Durruti: „Cu fascismul nu se discută. Trebuie distrus, pentru că fascismul şi capitalismul sunt acelaşi lucru!”


Untitled2Durruti, intervievat de van Passen, la sediul sindicatului metalurgiştilor din CNT,

din Barcelona, pe 24 iulie 1936.

 E un bărbat înalt, cu piele închisă la culoare, cu trăsături de maur, fiu de ţărani săraci.

– Consideri că militarii au fost înfrânţi?

Nu. Încă nu i-am pus pe fugă. Încă mai ţin sub control Saragossa şi Pamplona. Acolo sunt depozitele şi fabricile de armament.

Trebuie să cucerim Saragossa şi după aceea trebuie să ne luptăm cu trupele legiunilor străine, care se îndreaptă dinspre sud, sub comanda generalului Franco.

În două sau trei săptămâni, probabil vom avea de dus bătălii decisive.

–         Două sau trei săptămâni?

–         Două, trei săptămâni sau poate o lună. Luptele se vor prelungi cel puţin până în august.  Masele au pus mâna pe arme. Armata nu mai are nici o importanţă. Sunt două tabere: cei care luptă pentru libertate şi cei care luptă ca să zdrobească această libertate.  Toţi muncitorii din Spania ştiu că dacă fascismul va triumfa, asta va însemna foamete şi sclavie.  Dar şi fasciştii ştiu ce-i aşteaptă când vor fi înfrânţi. De aceea această luptă este atât de radicală. Pentru noi e o chestiune de a zdrobi fascismul în aşa fel încât să nu-şi mai poată ridica capul din nou niciodată în Spania. Suntem decişi să teminăm cu fascismul odată pentru totdeauna. Şi asta, în ciuda guvernului.

–         De ce spui în ciuda guvernului? Nu luptă şi guvernul împotriva fasciştilor?

–         Nici un guvern din lume nu luptă împotriva fascismului până la moarte.

Când burghezia vede că puterea i se scurge printre degete, restaurează fascismul pentru a se menţine la putere şi a-şi păstra privilegiile. Şi exact asta se întâmplă acum în Spania.

Dacă guvernul Republican ar fi dorit să lase elementele fasciste fără putere, putea să o facă de multă vreme.

Dimpotrivă, a tras de timp şi a făcut compromisuri, încercând să cadă la o înţelegere cu fasciştii. Chiar şi acum sunt oameni în guvern care vor să ne purtăm cu mănuşi cu fasciştii. Nu poţi să fii sigur (pe ei). Guvernul actual ar putea să aibă nevoie de forţele rebele fasciste pentru a zdrobi mişcarea muncitorilor.

–         Deci te aştepţi să întâmpinaţi dificultăţi chiar şi după ce-i veţi înginge pe rebeli?

–         Cu siguranţă. Clasa burgheză va opune rezistenţă şi nu va accepta să se supună revoluţiei pe care noi o vom instaura în toată puterea ei.

–         Largo Caballero şi Indaelcio Prieto spun că doar Frontul Popular poate să salveze Republica şi să restaureze ordinea burgheză. Iar tu, Durruti, tu îmi spui că oamenii vor să ducă revoluţia cât de departe cu putinţă. Cum explici această contradicţie?

–         Antagonismul e evident. Ca democraţi burghezi, acei oameni nu pot să aibă alte idei decât cele pe care le susţin. Dar oamenii, clasa muncitoare, sunt sătui să fie înşelaţi mereu. Muncitorii ştiu ce vor. Noi nu luptăm pentru popor, ci luptăm alături de popor, adică facem o revoluţie în interiorul revoluţiei. Ştim că suntem singuri în această luptă şi că nu putem conta decât pe noi înşine. Pentru noi nu înseamnă nimic că există o Uniune Sovietică undeva în lume, pentru că am ştiut dinainte care va fi atitudinea ei faţă de revoluţia noastră. Uniunea Sovietică doreşte doar linişte, şi pentru asta Stalin a sacrificat muncitorii Germaniei, dându-i pe tavă barbarismului fascist. Şi înainte de ei, i-a sacrificat pe cei din China. Noi am tras învăţăminte din asta şi vrem să ne continuăm revoluţia pentru că o vrem acum şi nu după următorul război european. Atitudinea noastră e de a le da lui Hitler şi Mussolini mult mai multă bătaie de cap decât le dă Armata Roşie, pentru că ei se tem că oamenii din ţările lor, inspiraţi de noi să nu pună capăt fascismului din Germania şi Italia. Stalin se teme şi el de acelaşi lucru pentru că triumful revoluţiei noastre va avea în mod necesar urmări asupra poporului rus.

Acesta e bărbatul care vorbeşte în numele unei organizaţii sindicaliste de două milioane de oameni fără a căror cooperare nimic nu poate fi făcut în Republică, chiar dacă aceasta va ieşi victorioasă din lupta cu rebelii. Am încercat să aflu părerile sale pentru că a înţelege ce se întâmplă acum în Spania este esenţial pentru a putea afla ce gândesc muncitorii spanioli. Acesta este motivul pentru ca i-am luat un interviu lui Durruti. Pentru că, dată fiind importanţa sa populară, el este cel mai autentic reprezentant al muncitorilor care au pus mâna pe arme. Răspunsurile sale arată în mod clar că Moscova nu are nici o influenţă şi nici o autoritate să vorbească în numele muncitorilor spanioli. Potrivit lui Durruti, nici o ţară europeană nu este interesată să susţină spiritul libertar al Revoluţiei Spaniole. Dimpotrivă, ţările europene vor să sugrume acest spirit.

–         Te aştepţi la vreun ajutor din partea Franţei sau Marii Britanii, acum că Hitler şi Mussolini au început să le acorde ajutor rebelilor?

–         Nu aştept nici un fel de ajutor pentru o revoluţie libertară de la nici un guvern din lume. Poate interesele conflictuale ale diferitelor imperialisme ar putea să aibă o oarecare influenţă asupra luptei noastre. Generalul Franco face tot ce-i stă în putinţă să tragă Europa într-un nou război. El nu va ezita să instige Germania împotriva noastră. Dar nu mă aştept la nici un ajutor, nici chiar din partea guvernului nostru.

–         Dar puteţi învinge de unii singuri? Chiar dacă veţi fi victorioşi, vă veţi trezi pe o grămadă de ruine.

–         Noi dintotdeauna am trăit în sărăcie şi pentru o vreme ne vom obişnui cu ea. Nu uitaţi: muncitorii sunt singurii producători ai bogăţiei. Noi, cei care facem maşinile să meargă, care extragem cărbunele şi mineralele din mine, care construim oraşe. De ce n-am putea construi oraşe noi în locul celor care au fost distruse? Nu ne temem de ruine. Ştim că vom moşteni numai ruine pentru că burghezia va arunca lumea în aer înainte să iasă de pe scena istoriei. Dar nu ne temem de ruine pentru că noi purtăm în inimile noastre o lume nouă. Acea lume creşte chiar în acest moment.”

 

Pentru a face propagandă succesului de la Sietamo, Monte Aragon şi Estrecho Quinto s-a crezut oportun ca un delegat al columnei să le vorbească muncitorilor spanioli la radio.

A fost ales Durruti.

Soldaţii profesionişti sperau că Durruti va putea sublinia două chestiuni pe care ei le considerau esenţiale: disciplina celor care luptau şi comanda unitară în operaţiunile militare.

Dar Durruti era îngrijorat din alte motive.

El văzuse ce intenţiona să facă guvernul lui Largo Caballero. A văzut şi contra-revoluţia care începea să-şi arate colţii, în spatele liniilor de front, mai ales în Barcelona, unde Partidul Socialist Unificat din Catalonia, necunoscut până pe 19 iulie, devenea o forţă politică care era urmărită mai ales de acei proprietari care fuseseră expropriaţi de revoluţie, precum şi de cei din Esquerra Republicana din Catalonia pentru a putea forma un front comun împotriva clasei muncitoare catalane. Adică, împotriva celor din CNT şi FAI.

Din acest motiv, ce părea inimaginabil cu doar 15 zile înainte, a fost spus în mod indirect:

Revoluţia nu a fost atacată şi CNT şi FAI nu au fost menţionaţi, ci a fost atacată clasa muncitoare… care a fost declarată „incontrolabilă”, iar realizările ei şi încercările ei economice au fost etichetate ca „experimente economice nebuneşti, care sabotează, prin „utopianismul” lor, economia naţională.” Durruti trebuia să pună capăt acestei chestiuni cu forţă iar discursul său s-a referit la teme fundamentale pentru revoluţie şi pentru pericolele pe care le avea de înfruntat din partea guvernului Largo Caballero.

Discursul lui Durruti din Sariona Solidaridad Obrera 13 septembrie 1936:

„Camarazi de pe frontul de Aragon, miliţiile muncitorilor sunt active, atacă şi apără economia şi câştigă teren pentru cauza revoluţionară. Dar acesta este doar preludiul pentru marea ofensivă pe care miliţiile urmează să o declanşeze pe tot frontul din Aragon.

Şi voi, muncitorii Spaniei, aveţi o misiune importantă de îndeplinit.

Nu putem câştiga sau garanta victoria revoluţionară, numai prin luptă pe front: trebuie şi să producem.

Nu există o linie de front sau o linie din spatele frontului, pentru că noi toţi formăm un singur bloc, care trebuie să lupte împreună pentru a ajunge la acelaşi obiectiv.

Iar obiectivul nostru nu poate fi altul decât o Spanie care să fie reprezentativă pentru clasa muncitoare.

Muncitorii care luptă azi pe frontul de război şi cei care luptă în spatele frontului nu luptă pentru a apăra privilegiile burgheziei, ci pentru a apăra dreptul de a trăi în demnitate.

Puterea adevărată a Spaniei stă în clasa ei muncitoare şi în organizaţiile acesteia.

După victorie, CNT şi UGT vor ajunge la o înţelegere referitoare la viitorul economic şi politic al Spaniei. Noi, cei care suntem pe câmpul de bătălie, nu luptăm pentru a obţine medalii, nici pentru a ajunge deputaţi prin vreun Parlament, sau miniştri. Când vom învinge, şi ne vom întoarce de pe front în oraşe şi sate, vom prelua fabricile, atelierele de muncă, pământurile, minele, pentru care am luptat.

Marea noastră victorie va fi aceea pe care o vom obţine la locul de producţie.

Suntem ţărani, şi sădim în faţa furtunii care ne ameninţă recoltele. Suntem avertizaţi şi ştim cum să înfruntăm această furtună şi cum să o învingem. Recolta s-a făcut. Haideţi să-i culegem roadele. Şi această recoltă va fi pentru toată lumea: nu vor exista privilegii în împărţirea ei. Când produsele sunt distribuite, nici Azana, nici Caballero, nici Durruti nu vor avea nici un drept în plus faţă de ceilalţi.

Recolta aparţine tuturor, tuturor celor care muncesc cu dăruire şi cu onestitate şi care contribuie cu inteligenţa lor la voinţa lor şi cu efortul lor, astfel încât recolta să nu fie furată.

Aveţi încredere în noi.

Miliţiile nu vor apăra niciodată interesele burgheziei. Ele sunt şi mereu vor fi avangarda proletariatului în această luptă pe care am început-o împotriva capitalismului.

Fascismul internaţional este hotărât să câştige această bătălie şi noi trebuie să fim hotărâţi să nu o pierdem.

Voi, muncitorilor care luptaţi din spatele liniilor de front, ascultaţi ce vă spun: ora eliberării voastre se apropie.

Miliţiile eliberatoare se apropie: nimeni şi nimic nu le poate opri, pentru că voinţa oamenilor e cea care le duce înainte.

Camarazi, fiţi optimişti!

Idealul nostru, care e şi forţa noastră, ne însoţeşte.

Curaj! Adelante! (Înainte!)

Cu fascismul nu se discută. Trebuie să-l distrugem, pentru că fascismul şi capitalismul sunt acelaşi lucru.”

CNT”, ziarul oficial al sindicatului CNT a publicat un interviu cu Durruti, în octombrie 1936:

„- Avem şansa să stăm de vorbă cu camaradul nostru în legătură cu câteva aspecte legate de lupta actuală de pe fronturile din centrul Spaniei. Răspunsurile sale au fost următoarele:

În ce priveşte Frontul Central, este absolut necesar să deschidem o reţea de tranşee, parapeţi şi sârmă ghimpată şi să construim fortificaţii şi că tot Madridul să participe la apărarea sa.

Şi în legătură cu Columna voastră?

– Sunt mulţumit de ea.  Oamenii mei au tot ce le trebuie. Şi funcţionează ca o maşinărie perfectă pe câmpul de luptă. Nu vreau să spun că miliţiile sunt dezumanizate. În nici un caz nu e vorba de aşa ceva. Camarazii noştri ştiu de ce şi pentru ce luptă.

Sunt revoluţionari care nu luptă pentru nişte cuvinte goale sau pentru nişte legi promise cu jumătate de gură, ci luptă pentru cucerirea pământului şi a fabricilor şi a atelierelor de muncă, pentru cucerirea mijloacelor de transport şi a pâinii, şi pentru o cultură nouă.

Ştiu că vieţile lor depind de obţinerea acestei victorii.

Şi mai mult, noi, aşa cum cred că ne impun împrejurările, ducem un război şi facem o revoluţie în acelaşi timp. Măsurile revoluţionare sunt luate doar în spatele frontului în Barcelona, ci sunt luate şi în prima linie a focului.

Fiecare sat pe care îl cucerim începe să se transforme într-o manieră revoluţionară.

Acesta e cel mai bun lucru al acestei campanii.

E ceva minunat, băieţi!

Uneori când stau singur şi mă gândesc la misiunea pe care o realizăm şi atunci sunt momentele în care simt cel mai profund ce responsabilităţi am.

O înfrângere a columnei ar fi ceva îngrozitor, pentru că retragerea noastră va fi ca a oricărei armate. Ar trebui să luăm cu noi pe toţi locuitorii din oraşele prin care am trecut.

Absolut pe fiecare dintre ei.

De la primele linii de foc ale Barcelonei până la fiecare loc în care am ajuns, sunt doar combatanţi.

Toată lumea luptă pentru război şi pentru revoluţie.

În asta constă forţa noastră.

– Să ne îndreptăm spre chestiunea mai importantă a acestui moment: disciplina.

– Omule, cu plăcere!

Se discută mult despre asta, dar foarte puţini pun punctul pe i.

Pentru mine, disciplina nu înseamnă altceva decât respect faţă de responsabilităţile fiecăruia şi faţă de ceilalţi.

Mă opun înregimentării şi disciplinării oamenilor în unităţi şi în barăci militare, care pot duce doar la degradare, la ură, la automatism şi la supunere lipsită de minte.

Însă, din cauză că necesităţile războiului o resping, nu pot accepta nici acea proastă înţelegere a libertăţii la care recurg cei care doresc să evite îndeplinirea obligaţiilor lor.

Cea mai bună disciplină care există se află în organizaţia noastră, în CNT, disciplina care îi face pe camarazi să aibă cea mai mare încredere în comandanţii lor, care sunt însărcinaţi să coordoneze comitetele şi să accepte acest aranjament.

În timp de război, delegaţii trebuie să fie ascultaţi, altfel va fi imposibil să ducem la îndeplinire nici o singură operaţiune. Dacă oamenii nu sunt de acord cu ei, atunci trebuie să se ţină adunări pentru a se decide înlocuirea lor.

Sincer, sunt mulţumit de comandanţii care sunt alături de mine.

Presupun că şi ei sunt mulţumiţi de mine.

Nu lipseşte nimic aici.

Femeile comandant pot rezista pe front şi două zile încontinuu, după care se întorc în liniile din spate.

Ziarele ajung zilnic la noi, avem mâncare foarte bună, avem multe cărţi, şi în timpul pauzelor, citirea cărţilor trezesc şi înalţă spiritul revoluţionar al camarazilor.

Relaxarea nu e recomandată.

Cât e ceasul? 1 la prânz, nu-i aşa?

Chiar acum, în spatele sacilor cu nisip, leii mei de pe frontul din Aragon sapă tranşee cu cel mai mare entuziasm.

Durruti zâmbeşte când vorbeşte despre camarazii săi de arme.

Aici în Madrid duce dorul columnei aflate la depărtare.

– Ei nu ştiu că sunt aici.”

Emillienne Morin despre Durruti:

„În ciuda lui însuşi, Durruti era un mare lider al miliţiilor, dar nu a fost niciodată un militar.

A fost, dacă vreţi, un strateg revoluţionar extraordinar; avea un instinct infailibil pentru „tehnica” marilor mişcări de masă, un instinct după care se ghida în organizarea columnei sale.

A impus disciplina prin propriul său exemplu doar; foarte rar era de găsit în cartierul său general, ci mai degrabă invariabil era în fruntea unui grup de avangardă.

Era condus de o voinţă indestructibilă: să câştige războiul, orice-ar fi fost.

Cu toate acestea, în timp ce Durruti era pe frontul războiului, el niciodată nu şi-a uitat trecutul revoluţionar.

Anarhistul nu şi-a pierdut niciodată dorinţa ca într-o zi să ducă un război adevărat: Revoluţia Socială.”