus utendi et abutendi re suâ, guatenus juris ratio patitur.

O justificare a cuvântului abuz a fost încercată, pe motivul că semnifică, nu abuz lipsit de sens şi imoral, ci doar domeniul absolut. Ce distincţie în van! Inventată ca scuză pentru proprietate, şi neputincioasă împotriva delirului posesiunii, pe care nici nu o previne, nici nu o reprimă. Proprietarul poate, dacă aşa alege, să permită recoltelor sale să putrezească sub tălpile sale; să cultive sare pe pământul lui; să arunce laptele vacilor în nisip; să-şi transforme via într-un deşert, şi să facă din grădina sa de legume un parc: constituie acestea un abuz sau nu? Când e vorba de proprietate, folosul şi abuzul sunt în mod necesar acelaşi lucru. Potrivit Declaraţiei Drepturilor, publicată ca prefaţă la Constituţia din ’93, proprietatea este “dreptul de a te bucura şi dispune cum doreşti de bunurile tale, de venitul tău, şi de roadele muncii şi hărniciei tale”.Codul lui Napoléon, articolul 544: “Proprietatea este dreptul de a te bucura şi dispune de lucruri în cea mai absolută manieră, cu condiţia de a nu încălca limitele prescrise de către legi şi regulamente.”

Aceste două definiţii nu diferă de cea oferită de legea romană: toate dau proprietarului un drept absolut asupra unui lucru; şi în ce priveşte restricţia impusă de către cod, – cu condiţia de a nu încălca limitele prescrise de către legi şi regulamente – scopul acesteia nu este să limiteze proprietatea, ci să prevină moşia unui proprietar să nu se amestece cu a altuia. Aceasta este o confirmare a principiului, nu o limitare a lui. Există feluri diferite de proprietate: 1. Proprietatea pură şi simplă, puterea dominantă şi seniorială asupra unui lucru; sau, aşa cum spune termenul lor, proprietatea goală, 2. Posesiunea. „Posesiunea,” spune Duranton, „este o chestiune de fapt, nu un drept.” Toullier: „Proprietatea este un drept, o putere legală; posesiunea este un fapt.” Arendaşul, fermierul, the commandité, uzufructuarul, sunt posesori; proprietarul care închiriază şi împrumută pentru folosire, moştenitorul care va intra în posesiune după moartea unui uzufructuar sunt proprietari.

Dacă m-aş aventura într-o comparaţie: un iubit este un posesor, un soţ este un proprietar. (*)Această dublă definiţie a proprietăţii – domeniu şi posesiune – este de cea mai mare importanţă; şi trebuie să fie foarte bine înţeleasă pentru a pricepe ceea ce urmează. Din distincţia între posesiune şi proprietate se nasc două tipuri de drepturi: cel jus in re, dreptul de proprietate, dreptul prin care pot reclama proprietatea pe care am achiziţionat-o, în orice mâini s-ar afla aceasta; şi jus ad rem, dreptul asupra unui lucru, care îmi dă pretenţia de a deveni proprietar. Astfel, dreptul partenerilor la o căsătorie asupra persoanei fiecăruia este jus in re; cel al celor doi care sunt logodiţi este doar jus ad rem. În primul, posesiunea şi proprietatea sunt unite; al doilea include numai proprietatea goală. Eu, ca muncitor, am dreptul de posesiune a produselor Naturii  şi asupra propriei mele hărnicii, – şi eu, ca proletar, nu mă bucur de nici unul din ele – este prin virtutea lui jus ad rem că cer să fiu admis la jus in re. Această distincţie între jus in re şi jus ad rem este baza faimoasei distincţii între possessoire (a posesiei) şi petitoire (care are ca obiect recunoașterea sau apărarea dreptului de proprietate), – categorii actuale de jurisprudenţă, care în totalitatea ei este inclusă între vastele ei limite. Petitoire se referă la tot ce are legătură cu proprietatea; possessoire la tot ce are legătură cu posesiunea.

Scriind această dizertaţie împotriva proprietăţii, aduc împotriva societăţii universale o acţiune petitorie (action petitoire): Dovedesc că cei care nu posedă azi sunt proprietarii aceluiaşi titlu ca şi cei care posedă; dar, în loc să deduc de aici că proprietatea ar trebui împărţită de toţi, cer, în numele siguranţei generale, abolirea ei cu totul.

Dacă nu voi putea să-mi susţin argumentul, nu mai rămâne nimic pentru noi (clasa proletară şi eu însumi) decât să ne tăiem gâturile: nu putem cere nimic de la justiţia naţiunilor; pentru că, aşa cum codul de procedură (articolul 26) ne spune în stilul său energic, reclamantul care nu s-a calificat pentru o acţiune petitorie, nu mai are voie să înainteze o acţiune posesorie.

Dacă, dimpotrivă, voi câştiga acest caz, trebuie atunci să începem o acţiune posesorie (action possessoire), care ar putea să ne restabilească dreptul de a ne bucura de bunăstarea de care suntem privaţi de către proprietate.

Sper că nu vom fi forţaţi la această extremitate; dar aceste două acţiuni nu pot fid use deodată, o asemenea cale fiind interzisă de către acelaşi cod de procedură.

Înainte să ajungem la esenţa chestiunii, nu va fi inutil să ofer câteva remarci pregătitoare.

§ 1. – Proprietatea ca drept natural.

Declaraţia Drepturilor a trecut proprietatea în lista sa de drepturi naturale şi inalienabile ale omului, acestea fiind în total patru: libertatea, egalitatea, proprietatea şi siguranţa.

Ce regulă au urmat legislatorii din ’93 când au alcătuit această listă? Nici o regulă. Ei au pus pe hârtie principiile, așa cum au discutat suveranitatea și legile; dintr-o perspectivă generală, și potrivit propriilor lor opinii. Au făcut totul în felul lor de oameni legați la ochi.

Dacă putem să-l credem pe Toullier: ”Drepturile absolute pot fi reduse la trei: siguranța, libertatea și proprietatea.”

Egalitatea este eliminată de profesorul din Rennes; de ce? Pentru că libertatea o implică, sau pentru că libertatea o interzice? Asupra acestui punct, autorul ”Dreptului civil explicat” (“Droit Civil Expliqué”) păstrează tăcerea: nici nu și-a dat seama că această chestiune se află încă în discuție.

Cu toatea acestea, dacă vom compara aceste trei sau patru drepturi unul cu altul, vom vedea că proprietatea nu are nici o asemănare cu celelalte; că pentru majoritatea cetățenilor ea există numai ca potențial, și ca un drept latent fără a fi exercitat; că pentru alții, care se bucură de ea, este susceptibilă de anumite tranzacții și modificări care nu se armonizează cu ideea dreptului natural; că, în practică, guvernele, tribunalele și legile nu o respectă; și, în sfârșit, că toată lumea, în mod spontan și într-o singură voce, o privește ca pe o himeră.

Libertatea este inviolabilă. Nu pot nici să-mi vând nici să-mi înstrăinez libertatea; fiecare contract, fiecare condiție a contractului, care are în vedere alienarea sau suspendarea libertății, sunt nule: sclavul, când pune piciorul pe solul libertății, din acel moment, devine un om liber.

Când societatea prinde un răufăcător și îl privează de libertate, este un caz legitim de autoapărare: oricine violează convenţia socială prin comiterea unei crime se declară pe sine însuși ca inamic public; atacând libertatea altora, el îi obligă pe aceștia să i-o ia pe a lui.

Libertatea este condiția originală a omului; a renunța la libertate înseamnă a renunța la natura umană (n.t.: natura omului, în original): la urma urmei, cum am putea să acționăm ca oameni?

La fel, egalitatea înaintea legii nu tolerează nici restricții, nici excepții. Toți francezii sunt egal eligibili la o funcție publică: în consecință, în prezența acestei egalități, condiția și familia nu au, în multe cazuri, nici o influență asupra alegerii. Cel mai sărac cetățean poate obține judecata în tribunal împotriva unuia care ocupă cea mai înaltă poziție. Lăsați-l pe milionarul Ahab să construiască un castel pe via lui Naboth: tribunalul va avea puterea, potrivit circumstanțelor, să ordone distrugerea acelui castel, deși a costat milioane; și să-l forțeze pe intrus să repare via și să o aducă la starea ei originală, și să plătească daune. Legea dorește ca toate proprietățile, care au fost achiziționate în mod legitim, să fie ținute neatinse indifferent de valoarea lor, și indifferent de persoane.

Carta (drepturilor omului) cere, e adevărat, exercitarea anumitor drepturi politice, a anumitor condiții ale averii și capacității; dar toți publiciștii știu că intenția legislatorului a fost să nu stabilească un privilegiu, ci să acorde protecţie. Dacă condiţiile stablite de lege sunt respectate, fiecare cetăţean poate fi un elector, şi fiecare elector poate fi eligibil. Dreptul, odată obţinut, este acelaşi pentru toată lumea; legea nu face comparaţii nici între persoane, nici între voturi. Nu pun în discuţie aici dacă acest sistem e cel mai bun; este destul că, în opinia cartei şi în ochii tuturor, egalitatea în faţa legii este absolută, şi, ca libertatea, nu admite nici un compromis.

La fel e valabil şi pentru dreptul la siguranţă. Societatea nu le promite membrilor săi o protecţie pe jumătate, nici o apărare fictivă; se leagă de ele, aşa cum şi ele se leagă de ea. Nu le spune: “Te voi apăra, doar dacă nu mă costă nimic; te voi proteja, doar dacă nu risc nimic făcând asta.” Spune: “Te voi apăra împotriva tuturor; te voi salva şi te voi răzbuna, sau eu însămi voi pieri.” Toată puterea Statului este în serviciul fiecărui cetăţean; obligaţia care îi leagă unul de alţii este absolută.

Cât de diferită e situaţia cu proprietatea! Idolatrizată de toţi, nu este recunoscută de nimeni: legile, morala, obiceiurile, conştiinţa publică şi privată, toate complotează la moartea şi la ruinarea ei.

Pentru a asigura cheltuielile guvernului, care are armate de întreţiut, sarcini de îndeplinit şi ofiţeri de plătit, sunt necesare taxele. Să contribuim toţi la acoperirea acestor cheltuieli: nimic mai just. Dar de ce ar trebui un bogat să plătească mai mult decât un sărac? Pentru că, spun ei, el are mai multe în posesie. Mărturisesc că o asemenea dreptate e dincolo de puterea mea de înţelegere.

De ce sunt plătite taxele? Pentru a-i proteja pe toţi în exercitarea drepturilor lor naturale – libertate, egalitate, siguranţă şi proprietate; pentru a menţinea ordinea în Stat; pentru a asigura publicului un confort folositor şi plăcut.

Acum, costă mai mult să aperi viaţa unui bogat şi libertatea sa decât a unui om sărac? Cine, dacă e vreo invazie, foamete sau ciumă, provoacă mai multă tulburare – marele proprietar, care scapă de rău fără ajutorul statului, sau lucrătorul, care stă în bordeiul lui lipsit de apărare în fața pericolului?

Este ordinea publică mai mult pusă în pericol de cetăţeanul de seamă, sau de meseriaş şi de calfă? De ce poliţia se teme mai mult de câteva sute de muncitori, care nu au de muncă, decât de 200.000 de votanţi!

Apreciază omul care are un venit imens mai profund decât omul sărac sărbătorile naţionale, străzile curate şi monumentele frumoase? De ce el preferă să se refugieze la ţară în faţa tuturor acestor plăceri populare!

Unul din două lucruri e adevărat: ori taxa proporţională permite o mai mare siguranţă contribuabililor care plătesc taxe mai mari, ori altfel e greşită. Pentru că, dacă proprietatea e un drept natural, aşa cum Declaraţia din ’93 proclamă, tot ce îmi aparţine mie, prin virtutea acestui drept, e sacru la fel ca şi persoana mea; este sângele meu, viaţa mea, este propria mea persoană: oricine se atinge de ea insultă tot ce am mai scump pe lume. Venitul meu de 100.000 de franci este la fel de inviolabil ca şi salariul zilnic de 75 de centime al muncitoarei franţuzeşti; mansarda ei nu e mai sacră decât apartamentele mele. Taxa nu e calculată în funcţie de putere, mărime sau îndeletnicire: la fel nu trebuie calculată nici în funcţie de proprietate.

Dacă, atunci, Statul ia mai mult de la mine, să-mi dea mai mult în schimb, sau să nu mai vorbească despre egalitatea drepturilor; pentru că altfel, societatea e stabilită nu pentru a apăra proprietatea, ci pentru a o distruge.

Statul, prin taxa proporţională, devine şeful hoţomanilor; Statul dă exemplu de tâlhărire sistematică: Statul ar trebui adus în faţa instanţei, în faţa acelor tâlhari hidoşi la drumul mare, acelei bande execrabile care acum ucide din motive de gelozie profesională.

Dar, spun ei, tribunalele şi forţele de poliţie sunt înfiinţate tocmai pentru a opri această bandă; guvernul e o companie, nu chiar de asigurări pentru că nu asigură, ci de răzbunare şi represiune. Asigurarea pe care această companie o solicită, taxa, este împărţită proporţional în funcţie de proprietate; adică, în proporţie cu necazul pe care fiecare bucăţică de proprietate necesită răzbunătorii şi bătăuşii plătiţi de guvern.

Asta e orice altceva, dar nu dreptul absolut şi inalienabil al proprietăţii. Sub acest sistem, săracii şi bogaţii se privesc cu neîncredere şi duc un război unii împotriva celorlalţi. Care este miza acestui război? Proprietatea. aşadar această proprietate este în mod necesar însoţită de războiul asupra proprietăţii. Libertatea şi securitatea bogaţilor nu are de suferit din cauza libertăţii şi securităţii săracilor, departe de aşa ceva, ele se întăresc şi se suţin reciproc una pe alta.

Dreptul bogatului la proprietate, dimpotrivă, trebuie să fie în mod continuu apărat împotriva dorinţei omului sărac pentru proprietate. Ce contradicţie! În Anglia există o rată a săracilor: îmi cer să plătesc o anumită taxă. Dar ce relaţie există între dreptul meu natural şi inalienabil la proprietate şi foamea pe care 10 milioane de oameni nefericiţi o îndură? Când religia ne cere să îi ajutăm pe semenii noştri, vorbeşte în numele carităţii, nu în numele legii. Obligaţia de a fi binevoitor, impusă asupra mea de moralitatea creştină, nu poate fi impusă asupra mea ca o taxă politică pentru beneficiul nici unei persoane dintr-o casă de săraci, eu voi da de pomană când cred eu de cuviinţă, când suferinţa altora trezeşte în mine simpatia despre care vorbesc filosofii, şi în care eu nu cred: nu voi fi forţat să le-o confer.

Nimeni nu e obligat să facă mai mult decât să se supună acestei porunci: În exercitarea propriilor tale drepturi, nu încălca drepturile altuia; aceasta este exact definiția libertății. Acum, posesiunile mele sunt ale mele; nimeni nu are nici un drept asupra lor: obiectez faţă de plasarea unei a treia virtuţi teologice în ordinea lucrurilor.

În Franţa, toată lumea cere convertirea titlurilor de stat de 5 la sută; cer astfel completa sacrificare a unei specii de proprietate. Ei au dreptul să facă asta, dacă necesitatea publică o cere; dar unde este justa garanţie promisă de cartă? Nu numai că nu există nici una, dar această garanţie nu e nici măcar posibilă; pentru că, dacă garanţia ar fi egală cu proprietatea sacrificată, convertirea ei nu ar fi de nici un folos.

Statul are aceeaşi poziţie astăzi faţp de deţinătorii de titluri pe care oraşul de coastă Calais a avut-o, când a fost asediat de Edward al III-lea, faţă de persoanele sale de vază.

Cuceritorul englez a îngăduit ca locuitorii să nu fie omorâţi, dacă ei i-ar fi predat lui pe cei mai distinşi cetăţeni ca el să facă cu ei ce dorea.

Eustache şi alţi câţiva s-au oferit singuri; a fost un gest nobil din partea lor şi miniştrii noştri ar trebui să recomande exemplul lor deţinătorilor de titluri.

Dar, avea orașul dreptul să-i predea? Categoric nu. Dreptul la siguranță este absolut; țara nu poate impune nimănui să se sacrifice. Soldatul din garda de protecție din raza de acțiune a inamicului nu este o excepție de la această regulă. Oriunde un cetățean stă de pază, țara stă de pază cu el: astăzi este rândul unuia, mâine al altuia. Când pericolul și devoțiunea sunt comune, fuga e patricid. Nimeni nu are dreptul să fugă din fața pericolului; nimeni nu poate fi folosit pe post de țap ispășitor. Maxima lui Caiafa – este drept ca un om să moară pentru națiunea sa – este aceea a unei gloate și a tiranilor; cele două extreme ale degradării sociale.

Se spune că toate rentele viagere sunt în mod esenţial rambursabile. Această maximă a legii civile, aplicată Statului, este bună pentru cei care doresc să se întoarcă la egalitatea naturală dintre muncă şi bogăţie; dar, din punctul de vedere al proprietarului, şi gura celor care cer convertirea titlurilor de stat, este limbajul falimentului.

Statul nu e doar singurul debitor, este un asigurator și un gardian al proprietății; oferind cea mai bună siguranță, asigură cea mai inviolabilă posesiune. Cum atunci poate deschide cu forța buzunarele creditorilor săi, care au încredre în el, şi apoi să le vorbească despre ordinea publică şi despre siguranţa proprietăţii?

Într-o asemenea operaţiune, Statul nu e un datornic care se achită de o datorie; este o companie de acţiuni care îşi amăgeşte acţionarii într-o capcană, şi acolo, contrar promisiunii sale autentice, extrage de la ei 20, 30, sau 4 la sută dobândă asupra capitalului lor.

Şi asta nu e tot. Statul este o universalitate de cetăţeni uniţi împreună sub o lege comună printr-un act al societăţii.

Acest act îi asigură pe toţi de posesiunea proprietăţii lor; îi garantează unuia câmpul său, altuia via, altuia o treime din chirii, şi titlurile de stat deţinătorului de titluri, care ar fi putut cumpăra o prorietate adevărată, dar a preferat să vină în ajutorul trezoreriei.

Statul nu poate cere, fără să ofere un echivalent, sacrificarea unui hectar de pământ sau a unui colţ de vie; totuşi cu atât mai puţin poate scădea chiriile: de ce să aibă dreptul să scadă dobânda titlurilor?

Acest drept nu poate exista cu justeţe, decât dacă deţinătorul de titluri de stat ar investi fondurile în altă parte pentru un avantaj egal; dar fiind obligat de Stat, unde poate găsi un loc să le investească din moment ce cauza convertirii lor, adică, puterea de a cumpăra cu un avantaj mai mare stă în Stat? De asta un guvern, bazat pe principiul proprietăţii, nu poate să-şi răscumpere rentele fără consimţământul deţinătorilor de titluri de stat. Banii depozitaţi la republică sunt proprietate pe care statul nu are nici un drept să o atingă în timp ce alte feluri de proprietate sunt respectate; să impună cu forţa răscumpărarea lor înseamnă să violeze contractul social și să îi scoată în afara legii pe deținătorii de titluri de stat.

Întreaga controversă în privința convertirii titlurilor se reduce într-un final la asta: – Întrebarea.

E just să reduci mizeria a 45.000 de familii care obțin un venit din titlurile lor de 100 de franci sau mai puțin? Răspuns. Este just să obligi 7 milioane sau 8 milioane de contribuabili să plătească o taxă de 5 franci când ei de fapt ar trebui să plătească doar 3? Este clar, în primul rând, că această replică în realitate nu este nici o replică; dar, pentru a face nedreptatea mai vizibilă, să o formulăm altfel: Este just să pui în pericol viețile a 100.000 de oameni, când i-am putea salva predând inamicului 100 de căpetenii? Cititorule, decide!

Toate acestea sunt foarte bine înţelese de apărătorii actualului sistem. Şi totuşi, mai devreme sau mai târziu, convertirea va fi efectuată şi proprietatea va fi violată, pentru că nici un alt curs al lucrurilor nu e posibil; pentru că proprietatea, considerată ca drept, şi nefiind de fapt un drept, trebuie pe bună dreptate să piară; pentru că forţa evenimentelor, legile conștiinței, și necesitățile fizice și matematice trebuie, în cele din urmă, să distrugă această iluzile din mințile noastre.

Pentru a sumariza: libertatea este un drept absolut, pentru că pentru om este ceea ce este impenetrabilitatea pentru materie, – o condiție sine qua non a existenței; egaliatea este un drept absolut, pentru că în ochii fiecărui om libertatea sa proprie și viața sa sunt la fel de prețioase ca și ale altuia. Aceste trei drepturi sunt absolute; adică, nu pot fi nici mărite, nici diminuate; pentru că în societae fiecare asociat primeşte cât dă, libertate pentru libertate, egalitate pentru egalitate, siguranţă pentru siguranţă, trup pentru trup, suflet pentru suflet, în viaţă şi în moarte.

Dar proprietatea, în sensul ei derivat, şi prin definiţia legii, este un drept din afara societăţii; pentru că e clar că, dacă averea fiecăruia ar fi avere socială, condiţiile ar fi egale pentru toţi, şi ar fi o contradicţie să spui: Proprietatea este dreptul unui om de a dispune cum doreşte de proprietatea socială.

Atunci, dacă suntem asociaţi de dragul libertăţii, egalităţii şi siguranţei, nu suntem de dragul propietăţii; atunci dacă proprietatea este un drept natural, acest drept natural nu este social, ci anti-social.

Proprietatea şi societatea sunt instituţii total ireconciliabile. Este imposibil să asociezi doi proprietari ca şi cum ai asocial doi magneţi cu poli opuşi. Ori societatea va pieri, ori trebuie să distrugă proprietatea.

Dacă proprietatea este un drept natural, absolut, imprescriptibil şi inalienabil, de ce, în toate veacurile, sunt atâte speculaţii despre originea sa? – pentru că asta e una dintre caracreristicile ei distinctive. Originea unui drept natural! Doamne Dumnezeule! Cine vreodată a investigat originile dreptului la libertate, siguranţă şi egalitate?

Ele există prin acelaşi drept cu care noi existăm; dacă sunt născute odată cu noi, ele trăiesc şi mor odată cu noi. Cu proprietatea lucrurile stau foarte diferit, într-adevăr. Prin lege, proprietatea poate exista fără un proprietar, ca o calitate fără un subiect. Există pentru fiinţa umană care încă nu există, pentru octogenarul care a pierit.

Şi totuşi, în ciuda acestor minunate prerogative, care au savoarea eternului şi infinitului, ei nu au descoperit niciodată orginea proprietăţii; doctorii încă se ceartă din cauza ei.

Asupra unei singure chestiuni ei toţi sunt în armonie: şi anume, că validitatea dreptului de proprietate depinde de autenticitatea originii sale. Dar această armonie este condamnarea lor. De ce au recunoscut dreptul înainte să rezolve chestiunea originii?

Anumite clase nu savurează investigaţiile asupra pretinselor titluri la proprietate, şi asupra istoriei sale fabuloasă şi poate scandaloasă. Doresc să se agaţe de această afirmaţie: că proprietatea e un fapt; că întotdeana a fost, şi că mereu va fi.

Cu această afirmaţe savantul Proudhon[1] şi-a început al său “Tratat asupra dreptului de usufruct” (“Treatise on the Right of Usufruct”), considerând că originea proprietăţii este o chestiune fără nici un rost. Poate ar trebui să subscriu la această doctrină, crezând că e inspirată de o lăudabilă dragoste de pace, dacă toți concetățenii mei s-ar afla în situații confortabile; dar nu! Nu voi fi de acord cu ea.

Titlurile pe care ei pretind că își bazează dreptul de proprietate sunt două la număr: ocuparea și munca.

Le voi examina pe rând, sub toate aspectele lor și în detaliu; și îi amintesc cititorului că, oricare-ar fi autoritatea la care apelăm, voi dovedi dincolo de orice îndoială că proprietatea, pentru a fi dreaptă și posibilă, trebuie în mod necesar să aibă egalitatea ca una dintre condițiile sale.

§ 2. – Ocuparea, ca titlu de proprietate.

Este remarcabil că, la acele şedinţe ale Consiliului de Stat unde s-a discutat Codul, nu a apărut nici o controversă cu privire la originea şi principiul proprietăţii. Toate articolele din Volumul II, Cartea 2, referitoare la proprietate şi la dreptul de a avea acces la ea, au trecut fără nici o obiecţiune sau vreun amendament.

Bonaparte, care în privinţa altor chestiuni le-a dat juriştilor atâtea bătăi de cap, nu a scos un cuvânt legat de proprietate. Nu fiţi surprinşi că e aşa: în ochii acelui om, cea mai egoistă şi răuvoitoare persoană care a trăit vreodată, proprietatea a fost primul dintre drepturi, exact la fel cum supunerea în faţa autorităţii era cea mai sfântă dintre îndatoriri.

Dreptul la ocupare, sau al primului ocupant, este acela care rezultă din posesiunea reală, actuală şi fizică a unui lucru. Eu ocup o bucată de pământ; presupunerea e că sunt proprietar, până când contrariul e dovedit. Ştim că, de la bun început, un asemenea drept nu poate fi legitim decât dacă e reciproc; măcar atât lucru admit şi juriştii.

Cicero compară pământul cu un teatru vast: Quemadmodum theatrum cum commune sit, recte

tamen dici potest ejus esse eum locum quem quisque occuparit. (“Lumea este o mare sală de teatru, folosită în comun de public, ca şi până acum locul pe care fiecare bărbat îl ocupă pe timpul spectacolului este al lui.”)

Acest pasaj e tot ce filosofia antică a avut de spus despre originea proprietății.

Teatrul, spune Cicero, este comun tuturor; cu toate acestea, locul pe care un om îl ocupă este numit al lui; adică, este un loc posedat, nu un loc însuşit.

Această comparație anihilează proprietatea; mai mult, implică egalitatea. Pot eu, într-un teatru să ocup în același timp și un loc în locul sufleorului, un alt loc în cabine, și un alt treilea loc în sală? Doar dacă aș avea trei trupuri, ca Geryon, sau dacă aș putea exista în trei locuri diferite în același timp, așa cum se spune despre magicianul Apollonius.

Potrivit lui Cicero, nimeni nu are dreptul la mai mult decât îi trebuie: aceasta este adevărata interpretare a faimoasei sale axiome – suum quidque cujusque sit, fiecăruia ceea ce îi aparține lui  – o axiomă care a fost aplicată foarte bizar. Acel ceva care aparține fiecăruia nu este acel ceva pe care fiecare îl poate poseda, ci acel ceva pe care fiecare are un drept să-l posede.

Acum, ce avem dreptul să posedăm? Ceea ce este necesar pentru munca noastră şi pentru ce consumăm; comparaţia lui Cicero a pământului cu un teatru o dovedeşte.

Potrivit acestei comparaţii, fiecare poate ocupa ce loc doreşte, are voie să îl împodobească frumos, dacă poate; este permis: dar el niciodată nu trebuie să-și permită să depășească limita care-l separă de altul.

Doctrina lui Cicero duce direct la egalitate; pentru că, ocuparea fiind tolerare pură, dacă tolerarea e reciprocă (şi nu are cum să fie altfel), posesiunile sunt egale.

Grotius se avântă în istorie; dar ce fel de raţiune e aceea care caută originea unui drept, despre care se spune că e natural, îl altă parte decât în Natură? Aceasta este metoda anticilor: faptul există, atunci el este necesar, atunci el este drept, atunci antecedentele sale sunt şi ele la fel. Totuşi, haideţi să ne uităm mai atent la această chestiune.

“La origini, toate lucrurile erau în comun şi nedivizate; ele erau proprietatea tuturor.”

Să ne oprim aici. Grotius ne spune cum acest comunism original a luat sfârşit în urma ambiţiei şi lăcomiei; cum epoca aurului a fost urmată de epoca fierului şi aşa mai departe. Aşadar, proprietatea s-a bazat în primul rând pe război şi cucerire, apoi pe tratate şi aranjamente.

Dar, ori aceste tratate şi aranjamente au distribuit bogăţia în mod egal, aşa cum se întâmpla în comunismul original (singura metodă de distribuţie cu care barbarii erau obişnuiţi, şi singura formă de justiţie (dreptate) pe care ei o puteau concepe; şi atunci chestiunea originii ia această formă: cum a dispărut egalitatea după aceea?) –, ori aceste tratate şi aranjamente au fost impuse cu forţa de cei puternici asupra celor slabi, şi în acest caz ele sunt nule; consimţământul tacit al posterităţii nu le face valide, şi noi trăim într-o permanentă condiţie de inegalitate şi fraudă.

Niciodată nu putem concepe cum egalitatea condiţiilor, odată ce a existat, ar putea după aceea să dispară. Care a fost cauza unei asemenea degenerări (contrareacţii)? Instinctele animalelor nu se pot schimba, la fel nici diferenţele dintre specii; a presupune egalitatea originală în societatea umană înseamnă a admite, implicit, că prezenta inegalitate este o degenerare de la natura acestei societăți, – un lucru pe care apărătorii proprietății nu îl pot explica. Dar eu deduc de aici că, dacă Providența plasează primele ființe umane în condiția de egalitate, a fost o indicaţie a dorinţelor sale, un model pe care şi-a dorit ca ele să-l realizeze în alte forme; la fel cum sentimentul religios, care e plantat în inimile lor, s-a dezvoltat şi s-a manifestat în feluri diferite.

Omul are o singură natură, constantă şi consecventă: el o urmează prin instinctul său, se îndepărtează de ea prin cugetare, se întoarce la ea prin judecare; cine va spune că nu ne întoarcem şi noi acum? Potrivit lui Grotius, omul a abandonat egalitatea; potrivit mie, el totuşi se va întoarce la ea. Cum a ajuns să o abandoneze? Cum se va întoarce la ea? Acestea sunt întrebări pe asupra cărora trebuie să cugetăm în viitor.

Reid scrie următoarele: – “Dreptul de proprietate nu este ereditar, înnăscut, ci însuşit. Nu se bazează pe constituţia omului, ci pe acţiunile sale. Scriitorii asupra jurisprudenţei au explicat originile sale într-o manieră care poate satisface fiecare om care are o înţelegere comună.”

“Pământul e dat oamenilor în comun pentru scopurile vieţii, prin dărnicia Paradisului. Dar a împărţi şi a însuşi o parte a produsului său pentru unul singur, o altă parte pentru altul trebuie să fie opera oamenilor care au puterea şi înţelegerea care le-au fost date, prin care fiecare om îşi poate face un loc al lui, fără să-i facă rău altuia.”

”Acest drept comun al fiecărui om asupra a ceea ce produce, înainte să fie ocupat şi însuşit de alţii, a fost, conform moraliştilor antici, foarte corect comparat cu dreptul pe care fiecare cetăţean l-a avut la teatrul public, unde fiecare om care vine ocupă un loc gol, şi astfel însuşeşte un drept asupra lui pe durata spectacolului; dar nici un om nu are dreptul să îl deposedeze pe alt om de locul lui.”

“Pământul este un mare teatru, pus la punct de către cel Atotputernic, cu perfecta înţelepciune şi bunătate, pentru bucuria şi folosul întregii omeniri. Aici fiecare om are un drept să îşi facă un loc al lui ca spectator, şi să joace rolul său ca actor; dar fără să le facă rău altora.”

Consecinţele doctrinei lui Reid.

1.Că porţiunea pe care fiecare şi-o însuşeşte nu poate neîndreptăți pe nimeni, trebuie să fie egală cu coeficientul cantității totale a proprietății care trebuie împărțită, și trebuie împărțită la numărul total al tuturor care au dreptul la o parte din ea;

2. Numărul de locuri fiind din necesitate egal tot timpul cu cel al spectatorilor, nici un spectator nu poate ocupa două locuri, nici un actor nu poate juca mai multe roluri simultan;

3.Oricând un spectator intră sau iese din sală, locurile tuturor se contractează sau se măresc corespunzător: pentru că, spune Reid, ”dreptul la proprietate nu este ereditar, ci însuşit”; în consecință, nu este absolut, ocuparea pe care se bazează, fiind un fapt condițional, nu poate înzestra acest drept cu stabilitea pe care nu o posedă în sinea lui. Aceasta pare să fi fost gândirea profesorului din Edinburgh când a adăugat: – ”Dreptul la viață implică dreptul la mijloacele necesare traiului; și această dreptate care interzice luarea vieții unui om inocent, interzice la fel și luarea de la el a mijloacelor necesare vieții. El are același drept de-și apăra și viața și mijloacele prin care-și asigură traiul. Să împiedici munca nevinovată a altui om, sau să îl deposedezi de roadele muncii sale este o nedreptate de același fel, și are același efect ca și cum l-ai pune în lanțuri sau în închisoare, și e în mod egal un motiv de revoltă.”

Astfel, conducătorul şcolii de gândire scoţiene, fără să ia în considerare toate inegalităţile care ţin de talente sau muncă, poziţionează a priori egalitatea mijloacelor de muncă, lăsând apoi fiecărui muncitor grija pentru propria sa persoană, aşa cum spune şi o axiomă eternă: Cel care face bine va găsi bine.

Filosoful Reid duce lipsă nu de cunoașterea principiului, ci de curajul de a-l duce până la capăt. Dacă dreptul la viață este egal, dreptul la muncă este egal, așa este egal și dreptul la ocupare.

Nu ar fi criminal, dacă niște oameni care trăiec pe o insulă ar alunga, în numele proprietății, victimele nefericite ale unui naufragiu, care se chinuie să ajungă la țărm?

Chiar simpla idée a unei asemenea cruzimi e dincolo de orice imaginaţie. Proprietarul, cum era Robinson Crusoe pe insula sa, ameninţă cu suliţa şi flint ape proletarul aruncat peste bord de valul civilizației, care caută un loc pe uscat, pe stâncile proprietății. ”Dă-mi să muncesc!” strigă el cu toată puterea către proprietar: ”Nu mă alunga, voi munci pentru tine pentru oricât.”

”Nu am nevoie de serviciile tale”, vine replica proprietarului, ameninţându-l cu suliţa şi cu flinta.

”Micșorează-mi chiria, cel puțin”. ”Am nevoie de venitul meu pentru a trăi din el”. ”Cum aș putea să te plătesc, când nu pot munci?” ”Asta te privește”.

Apoi, nefericitul proletar se aruncă în valuri; sau, dacă încearcă să pășească pe țărmul proprietății, proprietarul își îndreaptă arma către el și îl omoară.

Tocmai l-am ascultat pe un spiritualist; acum îl vom întreba pe un materialist, apoi pe un compilator: și după ce am închis cercul filosofiei, ne vom întoarce la textul legii.

Potrivit lui Destutt de Tracy, proprietatea este o necesitate a naturii noastre. Ar fi o nebunie să negi că această necesitate implică și consecințe neplăcute.

Dar aceste consecințe sunt un rău necesar care nu invalidează principiul; așa că nu e rezonabil să te revolți împotriva proprietății din cauza abuzurilor pe care le generează, așa cum nu e rezonabil nici să te plângi de viață pentru că se va termina cu siguranță cu moartea. Această brutală și cinică filosofie promite cel puțin un raționament franc și coerent. Să vedem dacă își ține promisiunea.

”Vorbim cu mare gravitate despre condițiile sărăciei,… ca și cum ar ţine de competenţa noastră să decidem ce constituie proprietatea… Ar părea că, aşa cum spun anumiţi filosofi şi legislatori, că la un moment dat, în mod spontan şi lipsit de cauză, oamenii au început să foloseacă cuvintele al tău şi al meu; şi că ar putea, sau ar trebui să poată, să se descurce fără ele. Dar al tău şi al meu nu au fost niciodată inventate.”

Pentru un filosof, eşti prea realist. Al tău şi al meu nu se referă în mod necesar la sine, aşa cum e cazul când spun filosofia ta şi egalitatea mea; pentru că filosofia ta înseamnă tu filosofând, şi egalitatea mea este eu exercitându-mi egalitatea. Al tău şi al meu mult mai asedea indică o relaţie, – ţara ta, comuna ta, croitorul tău, femeia care-ţi mulge vaca ta; camera mea, locul meu în sala de teatru, compania mea şi batalionul meu din Garda Naţională.

În primul sens, uneori spunem munca mea, priceperea mea, virtutea mea; dar niciodată grandoarea mea, sau măreţia mea; în cel din urmă sens spunem numai, câmpul meu, casa mea, via mea, capitalul meu, – exact la fel cum spune și lucrătorul de la ghișeul bancar seiful meu.

Pe scurt, al tău şi al meu sunt semne şi expresii ale drepturilor personale, dar egale; aplicate lucrurilor din afara noastră, ele indică posesiunea, funcţia, folosirea, dar nu proprieatea.

Nu pare posibil, dar, cu toate acestea, voi dovedi, prin citate, că întreaga teorie a autorului nostru se bazează pe nesiguranţa sa meschină.

“Înainte de toate legămintele, oamenii sunt, nu exact, așa cum spune Hobbes, într-o stare de ostilitate, ci într-o stare de înstrăinare. În această stare, dreptatea și nedreptatea nu sunt cunoscute; drepturile unuia nu au nici o relație cu drepturile altuia. Toți au câte drepturi le sunt necesare, și toți simt că e datoria lor să satisfacă acele necesități prin mijloacele de care dispun.”

Iată: fie că e adevărat sau fals, nu contează. Destutt de Tracy nu poate evita egalitatea. Conform acestei teorii, oamenii, în timp ce sunt într-o stare de înstrăinare, nu au nici o obligație unul față de celălalt; toți au dreptul de a-și satisface nevoile, fără să le pese de nevoile celorlalți, și prin urmare, dreptul de a-și exercita puterea lor asupra Naturii, fiecare potrivit puterii și priceperii sale.

Aceasta implică cea mai mare inegalitate a bogăției. Inegalitatea condițiilor, atunci, este trăsătura caracteristică a înstrăinării sau a barbarismului: exact opusul ideii lui Rousseau.

Dar să mergem și mai departe: – ”Restricționarea acestor drepturi și a acestei datorii începe când legămintele, ori implicite, ori exprimate explicit, sunt convenite. Atunci apare pentru prima dată dreptatea și nedreptatea; adică, balanța dintre drepturile unuia și drepturile altuia, care până în acel moment fuseseră în mod necesar egale.”

Ascultați: drepturile au fost egale; asta înseamnă că fiecare individ a avut dreptul să-și satisfacă nevoile fără să îi pese de nevoile altuia. Cu alte cuvinte, înseamnă că toți aveau dreptul de a-și face rău unul altuia; că nu exista nici un drept în afară de forţă şi înşelătorie.

Își făceau rău unul altuia, dar nu numai prin război și tâlhărie, ci și prin uzurpare şi însuşire. Acum, pentru a aboli acest drept egal de a folosi forța și vicleşugul, – acest drept egal de a face rău, singura sursă a inegalității beneficiilor și a rănilor, – ei au început să facă legăminte ori implicite, ori exprimate explicit, şi să stabilească un echilibru. Atunci, aceste aranjamente şi acest echilibru au avut ca scop să garanteze tuturor un confort egal; atunci, prin legea contradicţiilor, dacă izolarea este principiul inegalităţii, societatea trebuie să producă egalitate.

Echilibrul social este egalizarea celui puternic cu cel slab; pentru că, deşi nu sunt egali, ei sunt străini; nu pot forma nici o asociere, – trăiesc ca duşmani. Atunci, dacă inegalitatea condiţiilor este un rău necesar, la fel este şi izolarea, pentru că societatea şi inegalitatea sunt incompatibile una cu alta.

Atunci, dacă societatea este adevărata condiţie a existenţei omului, la fel este şi egalitatea.

Această concluzie nu poate fi evitată.

Aşa stând lucrurile, cum se face că, din momentul în care acest echilibru a fost stabilit, inegalitatea a tot crescut? Cum se face că dreptatea şi izolarea întotdeauna se însoţesc una pe alta? Destutt de Tracy va replica: – ”Nevoile și mijloacele, drepturile și obligațiile sunt produsul voinței. Dacă omul nu ar vrea nimic, acestea nu ar exista. Dar să ai nevoile și mijloacele, drepturile și obligațiile înseamnă să ai, să posezi ceva. Există atâtea feluri de proprietate, folosind cuvântul în cel mai general sens al său: ele sunt lucruri care ne aparțin nouă.”

Ruşinoasă nesiguranţă: ea nu e  justificată de necesitatea generalizării!

Cuvântul proprietate are două înțelesuri: 1. Desemnează calitatea care face un lucru ceea ce este; atributul căruia îi e particular, și care îl distinge în mod special. Îl folosim în acest sens când spunem proprietățile triunghiului sau ale numerelor; proprietățile magnetului etc. 2. Exprimă dreptul unui control absolut asupra unui lucru de către o ființă liberă și inteligentă. Este folosit în acest sens de către scriitorii de jurisprudență. Astfel, în fraza fierul primește proprietatea magnetului, cuvântul proprietatea nu transmite aceeași idée pe care o transmite în această frază: Am obținut acest magnet ca proprietatea mea.

Să-i spui unui om sărac că ARE proprietate pentru că ARE brațe și picioare, – că foamea de care suferă și puterea sa de a dormi sub cerul liber sunt proprietatea sa, – înseamnă să te joci cu cuvintele și să mai adaugi răului și insulte.

”Singura bază a ideii proprietății este ideea personalității. Imediat ce proprietatea se naște, se naște din necessitate, în toată manifestarea ei. Imediat ce un individ se cunoaște pe sine, – personalitatea sa morală, abilităţile sale de a se bucura, a suferi și a acționa, – el vede în mod necesar și că acest sine este proprietarul exclusiv al trupului în care el există, al organelor, al puterilor și abilităților etc… Într-atât de mult că proprietatea artificială și convențională există, trebuie să existe și proprietatea naturală; pentru că nimic nu poate exista în artă fără să aibă un corespondent în Natură.”

Chiar ar trebui să admirăm onestitatea și judecata filosofilor! Omul are proprietăți; adică, într-o primă accepțiune a termenului, abilități. el are proprietate; adică, în a doua accepțiune, dreptul la un domeniu. Are, atunci, proprietatea proprietății de a fi proprietar. Ce rușine ar trebui să-mi fie să observ această absurditate, dacă ar fi să iau în considerare doar autoritatea lui Destutt de Tracy!

Dar întreaga specie umană, de la apariţia societăţii şi a limbajului, când metafizica şi dialectica s-au născut pentru prima dată, a fost vinovată de acestă puerilă confuzie în gândire.

Tot ceea ce omul poate numi al lui a fost identificat în mintea sa cu persoana sa. El a considerat-o ca pe proprietatea sa, ca pe bogăţia sa; o pare din sine însuşi, un membru al trupului său, o abilitate a minţii sale.

Posesiunea lucrurilor a fost legată de proprietate în puterile trupului şi ale minţii; şi pe baza acestei false analogii a fost bazat dreptul de proprietate, – imitarea Naturii prin artă, aşa cum se exprimă atât de elegant Destutt de Tracy.

Dar de ce nu a perceput acest ideolog că omul nu este proprietar chiar şi asupra propriilor sale abilităţi? Omul are puteri atribute, aptitudini; ele îi sunt date de Natură ca să poată trăi, învăţa şi iubi: el nu le posedă, dar are doar folosirea lor; şi nu le poate folosi pe cele care nu se armonizează cu legile Naturii.

Dacă el ar fi stăpânul absolut asupra abilităţilor sale, el ar putea evita foamea şi frigul: ar putea mânca fără să se sature, şi ar putea merge prin foc; ar putea muta munţii din loc, ar putea parcurge 100 de metri într-un minut, s-ar putea vindeca fără medicamente, şi prin simpla forţă a voinţei sale s-ar putea face nemuritor. Ar putea spune: “Vreau să produc”, şi sarcinile sale să fie îndeplinite odată cu rostirea cuvintelor; ar putea spune “Vreau să ştiu” şi ar şti; “Vreau să iubesc” şi ar iubi.

Cum e atunci? Omul nu e stăpân asupra lui, dar ar putea fi asupra împrejurimilor sale. Lasă-l să folosească bogăţia Naturii, din moment ce poate trăi doar prin folosirea ei; dar lasă-l să abandoneze pretenţiile la titlul de proprietar, şi să ţină minte că i se spune aşa doar metaforic.

Pentru a sumariza: Destutt de Tracy clasifică la grămadă producţiile externe ale Naturii şi artei cu puterile şi abilităţile omului, făcând din ambele specii de proprietate; şi asupra acestei ambiguităţi el speră să stabilească, atât de ferm că nu va putea fi niciodată tulburat, drepul la proprietate. Dar din aceste diferite tipuri de proprietate, unele sunt înnăscute, de exemplu memoria, imaginația, puterea, și frumusețea; în timp ce altele sunt însuşite, de exemplu pământul, apa, și pădurile. În starea Naturii sau a izolării, cel mai puternic și cel mai priceput (adică cei cel mai bine dotat cu proprietate înnăscută) au cea mai mare șansă de a obține proprietate însuşită. Acum, pentru a preveni această violare şi războiul care rezultă din ea, un echilibru (dreptate) a fost realizat, şi convenţiile (implicite sau exprimate) au fost stabilite: pentru a corecta, pe cât de mult posibil, inegalitatea proprietăţii înnăscute cu egalitatea proprietăţii însuşite.

Atâta timp cât această separare rămâne inegală, partenerii rămân duşmani; şi este scopul convenţiilor (legămintelor) să reformeze această stare a lucrurilor. Astfel, avem, pe de o parte, izolare, inegalitate, duşmănie, război, jefuire, crimă; şi pe de altă parte, societate, egalitate, fraternitate, pace şi iubire. Faceţi voi alegerea!

Domnul Joseph Dutens – un fizician, inginer şi topograg, dar un foarte slab jurist, şi deloc un filosof – este autorul cărţii “Filosofia Economiei Politice”, în care el simte că e de datoria sa să rupă toate suliţele în numele proprietăţii. Raţionamentul său pare a fi împrumutat de la Destutt de Tracy. El începe cu această definiţia proprietăţii, demnă de Sganarelle: “Proprietatea este dreptul prin care un lucru este al cuiva.” Tradus literalmente: Proprietatea este dreptul de proprietate.

După ce s-a încâlcit de câteva ori în subiecte ca voinţă, libertate şi personalitate; după ce-a distins între propritatea imaterială-naturală, şi propritatea materială-naturală, o distincţie similară celei făcute de Destutt de Tracy asupra proprietăţii înnăscute şi însuşite, – domnul Joseph Dutens trage următoarele două concluzii: 1. Proprietatea este dreptul natural şi inalienabil al fiecărui om; 2. Inegalitatea proprietăţii este un rezultat necesar al Naturii, – aceste două propoziţii sunt convertibile într-una singură: Toţi oamenii au un drept egal la proprietate inegală.

Îl denunţă pe domnul de Sismondi pentru că a susţinut că proprietea asupra pământului nu are altă bază decât legea şi convenţiile; şi spune el însuşi, vorbind despre respectul pe care oamenii îl simt pentru proprietate, că “bunul lor simţ le dezvăluie natura contractului original între societate şi proprietari.”

Confundă proprietatea cu posesiunea, comunismul cu egalitatea, ce e drept cu ce e natural, şi ce e natural cu ce e posibil.

Acum ia aceste idei diferite ca fiind echivalente; acum pare să distingă între ele, atât de mult că ar fi infinit mai uşor să-l trimitem la plimbare decât să-l înţelegem.

Atras la început de titlul cărţii sale, “Filosofia Economiei Politice”, am descoperit, printre obscurităţile autorului, doar cele mai obişnuite idei. Din acest motiv, nu voi vorbi mai mult de-atât despre el.

Domnul Cousin, în a sa carte “Filosofia Morală”, la pagina 15, ne învaţă că toată moralitatea, toate legile, toate drepturile sunt date omului prin această poruncă: “Fiinţă liberă, rămâi liberă!” Bravo, stăpâne; vreau să rămân liber, dacă se poate. Şi insistă: “Principiul nostru e adevărat; este bun, este social. Nu te teme să-l duci până în pânzele albe.”

“1. Dacă persoana umană este sacră, întreaga ei natură e sacră; şi mai ales acţiunile ei interioare, sentimentele ei, gândurile ei, deciziile ei voluntare. Acestea vin din respectul datorat filosofiei, religiei, meseriilor, negoţului, şi tuturor rezultatelor libertăţii. Spun respect, nu doar o simplă tolerare; pentru că noi nu tolerăm un drept, ci îl respectăm.”

Îmi scot pălăria în faţa acestei filosofii!

“2. Libertatea mea, care este sacră, are nevoie pentru acţiunea ei obiectivă de un instrument pe care noi îl numim trup: trupul participă atunci în sacralitatea libertăţii; şi atunci este inviolabil. Aceasta este baza principiului libertăţii individuale.”

“3. Libertatea mea are nevoie, pentru acţiunea ei obiectivă, materială asupra căreia să lucreze; cu alte cuvinte proprietate sau un lucru. Acest lucru sau proprietate în mod natural participă atunci la inviolabiliatea persoanei mele. De exemplu, iau în posesiune un obiect care a devenit necesar şi folositor pentru manifestarea exterioară a libertăţii mele, şi spun: ‘Acest obiect este al meu, din moment ce nu aparţine nimănui altcuiva; în consecinţă, eu îl posed în mod legitim.’ Aşadar, legitimitatea posesiunii se bazează pe două condiţii. Prima, eu posed numai ca fiinţă liberă. Dacă îmi suprimi activitatea liberă, îmi distrugi puterea de muncă. Acum, doar prin muncă eu pot folosi această proprietate sau lucru, şi numai prin folosirea ei/lui eu o/îl posed. Activitatea liberă este atunci principiul dreptului de proprietate. Dar numai asta nu legitimează posesiunea. Toţi oamenii sunt liberi; toţi pot folosi proprietatea prin muncă. Înseamnă asta că toţi oamenii au dreptul la proprietate? Deloc. Pentru a poseda în mod legitim, eu trebuie nu numai să muncesc şi să produc în capacitatea mea de fiinţă liberă, dar trebuie şi să fi fost primul care am ocupat acea proprietate. Pe scurt, dacă munca şi producţia sunt principiile dreptului de proprietate, faptul primului occupant este o condiţie indispensabilă.

“4. Posed în mod legitim: atunci am dreptul de a folosi proprietatea mea aşa vreau eu. Am şi dreptul de a o înstrăina de mine. Am şi dreptul de a o lăsa moştenire; pentru că dacă decid să fac o donaţie, decizia mea este valabilă şi după moartea mea, precum şi în timpul vieţii mele.”

De fapt, pentru a deveni proprietar, în opinia domnului Cousin, cineva trebuie să ia în posesiune prin ocupare şi muncă. Susţin că elementul timpului trebuie să fie şi el luat în considerare; pentru că dacă primii ocupanţi au ocupat un lucru, ce le mai rămâne de făcut noilor veniţi? Ce se va întâmpla cu ei, având un instrument cu care să muncească, dar nici un material pe care să-l muncească? Trebuie ei să se devoreze unii pe alţii? O extremitate teribilă, neprevăzută de prudenţa filosofică; pentru motivul că marile genii neglijează detaliile.

Observaţi şi că domnul Cousin spune că nici ocuparea, nici munca, luate separate, nu pot legitima dreptul de proprietate; şi că acesta e născut din cele două elemente.

Aceasta este una dintre cotiturile eclectice ale domnului Cousin, pe care el, mai mult decât oricine altcineva, ar fi trebuit să facă orice să o evite. În loc să folosească metodele de analiză, comparaţie, eliminare, şi reducţie (singurele mijloace de a descoperi adevărul în mijlocul diferitelor forme de gândire şi opinii capricioase), el îngrămădeşte de-a valma toate sistemele împreună, şi apoi, declarându-le pe toate şi corecte şi greşite, exclamă: “Iată, ăsta-i adevărul!”

Dar, aderând la promisiunea mea, nu îl voi dezminţi, voi dovedi doar, prin toate argumentele cu care el justifică dreptul de proprietate, principiul egalităţii care îl omoară. Aşa cum am spus déjà, singura mea intenţie este aceasta: să arăt acea inevitabilă, majoră egalitate (care e) la sursa tuturor acestor poziţii, sperând apoi să arăt că principiul proprietăţii respinge chiar acele elemente ale ştiinţei economice, morale şi guvernamentale, ducând astfel în direcţia greşită.

Păi nu e adevărat că punctul de vedere al domnului Cousin, că, dacă libertatea omului e sacră, e egal sacră în toţi indivizii; că dacă are nevoie de proprietate pentru acţiunea sa obiectivă, adică pentru viaţă, însuşirea unui material e la fel de egal necesară pentru toţi; că dacă doresc ca drepul meu de însuşire să fie respectat, trebuie şi eu să respect dreptul altora la înşuşire; şi, în consecinţă, că, deşi în sfera infinitului, puterea unei persoane de a-şi însuşi este limitată numai de ea însăşi, în sfera finită aceeaşi putere este limitată de relaţia matematică între numărul de persoane şi spaţiul pe care-l ocupă?

Nu înseamnă de aici că dacă un individ nu îl poate opri pe altul – un semen de-al său – de la a-şi însuşi o cantitate de material egală cu al lui, nici nu-i poate opri pe indivizii care vor veni; pentru că, în timp ce individualitatea trece, universalitatea persistă, şi legile eterne nu pot fi determinate de o vedere parţială a manifestărilor lor?

Nu trebuie să concluzionăm, astfel, că oricând o persoană se naşte, celelalte trebuie să-şi limiteze spaţiul pentru a-i face loc; şi, prin reciprocitatea obligaţiei, că dacă un nou-venit este după aceea să devină un moştenitor, dreptul la succesiune nu îi dă dreptul la acumulare, ci numai dreptul la alegere?

L-am urmărit pe domnul Cousin atât de mult încât i-am imitat şi stilul, şi mi-e ruşine de asta. Avem nevoie de asemenea termeni răsunători, de asemenea fraze sforăitoare, pentru a spune lucruri simple? Omul are nevoie să muncească pentru a-şi putea asigura traiul; prin urmare, are nevoie de uneltele cu care să muncească şi materiale cu care să muncească. Nevoia lui de a produce constituie dreptul său de a produce. Acum, acest drept îi e garantat lui de semenii săi, cu care el face o înţelegere în acest scop.

100.000 de oameni se stabilesc într-o ţară mare, ca Franţa, unde nu există locuitori: fiecare om are dreptul la 1/100.000 din acel pământ. Dacă numărul posesorilor creşte, partea fiecăruia se micşorează proporţional; astfel că, dacă numărul de locuitori ajunge la 34 de milioane, fiecare va avea dreptul la numai 1/34.000.000. Acum, la fel trebuie rânduit şi sistemul de guvernare, de muncă, de schimburi, de moştenire etc ca mijloacele de producţie să fie împărţite de toţi în mod egal, şi ca fiecare individ să fie liber; şi atunci societatea va funcţiona.

Dintre toţi apărătorii proprietăţii, domnul Cousin a mers cel mai departe. A susţinut împotriva economiştilor că munca nu stabileşte dreptul de proprietate, decât dacă această muncă este precedată de ocupare, şi împotriva juriştilor că legea civilă poate determina şi aplica un drept natural, dar nu îl poate crea.

De fapt, nu e suficient să spui: “Dreptul de proprietate este demonstrat de existenţa proprietăţii, funcţia legii civile este pur şi simplu una de constatare.” A spune asta înseamnă a mărturisi că nu există nici o replică la cei care pun la îndoială legitimitatea faptului în sine. Fiecare drept trebuie să fie justificabil în sine, sau printr-un drept antecedent; proprietatea nu este nici o excepţie. Din acest motiv, domnul Cousin a căutat să o bazeze pe sanctitatea personalităţii umane, şi pe actul prin care voinţa asimilează un lucru. “Odată atinse de om,” spun discipolii domnului Cousin, “lucrurile primesc de la el un caracter care le transformă şi le umanizează.”

Mărturisesc, în ce mă priveşte, că nu am nici un fel de credinţă în magie, şi că nu ştiu dacă există ceva mai puţin sacru ca voinţa omului. Dar această teorie, fragilă cum pare psihologiei precum şi jurisprudenţei, este totuşi mai filosofică şi profundă decât acele teorii care se bazează pe muncă sau pe autoritatea legii. Acum, tocmai am văzut unde duce această teorie despre care vorbim – la egalitatea implicită în termenii declaraţiei sale.

Dar poate filosofia vede lucrurile dintr-o perspectivă prea trufaşă, şi nu suficient de practică; poate, de pe culea exaltată a speculaţiei, oamenii par atât de mici metafizicianului că el nu poate distinge între ei; poate, într-adevăr, egalitatea condiţiilor este unul dintre acele principii care sunt foarte adevărate şi sublime ca generalităţi, dar care ar putea fi ridicole şi foarte periculoase dacă s-ar încerca să fie riguros aplicate obiceiurilor vieţii şi tranzacţiilor sociale.

Fără îndoială, acesta este un caz care necesită imitarea acelor înţelepte rezerve ale moraliştilor şi juriştilor, care ne avertizează împotriva ducerii lucrurilor la extreme, şi care ne sfătuiesc să privim cu suspiciune fiecare definiţie; pentru că nu există nici una, spun ei, care să nu poată fi distrusă total prin dezvoltarea rezultatelor ei dezastruoase – Omnis definitio in jure civili periculosa est: parum est enim ut non subverti possit. (Fiecare definiție este periculoasă în dreptul civil: pentru că este un lucru mărunt care nu ar trebui să poată fi răsturnat.)

Egalitatea condiţiilor, – o teribilă dogmă pentru auzul proprietarului, un adevăr consolator pentru auzul omului sărac, răpus de boală, o înfricoşătoare realitate sub bisturiul celui care face o autopsie, – egalitatea condiţiilor, stabilită în sferele politice, civile, şi industriale e doar o imposibilitate ademenitoare, o momeală ispititoare, o halucinaţie satanică.

Nu e niciodată intenţia mea să-l iau prin surprindere pe cititor. Detest, aşa cum detest şi moartea, pe omul care se foloseşte de subterfugii în cuvintele şi în comportamentul său. Din prima pagină a acestei cărţi, m-am exprimat pe şleau şi fără ambiguităţi astfel încât toţi să vadă tendinţa gândurilor şi speranţelor mele; şi ei îmi vor face dreptate într-o zi când vor spune că ar fi dificil să arăţi mai multă onestitate şi mai multă francheţe şi mai multă cutezanţă în acelaşi timp.

Nu ezit să declar că timpul nu e departe când această rezervă, acum atât de admirată de filosofi – acest fericit mediu atât de puternic recomandat de profesorii de morală şi de ştiinţe politice – va fi privită ca o trăsătură dezgustătoare a ştiinţei lipsită de principiu, şi ca pecete a dezaprobării lor.

În legislaţie şi morală, precum şi în geometrie, axiomele sunt absolute, definiţiile sunt sigure; şi toate rezultatele trebuie să fie acceptate, cu condiţia că pot fi deduse logic. Deplorabilă mândrie!

Nu ştim nimic despre natura noastră, şi punem pe seama ei greşelile noastre; şi, într-un avânt de sinceră ignoranţă, strigăm din adâncul piepturilor noastre: “Nu e nici o îndoială asupra adevărului, cea mai bună definiţie nu defineşte nimic!”

Vom cunoaşte cândva dacă această tulburătoare nesiguranţă a jurisprudenţei se naşte din natura investigaţiilor ei, sau din ideile noastre preconcepute; dacă, pentru a explica un fenomen social, e sau nu destul să schimbăm ipotezele, aşa cum a făcut Copernic atunci când inversat sistemul lui Ptolemeu.

Dar ce se va spune când eu arăt, aşa cum voi face curând, că aceeaşi jurisprudenţă încontinuu încearcă să bazeze proprietatea pe egalitate? Ce replică mi se poate da?

§ 3. – Legea civilă ca fundament şi autorizare a proprietăţii.

Pothier pare să creadă că proprietatea, la fel ca monarhia, există prin dreptul divin. El îi găseşte originile la însuşi Dumnezeu –  ab Jove principium. El începe în acest fel: – “Dumnezeu este conducătorul absolut al universului şi al tuturor celor care există în univers: Domini est terra et plenitude ejus, orbis et universi qui habitant in eo. Pentru specia umană, el a creat pământul şi toate creaturile, şi i-a dat control asupra lor, subordonat doar lui însuşi. “Pusu-l-ai pe dânsul (pământul) peste lucrul mâinilor Tale, toate le-ai supus sub picioarele lui.” [Psalmul 8:6], spune Psalmul. Dumnezeu a acompaniat darul său cu aceste cuvinte, adresate primilor noştri părinţi după creaţie: “Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi.” [Geneza 1:28]

După această magnifică introducere, cine ar mai putea refuza să creadă că specia umană era menită să fie o familie imensă, care să trăiască în comuniune frăţească, şi sub protecţia unui venerabil părinte? Dar, Doamne! Sunt fraţii duşmani? Sunt părinţii nenaturali şi copiii risipitori? Dumnezeu a dat pământul speciei umane: de ce atunci eu nu am primit nimic? Mi-a pus toate lucrurile la picioare, – şi eu nu am pe ce să-mi odihnesc capul! Vă înmulţiţi, ne spune prin interpretul său, Pothier. A, eruditul Pothier! Asta e la fel de uşor de făcut cum e şi de spus; dar trebuie să-i dai păsării muşchi ca să-şi facă un cuib.

“Specia umană s-a înmulţit, oamenii au împărţit între ei pământul şi cele mai multe dintre lucrurile de pe el; cu ce s-a ales fiecare, din acel moment i-a aparţinut lui exclusiv. Aceasta a fost originea dreptului de proprietate.”

Spune, mai bine, a dreptului de posesiune. Oamenii au trăit într-o stare de comunism; fie pozitiv, fie negativ, contează puţin. Atunci nu exista proprietate, nu exista nici măcar posesiune privată. Geneza şi creşterea posesiunii gradual au forţat oamenii să muncească pentru a se întreţine, ei au căzut de acord, fie explicit, fie tacit, – n-are importanţă care din ele – ca muncitorul să fie singurul proprietar al roadelor muncii sale; adică, ei au declarat pur şi simplu faptul că de atunci încolo nimeni nu va mai putea trăi fără să muncească. De aici în mod necesar a urmat că, pentru a obţine egalitatea produselor, trebuie să existe o egalitate a muncii; şi că, pentru a obţine acea egalitate a muncii, trebuie să existe o egalitate a instrumentelor cu care se munceşte. Oricine a obţinut posesiune fără a munci, prin forţă sau prin intrigă, asupra mijloacelor de subzistenţă ale altuia, a distrus egalitatea, şi s-a plasat pe sine deasupra sau în afara legii. Oricine a monopolizat mijloacele de producţie din cauza unei activităţi mai mari, a distrus şi el egalitatea. Egalitatea fiind atunci expresia unui drept, oricine a violat-o a comis o ceva injust, nedrept. Astfel, muncitorul dă naştere posesiunii private; dreptul în sinea sa – jus in re. Dar în sinea a ce?

Evident, în produs, nu în sol. Arabii mereu au înţeles asta; şi, potrivit lui Cæsar şi Tacitus, la fel făcuseră şi germanii pe vremea aceea. “Arabii”, spune domnul de Sismondi, “care recunosc proprietatea unui om asupra turmei pe care el a crescut-o, nu refuză recolta celui care a plantat seminţele; ci ei nu văd de ce altul, egalul său, nu ar avea dreptul să cultive şi el la rândul său.

Inegalitatea care rezultă din pretinsul drept al primului ocupant le pare lor să nu se bazeze pe nici un principiu al justiţiei; şi când tot pământul ajunge pe mâinile unui anumit număr de locuitori, rezultă un monopol în favoarea lor împotriva restului naţiunii, iar ei nu doresc să se supună acestui monopol.”

Şi au împărţit pământul. Recunosc că de aici rezultă o mai puternică organizare a muncii; şi că această metodă de distribuţie, fixată şi durabilă, este avantajoasă pentru producţie: dar cum ar putea această împărţire să-i dea fiecăruia un drept transferabil de proprietate asupra unui lucru asupra căruia toţi au avut un drept inalienabil de posesiune? În termenii jurisprudenţei, această metamorfozare de la posesor la proprietar este legal imposibilă; implică în juridicţia tribunalelor unirea dintre possessoire şi petitoire; şi concesiile naturale ale celor care împart pământul nu sunt nimic mai mult decât o transmitere a drepturilor naturale. Cultivatorii originali ai pământului, care erau şi cei care au făcut prima dată legea, nu erau aşa erudiţi ca legislatorii noştri, recunosc; şi chiar dacă ar fi fost, nu ar fi putut greşi mai mult: ei nu au prevăzut consecinţele transformării dreptului posesiunii private în dreptul absolut de proprietate. Dar de ce cei, care în ultima vreme au stabilit distincţia între jus in re şi jus ad rem, nu au aplicat-o şi însuşi principiului de proprietate?

Permiteţi-mi să atrag atenţia celor care scriu despre jurisprundenţă asupra propriilor lor maxime.

Dreptul de proprietate, cu condiţia să aibă o cauză, nu poate fi decât unul – Dominium non potest nisi ex una causa contingere.

Eu pot poseda ca efect al mai multor titluri; pot deveni proprietar prin al unuia singur – Non ut ex pluribus causis idem nobis deberi potest, ita ex pluribus causis idem potest nostrum esse.

Pământul pe care l-am curăţat de buruieni, pe care îl cultiv, pe care am construit casa mea, din care mă întreţin pe mine şi pe familia mea, şi animalele din gospodărie, pe acestea le pod poseda: 1. ca occupant original, 2 ca muncitor, 3 prin virtutea contractului social prin care acel pământ mi-a revenit mie, ca parte a mea. Dar nici unul dintre aceste titluri nu poate să îmi confere dreptul de proprietate. Pentru că, dacă aş încerca să mă bazez pe ocupare, societatea poate replica: “Dacă ai fost primul ocupant.” Dacă fac apel la munca mea, va spune: “Numai cu condiţia să ai în posesiune.” Dacă vorbesc despre înţelegeri, va răspunde: “Aceste aranjamente stabilesc dreptul de folosire.”

Acestea, însă, sunt doar titluri pe care proprietarii le arată. Ei niciodată nu au fost în stare să descopere altele. Într-adevăr, fiecare drept – Pothier e cel care spune asta – presupune o cauză care să-l fi produs a persoanei care se bucură de el; dar al omului care trăieşte şi moare, al acestui fiu al pământului care dispare ca o umbră, acolo există în privinţa drepturilor exterioare, numai titluri de proprietate, nu un titlu de proprietate. De ce, atunci, a recunoscut societatea un drept dăunător lui înşuşi, unde nu există nici o cauză care să-l fi produs? De ce, potrivit posesiunii, a cedat şi proprietăţii? De ce legea a validat acest abuz de putere?

Germanul Ancillon răspunde astfel: –  “Unii filosofi pretind că omul, atunci când foloseşte forţele sale asupra unui obiect natural – să spunem un camp sau un copac – primeşte numai dreptul asupra îmbunătăţirilor pe care le aduce, asupra formei pe care o dă acelui obiect, dar nu asupra obiectului în sine. Ce distincţie inutilă! Dacă forma ar putea fi separată de obiect, poate am putea avea despre ce să vorbim; dar cum aşa ceva e aproape întotdeauna imposibil, folosirea puterii unui om asupra diferitelor părţi ale lumii vizibile este fundamentul dreptului de proprietate, sursa primară a bogăţiilor.”

Ce pretext prostesc! Dacă forma nu poate fi separată de obiect, nici proprietatea de posesiune, posesiunea trebuie împărţită; în orice caz, societatea îşi rezervă dreptul de a fixa condiţiile proprietăţii.

Să presupunem că o fermă însuşită aduce un produs brut de 10.000 de franci; şi aşa cum rar se întâmplă, că acea fermă nu poate fi împărţită. Să presupunem mai departe că, prin calculele economice, cheltuielile anuale ale unei familii sunt de 3.000 de franci: posesorul acestei ferme ar trebui obligat să îşi apere reputaţia ca părinte bun al acelei familii prin plata către societate a 10.000 de franci – din care se scad costurile cultivării, şi cei 3.000 de fraci de care are nevoie pentru întreţinerea familiei sale. Această plată nu e arendă, este o compensaţie.

Ce fel de dreptate este însă atunci cea care face legi ca aceasta: – “pe câtă vreme, din moment ce munca schimbă forma lucrului ca formă şi substanţă nu poate fi separată fără a distruge însuşi acel lucru, ori societatea trebuie dezmoştenită, ori lucrătorul trebuie să piardă roadele muncii sale; şi “pe când în alte cazuri, proprietatea asupra materiilor brute ar da un titlu îmbunătăţilor aduse în plus, minus costul lor; şi pe când, în acest caz, proprietatea asupra îmbunătăţilor ar trebui să ofere titlul capitalului; “Astfel, dreptul de însuşire prin muncă, nu va fi niciodată recunoscut împotriva indivizilor, ci doar împotriva societăţii.”

Într-un asemenea mod, legislatorii întotdeauna argumentează cu privire la proprietate. Legea are ca scop să protejeze drepturile reciproce ale oamenilor, – adică drepturile fiecăruia împotriva celuilalt şi ale fiecăruia împotriva tuturor celorlalţi; şi, ca şi cum o proporţie ar putea exista cu mai puţin de patru părţi, legiuitorii niciodată nu ţin cont de cei din urmă. Atâta timp cât omul se opune omului, proprietatea va contrabalansa puterea, şi cele două forţe se vor echilibra una pe alta; imediat ce omul e izolat, adică opus societăţii pe care el însuşi o reprezintă, jurisprudenţa e în eroare: Themis a pierdut echilibrul balanţei sale.

Ascultaţi-l pe profesorul din Rennes, eruditul Toullier: – “Cum ar putea această pretenţie, făcută validă de ocupare, să devină proprietate stabilă şi permanentă, care ar putea continua să stea în picioare şi care ar putea fi reclamată după ce primul ocupant a abandonat posesiunea ei?”

“Agricultura a fost o consecinţă naturală a înmulţirii speciei umane, şi agricultura, la rândul ei, favorizezaă creşterea populaţiei şi necesită stablirea unei proprietăţi permanente; pentru că cine s-ar chinui să are şi să sape, dacă nu ar exista siguranţa că ar putea strânge recolta?”

Pentru a-l satisface pe gospodar, a fost suficient să garantăm posesiunea lui asupra recoltei; să admitem chiar că ar trebui să fie protejat în dreptul său de ocupare a pământului, atâta timp cât ar fi rămas cel care cultivă acel pământ. Asta era tot la care el avea dreptul să se aştepte; asta a fost tot ceea ce cerea progresul civilizaţiei. Dar proprietatea, proprietatea! Dreptul cuiva de a confisca pământurile pe care nici nu le ocupă, nici nu le cultivă – cine are autoriate de a o oferi? Cine are pretenţia să o aibă?
“Numai agricultura a fost suficientă pentru a stabili proprietatea permanentă; legi pozitive erau necesare şi magistraţi care să le pună în executare; într-un cuvânt, era nevoie de Statul civil.”

“Multiplicarea speciei umane a făcut ca agricultura să fie necesară; nevoia de a-i garanta cultivatorului roadele muncii sale a făcut proprietatea permanentă necesară; la fel ca necesitate şi legi pentru protecţia ei. Deci suntem îndatoraţi proprietăţii pentru crearea Statului civil.”

Da, a Statului nostru civil, aşa cum l-aţi făcut voi; un stat care, la început, a fost despotism, apoi monarhie, apoi aristocraţie, acum democraţie şi întotdeauna tiranie.

“Fără legăturile proprietăţii nu ar fi putut fi niciodată posibil să fie subjugaţi oamenii jugului legii; şi, fără proprietatea permanentă, pământul ar fi rămas o vastă pădure. Să recunoaştem, atunci odată cu cei mai prudenţi scriitori, că dacă proprietatea care poate fi transmisă, sau dreptul de preferinţă rezultând în urma ocupaţiei ar fi existat înainte de stabilirea societăţii civile, proprietatea permanentă, aşa cum o cunoaştem noi azi, este opera legii civile. Este legea civilă cea care susţine că, odată ce a fost obţinută, proprietatea nu poate fi pierdută decât prin acţiunea proprietarului, şi că există chiar şi după ce proprietarul a abandonat posesia ei, şi ea a încăput în mâinile unei a treia părţi.

“Astfel, proprietatea şi posesiunea, care la început se confundau una cu alta, au devenit două lucruri distincte şi independente; două lucruri care, în limbajul legii, nu au absolut nimic în comun. Aici vedem ce schimbare minunată a avut loc în proprietate, şi în ce măsură Natura a fost modificată de legile civile.”

Astfel, legea, stabilind proprietatea, nu a fost expresia unui fapt psihologic, dezvoltarea unei legi naturale, aplicarea unui principiu moral. Ea literalmente a creat un drept în afara propriei sale competenţe. A realizat o abstracţiune, o metaforă, o ficţiune; şi fără să catadicsească să se uite la consecinţe, fără să considere dezavantajele, fără să investigheze dacă era drept sau nedrept, corect sau greşit.

A consfinţit egoismul; a impus pretenţii monstruoase; a primit cu favoare jurăminte, ca şi cum era capabilă să umple o groapă goală şi să umple până la refuz iadul! Lege oarbă; legea omului ignorant; o lege care nu e lege; vocea discordiei, a înșelării, și a sângelui! Ea e cea care e continuu revigorată, reinstaurată, restaurată, re-impusă – ca un scut al societăţii – a nenorocit conștiința oamenilor, a întunecat mințile stăpânilor, și a adus și provocat toate catastrofele care s-au abătut asupra națiunilor. Ea e cea pe care creștinismul a condamnat-o, ceea ce ignoranții lor lideri sfidează; care are atât de puțină dorință de a studia Natura și omul, pe cât și abilitatea de a citi scripturile lor.

Dar, într-adevăr, ce ghid urmează legea în crearea domeniului proprietății? Ce principiu o conduce? Care este standardul ei? Puteţi crede aşa ceva? Este egalitatea.

Agricultura a fost fundamentul posesiunii teritoriale, şi cauza originală a proprietăţii. Nu avea nici un rost să-i garanteze țăranului roadele muncii sale, decât dacă mijloacele de producție erau și ele garantate pentru el. Pentru a-l întări pe cel slab împotriva invaziei celui puternic, pentru a suprima prădarea şi frauda, s-a simțit necesar să se stabilească între posesorii liniilor permanente de separare, obstacole de netrecut. În fiecare an, oamenii s-au înmulțit, și lăcomia gospodarului a crescut: s-a crezut cel mai bine să pună o frână asupra ambiției prin stabilirea unor granițe pe care ambița să fi încercat în zadar să le încalce. Astfel, solul a ajuns să fie însușit prin nevoia de egalitate care este esențială siguranței publice și posesiunii pașnice. Fără îndoială diviziunea nu a fost niciodată geografic egală; o multitudine de drepturi, unele fondate pe Natură, dar greșit interpretate și încă și mai greșit aplicate, moștenirea, darul și schimbul; altele, cum ar fi privilegiile nașterii și rangului, creațiile ilegitime ale ignoranței și forței brutale, – toate au operat pentru a preveni absoluta egalitate. Dar, cu toate acestea, principiul a rămas același: egalitatea a confirmat posesiunea; egalitatea a consfinţit proprietatea.

Gospodarul avea nevoie în fiecare an de un câmp pe care să-l are; ce aranjament simplu şi mai convenabil putea fi pentru barbari, – în loc să nu se afundăm în certuri și lupte an de an, în loc să să se mute mereu cu casa, mobila, și familia din loc în loc, – decât să îi aloce fiecărui individ o fixă şi inalienabilă parte de pământ?

Nu a fost drept că soldatul, când se întorcea din expediţii, să se găsească deposedat din cauza serviciilor pe care le-a făcut pentru ţara sa; partea lui trebuia să-i fie înapoiată. A devenit, astfel, obiceiul de a reţine proprietatea doar prin intenţia de a o cultiva – nudo animo; putea fi sacrificată numai prin consimţământul şi acţiunea proprietarului.

A fost necesar ca egalitatea în împărţire să fie menţinută de la o generaţie la alta, fără o nouă distribuţie a pământului la moartea fiecărei familii; a apărut astfel natural şi just ca copiii şi părinţii, potrivit gradului de relaţie pe care îl aveau cu decedatul, să fie moştenitorii strămoşilor lor. Astfel a apărut, pentru prima dată, obiceiul feudal şi patriarhal de a recunoaşte doar un singur moştenitor; apoi, prin chiar o contrară şi opusă aplicare a principiului egalităţii, admiterea tututor copiilor de a primi o parte din proprietatea tatălui, şi foarte recent printre noi, abolirea definitivă a dreptului primei progenituri.

Dar ce există în comun între aceste rudimentare reguli ale organizării instinctive şi adevăratele ştiinţe sociale? Cum ar putea aceşti oameni, care niciodată nu au avut nici cea mai vagă idée despre statistică, valorificare, sau economie politică, să ne ofere principiul legislaţiei?

“Legea”, spune un scriitor modern de jurisprudenţă, “este expresia unei nevoi sociale, declararea unui fapt: legislatorul nu îl face, ci îl declară.” Această definiție nu e exactă. Legea este metoda prin care nevoile sociale trebuie satisfăcute; oamenii nu o votează, legislatorul nu o exprimă: savantul o descoperă și o formulează. Dar, de fapt, legea, potrivit domnului Ch. Comte, care a dedicat un volum definirii ei, are la început numai expresia unei nevoi,  şi indicarea mijlocului de a satisface acea nevoie; şi până în acest moment nu a fost nimic altceva.

Juriştii – cu fidelitate mecanică, rigizi, duşmani ai filosofiei, îngropaţi în expresii – au considerat întotdeauna în mod greşit că ultimul cuvânt al ştiinţei era acela al aspiraţiei nechibzuite a oamenilor care, pentru a fi siguri, erau bine-intenţionaţi, dar nu aveau nici o viziune.

Ei nu au prevăzut, aceşti vechi fondatori ai domeniului proprietăţii, că dreptul perpetuu şi absolut de a reţine pământul cuiva, – un drept care lor le părea echitabil pentru că era comun, – a implicat dreptul la a transfera, la a vinde, a da, a câştiga şi a o pierde; că tinde, prin consecinţă, la nimic altceva decât să distrugă acea egalitate pe care ei au convenit să o menţină. Şi, deşi ar fi trebuit să prevadă asta, ei au preferat să ignore cu totul acest aspect; nevoia prezentă ocupa întreaga lor atenţie, şi, aşa cum de obicei se întâmplă în astfel de cazuri, dezavantajele au fost la început abia perceptibile, şi au trecut neremarcate.

Ei nu au prevăzut, aceşti inegioşi legislatori, că dacă proprietatea poate fi reţinută doar prin intenţie – nudo animo – ea poartă cu sine dreptul de a o închiria, de a o concesiona, de a o împrumuta cu camătă, de a profita de pe urma ei prin schimb, de a stabili rente, și de a impune o taxă pe un pământ, pe care intenția cuiva îl reține în timp ce trupul acelui cuiva este ocupat în altă parte cu altceva.

Ei nu au prevăzut, acești părinți ai jurisprudenței noastre, că, dacă dreptul de moștenire este orice altceva decât metoda Naturii de a prezerva egalitatea bogăției, familiile curând vor deveni victimele celor mai dezastruoase excluderi; și societatea, străpunsă în inima ei de unul dintre cele mai sacre principii, va ajunge la moartea ei prin opulență și mizerie. [2]

Ei nu au prevăzut… Chiar e nevoie să le enumăr pe toate pe care nu le-au prevăzut?

Sub orice formă de guvern am trăi, întotdeauna poate fi spus că le mort saisit le vif; adică, că moștenirea și succesiunea vor dăinui pentru totdeauna, oricine ar putea fi recunoscut ca moștenitor. Dar St. Simonians doresc ca moștenitorii lor să fie desemnați de către magistrat; alții doresc pe ei să fie aleşi de către decedat sau asumat de lege pentru a fi astfel aleşi: ideea esențială e ca dorința Naturii să fie satisfăcută, până acolo unde legea egalității permite.

Astăzi, adevăratul controlor al moștenirii este norocul și capriciul; acum în chestiuni de legislație, norocul și capriciul nu pot fi acceptate ca reguli. În scopul de a evita tulburări înzecite care apar în urma șansei, Natura, după ce ne-a creat pe toți egali, ne sugerează principiul ereditar; care servește ca voce prin care societatea ne roagă să alegem, dintre toți frații noștri pe cel pe care-l considerăm cel mai potrivit să completeze munca noastră nefinalizată.

Consecințele sunt destul de clare și acesta nu e timpul să criticăm întregul Cod. Istoria proprietății printre națiunile antice este, atunci, doar o chestiune de cercetare și curiozitate. Este o regulă a jurisprudenței că faptul nu materializează dreptul. Acum proprietatea nu face nici o excepţie de la această regulă: atunci recunoaşterea universală a dreptului de proprietate nu legitimează dreptul de proprietate. Omul greşeşte în privinţa constituţiei societăţii, natura dreptului şi aplicarea justiţiei; aşa cum greşeşte privitor la cauza meteoriţilor şi la mişcarea corpurilor cereşti. Opiniile sale vechi nu pot fi luate ca elemente de credinţă.

Ce consecinţă are pentru noi că indienii au fost împărţiţi în patru clase; că pe malurile Nilului şi Gange-ului, sângele şi rangul au determinat anterior distribuţia pământului; că grecii şi romanii au plasat proprietatea sub protecţia zeilor; că ei au însoţit cu ceremonii religioase munca de împărţire a pământului şi slăvirea zeilor lor? Varietatea de forme de privilegii nu consfinţeşte nedreptatea. Credinţa în Jupiter, proprietarul, [3] nu se dovedeşte a fi mai mult împotriva egalităţii cetăţenilor decât se dovedesc misterele lui Venus, poznaşa, împotriva castităţii conjugale.

Autoritatea speciei umane este nu are nici un efect ca dorinţă în favoarea dreptului de proprietate, pentru că acest drept, care se bazează din necesitate pe egalitate, contrazice principiile sale; decizia religiilor care au confirmat-o este nulă, pentru că în toate veacurile preoții s-au supus prințului, și zeii au vorbit mereu așa cum și-au dorit doar politicienii; avantajele sociale, atribuite proprietății, nu pot să fie citate în numele ei, pentru că ele toate izvorăsc din principiul egalității posesiunii.

Ce înseamnă atunci acest ditiramb legat de prorietate?

”Dreptul de proprietate este cea mai importantă instituție umană.”…

Da; așa cum și monarhia e cea mai glorioasă instiuție a sa.

”Cauza origială a prosperității omului pe pământ.”

Petru că dreptatea a fost presupusă a-i fi principiul ei.

”Proprietatea devine scopul final legitim al ambiției sale, speranța existenței sale, adăpostul familiei sale; într-un cuvânt, piatra de temelie a așezărilor umane, a comunităților, și a Statului politic.”

Doar posesiunea produce toate acestea.

”Principiul etern,…”

Proprietatea e eternă, la fel ca fiecare negare a ei…

”Din toate instituțiile sociale și civile…”

Din acest motiv, fiecare instituție și fiecare lege bazată pe proprietate va pieri.

”Este un dar la fel de prețios ca libertatea.”

Pentru proprietarul bogat.

”De fapt, cauza cultivării pământului locuibil.”

Dacă cultivatorul a încetat să mai fie un chiriaș, ar fi pământul mai prost cultivat?

”Garanția și moralitaea muncii.”

Sub regimul proprietății, munca nu este o condiție, ci un privilegiu.

”Aplicarea dreptății.”

Ce este dreptatea fără egalitatea șanselor? O balață cu talere cotrafăcute.

”A întregii moralități…”

Un stomac flămând nu ține cont de moralitate.

”A ordinii publice, – ”

Cu siguranță, prezervarea proprietății…

”Se bazează pe dreptul de proprietate.” [4]

Piatră de temelie a tuturor care sunt, piatră care se rostogoleşte peste toate ar trebui să fie – aşa este proprietate.

Pentru a sumariza și a încheia: – Nu doar că ocuparea duce la egalitate, dar previne proprietatea. Pentru că, din moment ce fiecare om, prin simplul fapt al existenţei sale, are dreptul la ocupare, şi pentru a trăi trebuie să aibă material pentru cultivare şi pe care să îl muncească; şi din moment ce pe de altă parte numărul de ocupanţi variază mereu odată cu naşterile şi morţile, – înseamnă că cantitatea de material pe care fiecare lucrător o poate pretinde variază cu numărul de ocupanţi; prin consecinţă, ocuparea este întotdeauna subordonată populaţiei. În cele din urmă, la fel de mult ca posesiune, de drept, nu poate rămâne niciodată fixă, este imposibil, de fapt, ca ea vreodată să devină proprietate.

Fiecare ocupant este atunci, în mod necesar, un posesor sau un uzufructuar, – o funcţie care exclude dreptul de proprietate. Acum, acesta este dreptul uzufructuarului: el este responsabil pentru lucrul care i-a fost încredinţat; el trebuie să îl folosească în conformitate cu utilitatea generală, în vederea prezervării şi a dezvoltării; el nu are puterea să îl transforme, să îl diminueze, sau să îi schimbe natura; el nu poate împărţi uzufructul astfel încât altul să facă munca iar el să primească produsul acelei munci. Într-un cuvânt, uzufructuarul se află sub supravegherea societății, se supune condiției muncii și legii egalității. Astfel este anihilată definiția romană a proprietății – dreptul de a folosi şi abuza – o imoralitate născută din violenţă, cea mai monstruoasă pretenție pe care legile civile au instituit-o vreodată. Omul primeşte uzufructul său din mâinile societăţii, care doar era este posesoarea permanentă. Individul dispare, societatea este este nemuritoare.

Ce profundă greaţă îmi umple sufletul când discut asemenea adevăruri atât de simple! Ne îndoim de aceste lucruri astăzi? Va fi necesar din nou să punem mâna pe arme pentru a triumfa? Şi poate doar forţa, în detrimentul rațiunii, să le introducă  din nou în legile noastre?

Toţi au un drept egal la a ocupa un loc.

Cantitatea ocupată fiind măsurată, nu de către voinţă, ci prin condiţiile variabile ale spaţiului şi numărului, proprietatea nu poate exista.

Aceste lucruri nu au fost exprimate de nici un cod, de nici o lege; pe aceste lucruri constituţia nu le poate admite! Ele sunt axiomele pe care legea civilă şi legea naţiunilor le neagă!…

Dar aud déjà strigătele partizanilor celuilalt sistem: “Munca, munca! Aceasta e baza proprietăţii!”

Cititorule, nu te lăsa înşelat. Această nouă bază a proprietăţii (munca) e mult mai rea decât prima, şi curând te voi ruga să mă scuzi că am demonstrat lucrurile mai clar şi am demontat și respins pretenţii mai nedrepte şi mai injuste, decât cele pe care le-am discutat déjà.

Note de subsol:

(* n.t:) ”Dacă m-aş aventura într-o comparaţie: un iubit este un posesor, un soţ este un proprietar.” Aceasta era mentalitatea acelor zile, libertarii mereu au insistat că omul nu poate fi proprietate. Fără a i-o imputa, faptul că Proudhon se exprimă în aceşti termeni arată cât de puternic înrădăcinată şi de nocivă era baza pe care era percepută relaţia dintre sexe, încât chiar şi o minte atât de liberă ca a lui Proudhon, a concepe chiar şi ipotetic, într-un exemplu, o comparaţie care implică faptul că omul ar fi proprietate. Emma Goldman a demontat această mentalitate dominantă timp de milenii, aici.

[1] Proudhon la care face referire aici este J. B. V. Proudhon; un distins jurist francez, şi o rudă îndepărtată a traducătorului operei lui J.P. Proudhon.

[2] Aici, mai ales, simplitatea strămoșilor noștri apare în toată grosolănia ei. După ce au făcut prima dată pe verii lor moștenitori, în cazul în care nu lăsau moştenirea copiilor lor legitimi, ei nu au putut la fel să împartă și proprietatea între două ramuri diferite pentru a preveni simultana existență a bogăției extreme și a sărăciei extreme în aceași familie. De exemplu: – James după ce moare lasă în urma lui doi urmași, Peter și John, moștenitori ai averii sale: proprietatea lui James e împărțită egal între cei doi. Dar Peter are o singură fată, în timp ce John, fratele său, lasă în urma sa șase copii. Este clar, pentru a respecta principiul egalității, și în același timp al moștenirii, că cele două proprietăți trebuie împărțite în șapte părți egale, și în același timp pentru a respecta principiul moștenirii, cele două proprietăți trebuie împărțite în șapte părți egale între copiii lui Peter și cei ai lui John; pentru că altfel, un străin ar putea să se căsătorească cu fata lui Peter, și prin alianță, jumătate din proprietatea lui James, bunicul acesteia, ar fi transferată altei familii, ceea ce e contrar principiului moștenirii. Şi mai mult, copiii lui John vor fi săraci din cauza numărului lor, în timp ce verișoara lor, fiind singură la părinți, ar fi bogată, ceea ce e contrar principiului egalității. Dacă extindem această aplicată combinație a celor două principii aparent opuse unul altuia, vom ajunge să fim convinși că dreptul de succesiune, care este e atacat cu atât de puțină înțelepciune în zilele noastre, nu este un obstacol pentru a menține egalitatea.

[3] Zeus klésios.

[4] Giraud, “Investigations into the Right of Property among the Romans”(“Investigaţii asupra Dreptului de Proprietate la Romani”).