Eşti sărac şi ai 15 ani? Patria te vrea sclav capitalist!


Î1745_694746053875504_57862217_nn România peste un milion de oameni sunt şomeri, dar Statul reîmprospătează forţa de muncă activă cu tineri de 15 ani. Interesul patronilor o cere, din moment ce ei pot obţine profituri doar din munca altora, preferabil a unor oameni care nu ştiu că s-ar putea apăra de abuzurile împotriva lor: tinerii sunt victimele perfecte.

Oficial sunt peste 700.000 de oameni forţaţi să trăiască în şomaj în România – oameni care ar munci, însă sunt ţinuţi “pe bară”, de dragul profitului. În loc să fie lăsaţi să-şi câştige pâinea din munca lor, pentru că asta vor, patronii îi condamnă la umilință și le fură demnitatea, statul le dă o sumă infimă din contribuţiile lor (acestea nu sunt “ajutoare de stat” cum primesc marii capitalişti ajutoare de miliarde de euro de la buget), iar diverşi politruci care n-au produs în viaţa lor nimic folositor îi calomniază că ar fi “leneşi”. Cu toate acestea, tot patronii se plâng pe toate drumurile şi tot ei sunt “victimele sistemului”, pentru că nu se pot îmbogăţi mai mult şi mai repede, din munca altora. România e distropia perfectă. Neoficial, însă, numărul celor care nu au unde să muncească, al “şomerilor fantomă”, este mult mai mare, iar un indiciu în acest sens e rata de ocupare de 60 la sută de pe piața muncii: adică, există locuri de muncă, dar patronii nu angajează. Această situație arată de fapt fața reală a patronilor români și cruzimea lor (renumiţi pentru naționalismul lor, de altfel, și mai ales pentru patriotism). Este încă o dovadă că șomajul e folosit de Stat în interesul capitaliştilor, ca forță de coerciție și de înspăimântare a celor care muncesc pentru a nu lupta pentru drepturile lor și pentru un trai decent.(1)

Această violenţă silenţioasă exercitată împotriva celor care muncesc e cu atât mai brutală cu cât ei nici măcar nu au sindicate, şi nici nu ştiu şi nici nu pot, conform legii, să îşi formeze sindicate necolaboraţioniste şi nebirocratice, cunoscute în Occident ca sindicate roşii sau revoluţionare. (În România, sunt permise doar sindicataele galbene (aici şi aici), care nu sunt de fapt decât o altă pârghie de control şi de manipulare a muncitorilor în mâinile capitaliştilor, vezi aici de ce). Dar această violenţă din partea capitaliştilor privaţi sau de stat (staliniştii şi Marxist-Leniniştii (2) dinainte de ’89) e starea de normalitate în România de multe decenii şi efectele ei sunt sărăcia, vulnerabilizărea, călcărea în picioare şi vlăguirea neîncetată a oamenilor care muncesc, iar aceste efecte se văd cu ochiul liber, dar sunt puse pe seama “răutăţii” oamenilor. Această violenţă împotriva celor care muncesc şi produc (nu hârtii sau bani) e susţinută de Stat prin toate forţele sale – legislative (guvern, asociaţii ale patronilor, parlament), de propagandă (politicieni, oficiali ai statului, economiști, sociologi, psihologi, patroni, analişti), de represiune şi de control a populaţiei civile (jandarmi, mascaţi, poliţişti, procurori, tribunale) şi de îndoctrinare (şcoala autoritară, şi mediul universitar – vezi foto de la final *- şi academic, cu unele excepţii), sindicate (3).

Dacă sunt atât de mulți șomeri, de ce are nevoie statul să asigure pentru patronii români forță de muncă și mai ieftină? Nu ar fi logic şi etic – din moment ce clasa de la putere a fost votată – ca Statul, despre care se crede că ar exista în interesul oamenilor de la care ia taxe, să pună presiune asupra patronilor pentru a absorbi această forţă de muncă? De ce Statul procedează fix pe dos şi pune presiune pe oamenii care nu au cum trăi decât din muncă? De ce îi sacrifică pentru ca bogații să facă averi și mai mari? (4) Pentru că exact asta a făcut guvernul când a publicat în Monitorul Oficial o lege care legalizează munca tinerilor de peste 15 ani, ca zilieri. A stabilit guvernul și cu cât se pot vinde acești tineri viitorilor lor exploatatori: între 4,75 lei și 10 lei pe oră. Mai scump decât suma cu care sunt cumpăraţi părinţii lor. De fapt, guvernul spune să nu fie plătiți cu mai puțin de 4,75 de lei pe oră, ceea ce se și întâmplă deja, şi nu că ar trebui plătiţi cu 10 lei pe oră (pentru a munci eventual mai puţin timp, pentru că atunci deontologii “mâinii invizibile” a lui Adam Smith, care aranja clasele săracilor şi ale bogaţilor cu forţa divinităţii (5), ar sări ca arşi că Statul intervine în economie: nu e de mirare o asemenea ipocrizie din partea acestor mincinoşi).

Angajatorul va plăti asigurări sociale – câtă umanitate!: guvernul şi bogaţii din România le distrug viitorul acestor tineri, dar le promit o pensie de mizerie (dacă o vor mai prinde), şi că nu vor fi aruncaţi din spital dacă se rănesc muncind pentru a-l îmbogăţi pe cine ştie ce sponsor al vreunui politician sau poate chiar pe vreun politician sau pe cine ştie ce fost general sau nomenclaturist. A-l pune pe un tânăr să muncească pentru o sumă care ar putea fi mai mare decât salariul de mizerie pe care îl primesc părinţii săi înseamnă a-l împinge practic să abandoneze şcoala. Nu că la şcoală nu ar fi îndoctrinat să se obişnuiască cu condiţia de sclav “pe piaţa muncii”, dar asta e déjà altă discuţie. Realitatea e că fără hârtiile emise de şcoală, tinerii sunt practic forţaţi, în viitorul pe care existenţa capitalismului îl garantează că va fi sumbru pentru ei, să facă cele mai grele munci, cele mai prost plătite şi vor fi condamnaţi la o condiţie a claselor de jos pentru tot restul vieţii lor.

Practic, statul român, care e responsabil de valurile periodice de sărăcire şi de ţinere în sărăcie constantă a oamenilor care muncesc, reciclează în acest  moment forţa de muncă de care au nevoie capitaliştii pentru a-şi menţine profiturile ridicate.

Asta e principala funcție a Statului (6), în realitate: să asigure forța de muncă (propaganda capitalistă ascunde acest lucru inventând un conflict inexistent între Stat și ceea ce ei numesc ”piețe”, dar toate dovezile arată că Statul și “piețele” au apărut unul în beneficiul celorlalte și că se întrețin reciproc și își asigură perpetuarea reciproc, cu prețul distrugerii libertăților umane și a vieților a milioane şi milioane de oameni). Statul asigură forța de muncă pentru cei care trăiesc din munca altora fără a produce nimic: clasa bogaților, susținută de birocrația aparatului de stat, de aparatul său de propagandă, și de forțele sale represive.

Toate statisticile guvernului cuprind de ani de zile tinerii de peste 15 ani în forța de muncă. Practic, guvernul a legalizat doar o realitate de care știa. La fel cum ştie şi că, în viața reală, tinerii sunt puşi să muncească de la vârste mult mai fragede. Situația e cu atât mai perversă cu cât Statul susține că vine în sprijinul acestor tineri – cum oare, în condiţiile în care pentru a nu muri de foame, a fi forţat de împrejurări să munceşti este condiția esențială a oricărui sclav?

Înainte de austeritatea impusă de Stat şi de capitalişti, care a dus la sărăcirea a 8 milioane de oameni, Institutul de Statistică estima că în România existau în jur de 70.000 de copii exploatați prin muncă. 8 la sută dintre ei făceau munci grele, interzise de legi şi de convenţiile internaţionale la care România a aderat, iar în 96,6 la sută din cazuri, ei nu aveau vârsta legală pentru a putea munci (7). Adică, nu munceau 8 ore cum scrie pe hârtie, ci mult mai mult. Sărăcirea artificială a oamenilor, după austeritatea impusă de clasele de la putere, cu siguranţă a dus la creşterea dramatică a numărului copiilor exploatați prin muncă, dar această realitate nu se regăseşte în statistici.

În 2010, statisticile Statului au înregistrat oficial doar 1.000 de copii puşi să muncească şi exploataţi, de multe ori până la epuizare. Însă, în aceeaşi perioadă, doar „Salvaţi Copiii” a găzduit în centrele sale aproape 2.500 de copii exploataţi prin muncă sau puşi la cerşit. Adică de două ori și jumătate mai mult decât a recunoscut Statul. Şi sunt mult mai mulţi care n-au ajuns la “Salvaţi Copiii”, probabil. Dar nu e de mirare în România, unde statisticile sunt folosite cu scopul de a menţine imaginea bună a Statului. Nu că birocrații n-ar avea idée de ce se întâmplă de fapt: „Ştim că, în vacanţe, în zona de munte, mai ales, copiii sunt puşi la treabă. Problema nu e că-şi ajută părinţii pe lângă casă, ci să nu facă munci grele, să nu fie forţaţi să muncească, să nu li se respecte dreptul la odihnă. Mai văd vara, pe la stână sau la câmp, copii puşi la munci grele. Sper ca medicii să observe şi să intervină pentru a stopa acest lucru care nu ne face cinste (8), a declarat şeful DSP Suceava, dr. Alexandru Lăzăreanu. “Acelaşi apel îl face directorul şi către medicii de la Urgenţe, fiindcă acolo pot ajunge copii epuizaţi sau agresaţi.” (9) Inspectoratul Școlar Suceava a descoperit acum câțiva ani că în zonele de munte, mulți copii erau exploatați prin muncă de părinți sau de alții, fiind folosiți la munci periculoase și grele: cel mai adesea la tăiat şi cărat lemne, rânit grajdul, cărat apă.

Tinerii muncesc inclusiv în industrie, și pe șantiere, cei mai mulți sunt folosiți la munci agricole. Vor obține poate 50 de lei pe zi, pentru 10 ore de muncă (orice-ar scrie prin legi, în realitate, de ani de zile în România, oamenii muncesc în medie 10-12 ore pe zi). Pentru cei care fac foamea în România, 1.000 de lei în plus în venitul unei familii e o mică avere.

Probabil unii tineri se vor bucura inițial de acești bani, pentru că nu au cum să-și dea seama și nimeni nu le spune că, de fapt, vor plăti toată viața pentru ei. Și vor plăti scump.

Pot refuza ei să nu muncească? Mulţi n-au de ales, vor fi împinşi de sărăcie şi de foame să accepte. Dar capitalismul e libertate, şi desigur sclavia e voluntară, e o fatalitate că există oameni săraci, e chiar vina lor – vor fi mulţi ignoranţi, printre care şi oameni de Stat, care vor susţine asemenea aberaţii şi minciuni.

Deși nu le-a spus nimeni, unii tineri și-au dat seama că șansa de a trăi, cu puţina demnitate pe care o pot avea în România, le este practic răpită: ”Există însă destul de frecvent elevi aflaţi în situaţii de abandon (şcolar) care îşi doresc să îşi completeze educaţia “măcar până la 10 clase”, ca să aibă o calificare, astfel încât să nu ajungă ca părinţii, simpli zilieri, fără mari şanse de reuşită în viaţă.”  Este una dintre concluziile unei cercetări (10) asupra cauzelor abandonului școlar și ea ilustrează sec și dramatic perversitatea cu care Statul roman capitalist îi amăgește pe tineri.

Aceeaşi cercetare arată că principala cauză care determină abandonul şcolar este sărăcia, până şi Statul recunoaşte asta declarativ. “Familiile numeroase, dezorganizate, lipsite de resurse, au probleme în a asigura îmbrăcămintea adecvată tuturor copiilor şi resimt uneori nevoia de forţă de muncă (fie pe câmp, fie în gospodărie pentru a avea grijă de fraţii mai mici).” Nu doar îmbrăcăminea le lipseşte, ci hrana esenţială traiului, însă, guvernul nu trebuie supărat prea mult. În plus, după ce Boc şi Băsescu le-au închis şcolile, şi i-au transformat în navetişti de mici, acum Ponta îi serveşte pe tavă capitaliştilor.

Modelul oferit de părinţi şi de fraţi este o altă cauză: “Cel mai adesea, elevii care ajung să renunţe la educaţie provin din familii în care părinţii nu au mai mult de opt clase.” (11) Statul știe asta și legile sale se asigură că această situație se va perpetua.

În iunie 2013, o altă cercetare a celor de la “Salvaţi copiii” a arătat că 2% dintre copii care nu mai merg la școală o fac pentru că sunt puși să cerșească, 5% pentru că muncesc toată ziua și nu au cum să mai ajungă la școală, iar 8% pentru că stau acasă pentru a avea grijă de fraţii mai mici, şi de-asta nu mai pot ajunge la şcoală.

Pentru a nu arăta că această situaţie e un rezultat direct al inegalităţii sociale din care se hrăneşte capitalismul, oficialii guvernului şi ai multor ONG-uri, ori din ignoranţă (12), ori din interes, preferă să dea vina pe părinţi şi să provoace sau să accentueze un conflict între părinţii săraci şi copiii lor. (13) De multe ori ei nu spun că unii copii se oferă ei singuri să muncească pentru a-şi ajuta familiile care fac foamea. Ei arată doar cum unii părinţi ajung să fie chiar ei exploatatorii şi capitaliştii propriilor lor copiii. Toată lumea arată efectul, dar nimeni nu discută despre cauze: capitalismul şi Statul.

Un reportaj al unei televiziuni a arătat în ce îi poate transforma capitalismul pe unii părinţi.  Reportajul (14) a plecat de la un anunţ apărut în presă, care suna aşa: “Închiriez minor, contra cost, pentru muncă”. Copilul în cauză avea 13 ani şi era exploatat la o stână.

Asta nu arată decât ce presiune va exista asupra copiilor săraci din România, țara unde 1 din 4 minori trăiește în sărăcie cruntă, cel mai mare număr din țările considerate dezvoltate, mai mult decât în SUA (15): sărăcia îi va întoarce și mai mult pe părinți împotriva copiilor, patronii vor profita de foamea în care ei toţi trăiesc, iar Statul va veni la televizor și se va lăuda că le va plăti pensie, dar nu va spune că măsurile sale pe termen lung vor accentua și mai mult inegalitatea socială. Pentru că-n realitate, oamenii care trăiesc în România nu sunt egali (aşa cum scrie în măreaţa Constituţie), și prin urmare, nici liberi. Libertatea nu poate exista fără egalitate şi asta presupune inexistenţa claselor, adică dispariţia capitalismului şi a aparatului statului.

Ajutat de Stat, capitalismul devine din ce în ce mai brutal și mai opresiv. S-a hrănit mereu din munca și exploatarea celor pe care i-a deposedat de mijloacele prin care își asigurau traiul, pentru a-i transforma în proletarii fără a căror muncă bogații nu pot exista (16). Statul se asigură că oamenii (17) vor fi nevoiţi să se vândă ca sclavi:  “Chiar dacă clasa muncitoare și susținătorii ei protestau sau nu efectiv față de capitalism, coerciția tăcută exercitată de capital (Marx) a făcut loc tăcerii obligatorii.”

Orice-ar spune guvernul și avocații statului, a-l pune pe un copil să muncească 10 ore pentru a nu muri de foame e o crimă. Cu siguranță, vor apărea voci care vor folosi această lege împotriva celor săraci care refuză să fie exploatați: și îi vor stigmatiza și mai mult că sunt leneși și puturoși. E ironic cum mereu astfel de acuzații vin de la invidizi care doar consumă ce produc alții, fără a produce ei înșiși vreodată ceva, în afară de minciuni, opresiune și coerciție. E celebră scena în care preşedintele Băsescu a lovit cu palma zidul casei unui sinistrat ţipând la el că nu se duce să muncească la câmp. Pentru că oficialilor statului exploatarea oamenilor pentru profit li se pare normală şi firească. E imoral în România ca săracii să nu se lase exploataţi pentru a-l îmbogăţi pe altul, dar e moral ca altul să exploateze săraci. De ce nu a ţipat preşedintele la cel care are pământ să şi-l muncească singur, dacă tot îl are? De ce să se folosească de pămât – pe care nu el l-a făcut – ca să se îmbogăţească pe spatele altora? 1208486_694748513875258_413102186_n

Multe ONG-uri au arătat că exploatarea copiilor la muncă în România nu e un fenomen izolat, sau accidental, ci unul sistemic și durează de decenii. Toate ONG-urile spun că la rândul lor copiii exploatați prin muncă vor proceda și ei la fel cu viitorii lor copii. Toți arată că exploatarea copiilor prin muncă va avea consecințe devastatoare asupra lor, și de natură fizică și de natură psihică.

Și ce fac guvernul şi Statul ai cărui politicieni se duc mereu să fie filmaţi pupând copilaşi? Îi asigură perpetuarea. Cu cinism sau din prostie. Mai degrabă ambele variante.

Guvernul impinge și mai mulți tineri să muncească pentru patroni, în condițiile în care sunt atât de mulți șomeri, pentru că tinerii la 15 ani sunt cea mai vulnerabilă și ușor de exploatat forță de muncă, iar costul muncii e menţinut redus pentru ca profiturile patronilor să fie cât mai mari.

Tinerețea lor va fi folosită împotriva lor. Vor fi învățați să se supună, fără să crâcnească, pentru un colț de pâine. Vor fi educați la locul de muncă să fie supuși, mai aprig decât o poate face școala. Vor fi îndoctrinați să creadă că e vina lor că sunt săraci și că ăsta e scopul omului pe pământ: să muncească mereu pentru altul ca să aibă ce mânca. Vor fi învăţaţi să nu se întrebe niciodată “de ce”. Asta e o crimă socială.

Gândirea din spatele legii guvernului şi a comportamentului Statului e în logica sistemului capitalist (18), care întotdeauna aşa a funcţionat: mereu s-a hrănit din “sângele capitalizat al copiilor.” (Marx)

Nu se vor putea apăra în fața abuzurilor patronilor lor, pentru că în caz de nesupunere, aceștia vor putea apela la părinții lor, învinovățindu-i că sunt leneși. Practic, sunt victime sigure.

De ce e important pentru Stat ca un copil sărac să muncească de la o vârstă cât mai fragedă?  Explică Michael Perelman în “Inventarea Capitalismului”: “Mulți (clasici ai economiei politice) erau foarte îngrjorați și de faptul că copiii aveau prea mult timp liber pe care-l pierdeau. William Temple a cerut o forță de muncă suplimentară formată din copiii de 4 ani. Anticipând psihologia Skinneriană modernă, Temple a speculat că ”în acest fel, sperăm ca generațiile tinere și care vor urma să fie atât de obișnuite să muncească mereu încât să ajungă să găsească acest lucru ca fiind plăcut și distractiv”.

Nici John Locke nu s-a lăsat mai prejos. Adesea văzut ca filosof al libertății, Locke a cerut ca munca să înceapă din fragedă copilărie, de la trei ani. Alții au cerut să fie stabilite noi aranjamente instituționale pentru a asigura un flux continuu și neîntrerupt de forță de muncă. Fletcher din Saltoun a recomandat sclavia perpetuă ca fiind soarta pe care o meritau toți cei care nu reușeau să facă față măsurilor dure prin care se urmărea integrarea lor în câmpul muncii. Hutcheson a procedat la fel. Idealistul etern, Bishop George Berkeley a preferat ca această sclavie să fie limitată la “un anumit număr de ani.”

Potrivit economiei politice clasice, toate condiţiile sociale şi toate instituţiile sociale trebuia judecate doar pe baza efectului pe care îl aveau asupra producerii bogăţiei. În spiritul acestei raţiuni, Jeremy Bentham a recomandat ca şi copiii să fie puşi să muncească, nu de la 14 ani, ci de la 4 ani, fălindu-se că aşa vor fi scutiţi de pierderea acelor “10 ani preţioşi în care nu fac nimic! Nimic pentru industrie! Nimic pentru dezvoltarea morală sau intelectuală!”.”

În România, rezistența la munca exploatatoare – de multe ori o revoltă individuală şi instinctivă – este considerată o crimă împotriva societății. În România oamenii au fost învăţaţi mereu că “munca e o datorie” faţă de societate, dar nimeni nu arată că datoria societăţii faţă de oameni e să facă astfel încât munca lor să fie liberă şi ei să nu fie exploataţi. Datoria societăţii faţă de oameni se pierde cumva în negura “logicii” capitaliste şi a sistemului de clasă pe care ea îl presupune.

De ce nu se ocupă guvernul pentru a se asigura că cei care muncesc au din ce să trăiască și nu sunt exploatați și tratați ca niște proprietăţi (aceasta este de altfel în logica oricărui sistem sclavagist, fie că lanţurile sclavilor sunt vizibile sau nu), ca şi cum ar fi nişte mașinării umane care pot fi oricând aruncate dacă obosesc sau se îmbolnăvesc? Pentru că, în realitate, nu ăsta e rostul guvernului şi al statului. Munca liberă și necondiționată ar presupune schimbarea radicală a modului în care e organizată societatea, pe baze egale și libere, fără ierarhii și fără ca puterea de decizie să fie centralizată în mâna câtorva. Pentru ca oamenii să fie liberi puterea ar trebui pulverizată astfel încât nimeni să nu poată domina asupra altcuiva. Ar mai presupune dispariția conceptului de proprietate asupra mijloacelor de producție, care în capitalism sunt deținute de câțiva pentru exploatarea celor mulți. Scopul oricărei societăți ar trebui să fie libertatea celor care fac parte din acea societate. Sunt nenumărate studii care arată că dacă toţi ar munci şi ar produce ceva folositor pentru societate (nu abstracţiuni ca banii), toţi ar putea munci 4 ore, mai ales că există tehnologia care permite asta. Ieşirea societății de sub jugul sistemului de clase ar presupune dispariția capitalismului şi a Statului cu aparatul său de control asupra populației. Dar nu se întâmplă asta, dimpotrivă: tot ce face statul e să asigure că sistemul de clase e întărit şi apărat şi că se va putea perpetua, privatizarea statului (ducând la un stat minimal în care poliţia şi forţele de ordine vor avea un rol din ce în ce mai mare şi vor fi din ce în ce mai opresive pentru apărarea proprietăţii asupra mijloacelor de producţie) va duce la un neo-feudalism mult mai tiranic decât în trecut, din moment ce tehnologiile existente vor fi în slujba sa.

Munca liberă presupune oameni liberi, adică oameni a căror existență să nu poată fi condiționată de obligația de a munci, oameni care să nu fie șantajați că dacă nu muncesc vor muri de foame. Libertatea înțeleasă de capitaliști e libertatea de a muri de foame dacă nu te lași exploatat.

Munca liberă presupune folosirea resurselor în comun, și nu însușirea acestora de către câțiva care să facă profit din nevoia oamenilor de a bea apă, de a mânca, de a avea un adăpost deasupra capului.

Guvernul și Statul nu există pentru cei de la care iau taxe şi cărora le comandă viaţa, ci doar pentru a se asigura că bogații – care îl controlează în mare măsură – își vor păstra în siguranță puterea de a exploata alți oameni pentru a-și mări averile.

Tineri școliți și inteligenți se plâng că în România nu există “cultul muncii”, adică nu există supunere totală în fața șefilor şi a exploatării. Dar nici un om nu trebuie să fie obligat să muncească. Munca nu trebuie să fie o pârghie de înrobire a oamenilor, ci de eliberare a lor. În România nu lipsește “cultul muncii”, ci lipsesc înţelegerea libertăţii, solidaritatea şi lupta pentru eliberarea oamenilor din condiţia de supuşi ai profitului.

Note de subsol:

(1) Alexander Berkman: Ce e anarhismul, capitolul 5: “Ştii ce este viaţa ta când nu au unde să munceşti; şi când ai o slujbă, cât de mult te temi să nu o pierzi şi cum ameninţarea asta pluteşte mereu asupra ta.

Eşti de asemenea conştient ce pericol reprezintă pentru tine armata de rezervă a şomerilor când vrei să intri în grevă pentru a obţine condiţii mai bune. Ştii că spărgătorii de grevă fac parte dintre cei care sunt şomeri pe care capitaliştii îi ţin mereu la îndemână, să ajute la spargerea grevei.

“Cum îi ţine capitalismul la îndemână pe şomeri?”, întrebi.

Simplu, obligându-te pe tine să munceşti mai multe ore şi cât mai greu cu putinţă, astfel încât să produci cea mai mare cantitate de produse posibilă.

Toate schemele moderne de “eficienţă”, sistemul Taylorist şi alte sisteme de “economie” şi “raţionalizare” servesc numai la a stoarce profituri şi mai mari de pe urma muncitorului. (…) Nu sunt mii de şomeri gata să te înlocuiască oricând dacă te-ai îmbolnăvit sau ai murit?

De aceea este în beneficiul profitului capitalistului să păstreze o armată de şomeri pe care să-i poată folosi oricând. Asta face parte din sistemul salarial, este o necesitate şi o caracteristică inevitabilă a sa. Este în interesul oamenilor să nu existe şomaj, ca toţi să aibă oportunitatea să muncească şi să îşi câştige existenţa: ca toţi să ajute, fiecare după priceperea şi puterea sa, la creşterea bunăstării, astfel încât toţi să poată obţine o mai mare parte din ea. Dar capitalismul nu e interesat în bunăstarea oamenilor. Capitalismul este interesat doar de profituri. Angajând mai puţini oameni şi punându-i să muncească mai multe ore, profituri mai mari pot fi obţinute, decât dacă ar da de muncă mai multor oameni pentru mai puţine ore. Această economie funcţionează numai în interesul patronului.”

(2) V.I. Lenin: “Capitalismul de stat va fi un pas înainte comparabil cu situaţia din acest moment din Republica noastră Sovietică. În aproximativ 6 luni, capitalismul de stat va fi statbilit în republica noastră, iar acest lucru va fi un mare success şi o garanţie sigură că într-un an, socialismul va fi câştigat rădăcini ferme şi va deveni invincibil în această ţară.” (de aici)

V.I.Lenin: “Capitalismul de stat, care este unul din aspectele principale ale Noii Politici Economice, este, sub puterea sovietică, o formă de capitalism care este deliberat permisă şi restricţionată de către clasa muncitorare (nt: adică de şefii clasei muncitoare, Partidul Unic şi aparatul de stat). Capitalismul nostru de Stat diferă de capitalismul de stat din ţările care au guverne burgheze în sensul că la noi nu e reprezentat de burghezie, ci de proletariat (adică de partid), care a reuşit să câştige întreaga încredere a ţărănimii. Din nefericire, introducerea capitalismului de stat la noi nu are loc pe cât de repede ne-am dori să se întâmple.” (de aici )

(3)În România, sindicatele care există sunt doar o altă pârghie în mâinile patronilor prin care aceştia îşi asigură supunerea oamenilor care muncesc. În unele cazuri, vezi Oltchim, sindicaliştii chiar făceau afaceri cu patronii. Chiar dacă uneori organizează greve, de fapt sindicaliştii din România nu luptă pentru muncitori, ci pentru a păstra aparenţa de care au nevoie pentru a-şi lua salariile de birocraţi. Sindicatele trădătoare şi birocratice sunt unul dintre motivele pentru care solidaritatea între oamenii care muncesc este inexistentă în România, ceea ce face din muncitori victime sigure în mâinile exploatatorilor. Vezi de ce aici şi aici.

(4) Un indiciu în acest sens e faptul că nimeni în mediul public nu discută nici despre ce înseamnă capitalismul, cum funcţionează el de fapt, prin ce mecanisme, şi nimeni nu pronunţă expresia “controlul din partea muncitorilor asupra mijloacelor de producţie”. Şi mai interesant, nici cei care au analizat dictatura dinainte de 1989 nu au pomenit vreodată de aşa ceva.

(5) În „Teoria Sentimentelor Morale”, Adam Smith susţine că „mâna invizibilă” este „voinţa divinităţii”, care îi face pe unii bogaţi şi pe unii săraci, prin „voinţa lui Dumnezeu”.

(6) În “Inventarea Capitalismului”, Michael Perelman a arătat că toţi adepţii religiei laissez-faire-ului îşi imaginează că aplică dogmele lui Adam Smith, dar de fapt ei recurg la modul de lucru capitalisto-etatist, explicat de Steuart, adică la folosirea Statului în slujba clasei capitaliştilor:

“Steuart a recomandat: “Dacă gusturile extravagante şi bogăţia ţării previn pe oricine care s-ar putea s-o ducă mai bine de la a se dedica unei anume meserii profitabile pentru naţiune dar neprofitabilă pentru cel care-o exercită, omul de stat trebuie să-i strângă pe plozii nenorociţilor, mizerabililor şi săracilor şi să-i ducă în ateliere, să îi crească pentru a face ei această meserie, sub cele mai stricte reguli cu putinţă, pentru a economisi cheltuielile inutile cu ei.” Propunerea lui Steuart ar putea sugera că termenul “industria copiilor” avea un sens mai profund. Se poate ghici ce soartă ar fi avut săracii, fără măsurile atât de ”protectoare” pentru care pleda Steuart.

Pe scurt, el a susținut înrobirea copiilor, fără a-i ține pe sclavi în lanțuri.

Pentru Steuart, omul de stat avea și obligația de a restricționa profiturile mai mari de un anumit nivel standard, de a impune o plafonare a câștigurilor. În orice caz, el a părut considerabil mai înțelegător autoritar asupra acestei chestiuni, avertizând că ”atunci când un om de stat privește cu răceală de sus în jos, cu brațele încrucișate, ori când își bagă în cap că nu e treaba lui să intervină în mersul afacerilor, preţul lucrătorilor va crește.” Steuart a făcut apel la Stat să garanteze o diviziune socială potrivită a muncii: “În concluzie, cel mai bun mod de a crea o interdependenţă între oamenii dintr-o societate e prin multiplicarea obligaţiilor reciproce şi prin crearea unei dependenţe generale între aceştia. Acest lucru nu poate fi făcut mai bine decât prin punerea unui anumit număr din locuitorii să producă hrana de care au toţi nevoie, şi prin distribuirea surplusului claselor adecvate pentru satisfacerea nevoilor lor.

Steuart a presupus că oamenii de stat, pe care îi credita cu puteri enorme, ar fi putut fi capabili să manipuleze oamenii pentru a crea reciprocitatea de care vorbea mai sus. În cuvintele sale:

“Nimic nu e imposibil pentru un om de stat priceput. Când oamenii pot fi făcuţi să-şi omoare soţiile şi odraslele, să îşi dea foc, doar ca să nu fie cuceriţi de un duşman străin; când pot fi făcuţi să-şi dea cele mai preţioase obiecte ale lor, ornamentele lor de aur şi argint, pentru a sprijini o cauză comună;…cred că aş putea spune că prin conducerea şi manipularea potrivită a spiritului unui popor, nimic nu e imposibil de realizat.”

Dacă oamenii puteau fi duşi atât de departe pentru a sprijini scopurile precapitaliste, de ce să nu fie capabil şi un om de stat capitalist să conducă la fel societatea? Crearea unei diviziuni sociale a muncii – se presupune – nu ar fi ridicat dificultăţi serioase pentru liderii capabili.

Steuart se aştepta ca oamenii de stat “să-şi elaboreze planurile pentru economia politică şi să facă schiţa distribuirii locuitorilor.” În altă parte, el a fost mult mai clar şi a făcut apel la omul de stat “să ordone distribuţia… claselor poporului său.”  Steuart a insistat asupra importanţei acestui obiectiv.”

(7) Din raportul „A decade of cooperation on the elimination of child labour” publicat de Guvernul României şi Organizaţia Internaţională a Muncii, p. 24, situaţia exploatării copiilor în România era în 2008:

– s-au înregistrat 925 de cazuri de muncă a copiilor;

– 544 cazuri au fost identificate în zonele urbane, iar 381, în zonele rurale;
– în 417 cazuri au fost implicate fete, iar în 508 cazuri au fost implicaţi băieţi;
– 65,3% dintre copii aveau vârste sub 14 ani, iar 34,7% dintre ei aveau vârste cuprinse între 15-18 ani;
– 627 dintre aceşti copii au fost scoşi de pe piaţa muncii;
– între muncile prestate de copii amintim: cerşitul, munca fără un contract, prostituţia, pornografia, alte activităţi ilicite.

(8) Modul de exprimare arată de fapt care e mentalitatea birocraților din aparatul de Stat. ”Nu le e respectat dreptul la odihnă” – dacă le-ar fi ”respectat” sugestia e că n-ar mai fi chiar așa grav.  ”Nu ne face cinste” – problema nu e că niște minori sunt chinuiți și exploatați pentru profitul unora, ci că s-ar putea ca imaginea birocraților și a Statului să fie afectată, aici e drama funcționarului. Pe lângă asta, ideea în sine de ”drept la odihnă” implică faptul că acel copil nu mai e văzut ca un om care are dreptul la copilărie, ci ca un muncitor care are dreptul la odihnă, adică să poată munci și a doua zi la fel de bine. Faptul că acest director vede cu ochii lui copii exploatați și-și vede de drum, așteptând să intervină medicii de la urgențe dacă vreun copil ajunge în ultimul hal pe targă, vorbește de la sine despre rostul birocraților.

(9) http://www.crainou.ro/?module=displaystory&story_id=32663

(10) Centrul Educaţia 2000+ şi UNICEF, “Soluţii eficiente pentru prevenirea abandonului şcolar: costuri şi mecanisme“.

(11) Centrul Educaţia 2000+ şi UNICEF, “Soluţii eficiente pentru prevenirea abandonului şcolar: costuri şi mecanisme“.

(12) Asta nu ar trebui privită ca o acuzație. Cei mai mulți dintre acești oameni chiar trudesc și se chinuie cu bună-credință pentru a-i ajuta pe sărmani, însă o fac fără a putea contesta sistemul capitalist, ceea ce înseamnă că soluțiile și rapoartele lor, oricât de reale și de bine intenționate ar fi, nu sunt decât un paleativ, nu atacă rădăcinile nenorocirilor pe care ei le expun. Chiar și limbajul pe care-l folosesc e cel de lemn, etatist, iar rațiunea lor pleacă de la premisa încadrării oamenilor în anumite norme, etatiste și capitaliste și ele la rândul lor. Cei mai mulți o fac din ignoranță sau din automatism sau pentru că ori sunt lipsiți de informații, și asta nu e greu în România, și au fost educați ei înșiși să creadă că sistemul capitalist e singura cale. În România nu se discută despre alternative la capitalismul privat sau de stat (ce a fost înainte de 1989) pentru că asta ar pune în pericol aparatul de stat și pârghiile sale de corupție. Singura rațiune permisă în România și în țările capitaliste e doar cea care se încadrează în linia de gândire a capitaliștilor, orice altceva ori nu există, ori e etichetat cu cuvinte ”negre” (unul dintre ele fiind communismul – care înseamnă de fapt o societate lipsită de clase, unele exploatatoare şi altele supuse, şi lipsită de de stat şi dispariţia sistemului de sclavie salarială – şi  care e confundat intenționat cu stalinismul, bolșevismul și Marxism-leninismul).

(13) Toate rapoartele și toate statisticile arată că abandonul şcolar este din ce în ce mai mare în ultimii ani, şi că victimele acestei situaţii provocate de sărăcie şi de lipsuri sunt în special copii de etnie romă, cei din familii sărace, cei din mediul rural şi cei cu dizabilităţi. O cercetare sprijinită de UNICEF România a arătat că în 2009, aproximativ 20% din numărul total al copiilor de 3-6 ani nu mergeau la grădiniţă, peste 65.000 de copii de 7-10 ani nu frecventau şcoala primară, în timp ce peste 50.000 din totalul copiilor de 11-14 ani nu mergeau la gimnaziu. Referindu-se la aceste concluzii, ministrul educaţiei a arătat cât de paralel e cu realitatea înconjurătoare, pentru că dacă ar vorbi de cauzele reale ale abandonului, ar fi o recunoaştere a faptului că România e o ţară care îi condamnă pe oameni şi la sărăcie, şi pentru că sunt săraci. Spune ministrul Remus Pricopie referitor la abandonul şcolar: „Poate este nevoie să facem educaţia părinţilor pentru controlul riguros al copiilor”. Chiar dacă acest raport arată că principala cauză a abandonului şcolar e sărăcia, ministrul educaţiei tot nu pricepe că în viaţa reală toţi oamenii au nevoie să mănânce, să se îmbrace, să folosească utilităţi, adică să aibă un trai decent. Faptul că nu îşi permit nici măcar aşa ceva din munca lor e rezultatul exploatării teribile la care sunt supuşi, susţinută şi încurajată de Statul român. Faptul că ajung să plătească pentru asta şi proprii lor copii nu e vina părinţilor, ci a Statului şi a capitaliştilor. Sărăcia nu pică din cer, e creată de economia capitalistă îndreptată exclusiv spre profitul câtorva. O economie necapitalistă ar fi îndreptată spre nevoile oamenilor. Afirmația ministrului arată cum funcționează aparatul de propagandă al Statului, al cărui scop e de a-i incrimina pe cei săraci care suferă, pentru a-i proteja pe cei care le provoacă suferința. Desigur, ministrul își imaginează că dacă școlile vor publica pe internet situația absențelor, sărăcia părinților va dispărea. “Gândire” halucinantă, dar tipică birocraţilor.

(14) http://observator.tv/campanii/romani-buni-europeni-campanie-intact-media-group-105883.html

(15)http://www.euractiv.ro/uniunea-europeana/articles%7CdisplayArticle/articleID_25183/Romania-ultimul-loc-in-clasamentul-UNICEF-al-bunastarii-copiilor-din-tarile-dezvoltate.html

(16) Michael Perelman, Inventarea Capitalismului, cap 1: ”În ochii burgheziei, ”proprietatea a devenit proprietatea absolută: toate ”drepturile” pe care țăranii le aveau sau le-au păstrat de-a lungul timpului, acum nu mai erau tolerate… erau interzise.” (Foucault 1979, 85).

Acumularea primitivă a ciopârțit modul de viață tradițional, ca o foarfecă. Prima lamă ascuțită a folosit la distrugerea posibilității oamenilor de a-și asigura ei singuri traiul zilnic. Cealaltă lamă a reprezentat un sistem de măsuri dure al căror scop era să facă imposibil pentru oameni să-și mai găsească strategii de supraviețuire alternative în afara sistemului de muncă salarială. O mulţime de legi brutale, menite să sufoce orice rezistență ar fi opus oamenii cererilor muncii salariale, a însoțit deposedarea țăranilor de drepturile lor, chiar înaintea impunerii capitalismului ca o forță economică semnificativă. De exemplu, începând cu Tudorii, Anglia a pus în aplicare măsuri dure care le interziceau țăranilor să vagabondeze sau să apeleze la sistemele de asistență socială.

Potrivit unei reglementări din 1572, cerșetorii mai mari de 14 ani trebuia biciuiți cu severitate și însemnați cu un fier înroșit pe urechea stângă, dacă cineva nu își dorea să îi ia şi să îi pună la muncă timp de doi ani. Recidiviștii mai mari de 18 ani urma să fie executați, dacă cineva nu îi lua să-i pună să muncească. Cei care recidivau în continuare erau executați automat, fără alt drept de apel (Marx 1977, 896ff.; Marx 1974, 736; Mantoux 1961, 432).

Astfel de regulamente au apărut aproape simultan în secolul al 16-lea în Anglia, Țările de Jos, și Zurich (LeRoy Ladurie 1974, 137).

Aşa se face că majoritatea muncitorilor, lăsată fără alternativă, nu a mai avut de ales decât să muncească pentru salarii care uneori se apropiau de nivelul de subzistenţă.

În urma acumulării primitive, relaţiile salariale au devenit aparent o afacere voluntară. Muncitorii aveau nevoie de lucru, iar angajatorii aveau nevoie de muncitori. În realitate, desigur, procesul nu era nici pe departe voluntar. Aşa cum arată Foucault (1979, 222):

“Istoric, procesul prin care burghezia a devenit clasa politică dominantă pe parcursul secolului al 18-lea a fost mascat în spatele unui cadru juridic explicit codificat şi egalitarian doar de ochii lumii, care a fost posibil să fie stabilit în urma organizării unui regim parlamentar reprezentativ. Dar, dezvoltarea şi generalizarea mecanismelor de disciplinare au constituit cealaltă parte, nevăzută şi murdară a acestui proces… susţinută de aceste mecanisme fizice, mici, zi de zi, de către toate acele sisteme ale micro-puterii care sunt în mod esenţial nonegalitare.” Într-adevăr, istoria recrutării forţei de muncă spune povestea neîntreruptă a coerciţiei, ori prin forţa brutală a sărăciei, ori prin reguli mai directe, care au făcut imposibilă continuarea stilului tradiţional de viaţă (Moore 1951).”

(17) Michael Perelman, “Inventarea Capitalismului”: “În ciuda antipatiei lor faţă de indolenţă şi lenevire, ei s-au ascuns în spatele unui val de retorică despre libertăţile naturale. La o examinare mai atentă, vedem că noţiunea sistemului de libertăţi naturale era considerabil mai flexibilă decât părea. Să revenim la Francis Hutchenson, care l-a învăţat pe Smith despre virtuţile libertăţii naturale. El a susţinut că “unul dintre cele mai mari scopuri ale legilor civile e acela de a întări prin sancţiuni politice câteva legi ale naturii… Populaţia trebuie să fie învăţată, şi făcută să înveţe prin legi, care sunt cele mai bune metode prin care îşi poate organiza treburile şi prin care îşi poate exercita arta mecanică.” (Hutcheson 1749, 273, sublinierea autorului).

De fapt, Hutchenson a realizat că odată ce acumularea primitivă s-a petrecut, nevoia de a apela la sclavie oficială s-a diminuat. Forțele de tot felul din afara pieței nu mai erau necesare, din moment ce piața prin ea însăși se va asigura că clasa muncitoare va rămâne într-o continuă stare de privațiune, de lipsuri ale traiului necesar. Patrick Colquhoun (1815, 110), un demnitar al poliției din Londra, a observat:

”Sărăcia e acea stare și condiție a societății în care individul nu se poate folosi de surplusul muncii sale, nu are nici o rezervă în plus de pe urma muncii sale, sau, cu alte cuvinte, nici o proprietate sau un mijloc de subzistență, decât acela care rezultă din constanta angajare a sa în diferite ocupații pe parcursul vieții. Sărăcia e astfel cel mai indispensabil și mai necesar ingredient al societății, fără de care națiunile și comunitățile nu ar putea să mai existe într-o stare de civilizaţie. E soarta omului. E sursa bogăției, din moment ce, fără sărăcie, nu ar mai munci nimeni, nu ar mai exista bogății, nici un rafinament, nici un confort, și nici un beneficiu pentru cei care ar deține bogății.”

(18) Michael Perelman, “Inventarea Capitalismului”: “Potrivit lui Smith, dezvoltarea economică a progresat pe baza acţiunilor voluntare ale participanţilor. Marx (ibid., 926), dimpotrivă, spunea: „capitalul se obţine prin jupuirea din cap până-n picioare, a fiecarui por, din sânge şi noroi.” Muncitorii sunt „torturaţi de legi grotesc de teroriste pentru a accepta disciplina necesară sistemului muncii plătite cu salariul”(ibid.,899).

Acolo unde Smith a evitat cu obstinenţă orice analiză a relaţiilor sociale, Marx a produs un studiu elaborat al legăturilor dintre dezvoltarea relaţiilor în societatea capitalistă şi al aşa-numitei acumulări primitive.”

bcr_ase

Bucureşti, din mai 2013 pe clădirea ASE.