Criza Umanităţii: Capitalismul global hrăneşte fascismul secolului XXI


1005627_501148529969948_1325302179_n

“Guvernele vor folosi orice tehnologie au la îndemână pentru a lupta împotriva celui mai important duşman al lor – propriile lor populaţii.” – Noam Chomsky

În „Tratarea crizei prin metode poliţieneşti” (“Policing the Crisis”), studiul clasic din 1978 al cunoscutului socialist şi teoretician al culturilor, Stuart Hall, el şi autorii acelui studiu arată cum restructurarea capitalismului ca răspuns la criza din deceniul 1970 – care a fost ultima criză majoră a capitalismului mondial până la actuala care a lovit în 2008 – a dus în Marea Britanie și în alte părţi la ”o stare excepțională”. Prin această expresie, autorii doreau să spună că e vorba de o situație în care exista o continuă distrugere a mecanismelor consensuale de control social și înlocuirea lor cu un autoritarism din ce în ce mai puternic.

Ei au scris: ”Acest moment este unul extrem de important: suntem în punctul în care repertoriul hegemoniei prin consimțământ a fost epuizat, iar trecerea (nt- mai degrabă tranziţia) către o rutină a trăsăturilor din ce în ce mai represive ale Statului devine din ce în ce mai substanţial folosită. Aici, pendularea în interiorul exercitării hegemoniei alunecă, în mod decisiv, de la situaţia în care consimțământul depășea coerciția, la acea condiție în care coerciția devine, ceea ce și este de fapt, forma naturală și de rutină prin care consimțământul este asigurat. Această deplasare în echilibrul intern al hegemoniei – consimțământul ca și coerciție – este un răspuns, în interiorul Statului, la polarizarea din ce în ce mai crescută a forțelor de clasă (reale și imaginate). Este exact cum ”o criză a hegemoniei” se exprimă pe ea însăși… înceata evoluție a unei stări de coerciție legitimă, nașterea unei societăți ”a legii și ordinii”… Întreaga dimensiune a vieții sociale și politice a fost transformată de acest moment. Un climat ideologic disctinct și nou a fost precipitat.” (Policing the Crisis, pp. 320-321).

Aceasta este o descriere corectă a actualei stări de fapt. Suntem martorii unor tranziții de la Statele asistențiale, de protecție socială la Statele de control social – în toată lumea. Ne confruntăm cu o criză globală care este fără precedent, dată fiind magnitudinea ei, răspândirea ei pe tot globul, dimensiunea degradării ecologice, și a deteriorării sociale, și imensa scală a mijloacelor de violență. Într-adevăr, ne confruntăm cu o criză a umanității: am intrat într-o perioadă de mari răsturnări și de schimbări monumentale și foarte multă incertudine. Această criză sistemică este distinctă de cele dinaintea ei, din deceniile 1930 sau 1970, tocmai din cauză că, acum, la începutul secolului XXI, capitalismul global este fundamental diferit. Printre transformările calitative care au avut loc în sistemul capitalist în fața globalizării din ultimele decenii, există patru pe care vreau să le subliniez. Prima este apariția capitalului transnațional și integrarea fiecărei țări într-un sistem de producție globalizată și un sistem financiar globalizat. A doua este apariția unei noi Clase Capitaliste Trans-naționale (TCC). Aceasta este o clasă care își are rădăcinile în circuitele noi globale de acumulare mai degrabă decât în vechile circuite naționale. A treia trăsătură este apariția a ceea ce eu numesc aparatele de Stat Trans-naționale. Iar a patra este apariția unor noi relații de inegalitate și de dominare în societatea globală, inclusiv o importanță din ce în ce mai mare a inegalităților de clasă și sociale transnaționale comparativ cu inegalitățile Nord-Sud.

Actuala criză

În același timp, actuala criză păstrează câteva aspecte ale anterioarelor crize structurale din deceniile 1970 și 1930, dar are și câteva trăsături unice în prezent:

– Sistemul se apropie cu repeziciune de limitele ecologice ale reproducerii sale. Am atins deja câteva dintre ceea ce oamenii de știință numesc „puncte terminus”. Această dimensiune nu poate fi subestimată.

– Uriaşa magnitudine a mijloacelor de violenţă şi de control social, precum şi magnitudinea şi extinderea controlului asupra mijloacelor de comunicaţii globale şi producţiei şi circulaţiei simbolurilor şi imaginilor. În această privinţă, vedem cum noi sisteme înfricoşătoare de control social şi de represiune se extind şi trebuie să le analizăm şi să le opunem rezistenţă.

– Ne apropiem de limitele extensivei expansiuni a capitalismului, în sensul că nu mai există noi teritorii de importanţă pentru a fi integrate într-o lume capitalistă. De-ruralizarea este acum foarte avansată, şi comodificarea vieţii de la ţară şi a spaţiilor pre- şi non-capitaliste s-a intensificat – convertite din case la modă în spaţii ale capitalului astfel încât expansiunea intensivă atinge profunzimi nemaivăzute până acum.

– Apariţa unei populaţii vaste „în surplus” care locuieşte pe „o planetă a mahalalelor”, alienată de economia productivă, aruncată la marginea societăţilor şi supusă sistemelor sofisticate de control social şi de distrugere, şi unui ciclu mortal de deposedare, exploatare şi excluziune.

– Disjungerea între o economie globalizată şi un sistem de autoritate politică bazat pe statul-naţional.

Aparatele statului transnaţional sunt abia la început. Ele nu au fost capabile să joace rolul pe care cărturarii lumii capitaliste îl numesc ca fiind de „hegemonie” sau un rol conducător al statului-naţiune cu destulă putere şi autoritate pentru a organiza şi stabiliza sistemul.

Acesta fiind contextul, să vedem cum a evoluat actuala criză.

Acumularea militarizată, speculaţiile financiare – şi prăduirea bugetelor publice 

Capitalul trans-naţional emergent a suferit o majoră expansiune în deceniile 1980 şi 1990. Aceasta a implicat ceea ce noi numim hiper-acumulare, realizată printr-un număr de factori. Aceştia includ introducerea de noi tehnologii, mai presus de toate computerizarea, informatica şi internetul. Ele includ şi politicile neoliberale care au deschis lumea pentru capitalul trans-naţional, şi noi modalităţi de mobilizare şi exploatare a forţei de muncă globalizate, inclusiv o nouă rundă masivă de „acumulare primitivă” – dislocarea şi strămutarea a sute de milioane de oameni, mai ales în satele din Lumea a Treia, care au devenit migranţi interni şi trans-naţionali.

Dar, la sfârşitul anilor 1990, a intervenit stagnarea în sistemul economiei globale. Sistemul din nou s-a confruntat cu o criză renăscută, cronică. Polarizarea socială brutală și globală și escaladarea inegalităților în toată lumea au alimentat problema cronică a ”supra-aculumării”.

Concentrarea extremă a bunăstării planetei în mâinile câtorva oameni şi sărăcirea accelerată şi deposedarea majorităţii populaţiei globului i-au forţat chiar şi participanţii la forumului economic global de la Davos să recunoască faptul că prăpastia dintre bogaţi şi săraci în toată lumea este „una dintre cele mai mari ameninţări ale lumii”, „a creşterii spectrului instabilităţii şi a războiaielor civile”.

Spus foarte simplu, inegalitățile globale și sărăcirea celor mai mari părți ale populațiilor arată de ce capitalul trans-național nu poate găsi piețe de desfacere productive care să poată absorbi enormele cantități de surplus pe care le-a acumulat.

La începutul secolului 21, Clasa Capitalistă Transnațională s-a întors către câteva mecanisme pentru a susține acumularea globală (obținerea profitului) în fața stagnării și supra-acumulării.

Unul dintre aceste mecanisme este ceea ce eu numesc acumulare militarizată. Asta implică fabricarea de războaie și susținerea de intervenții care declanșează cicluri de distrugere și reconstrucție, și care generează profituri enorme pentru complexul, mereu în extindere, ”militar-al închisorilor – industrial – al serviciilor secrete și al securității – al energiei – și financiar”.

Acum trăim într-o economie globalizată de război care merge foarte mult dincolo de ”războaiele fierbinți”, cum a fost Iraqul sau Afghanistanul.

De exemplu, războiul împotriva imigranţilor din Statele Unite şi din alte părţi ale lumii (cum ar fi Uniunea Europeană), şi, mai general, represiunea mişcărilor sociale şi a populaţiilor vulnerabile reprezintă o acumulare strategic independentă de celelalte obiective politice. Acest război împotriva imigranţilor este extrem de profitabil pentru corporaţiile trans-naţionale. În Statele Unite, complexul industrial al închisorilor pentru imigranţi este o industrie în plină expansiune. Imigranţii, care nu au documente, constituie segmentul de populaţie cel mai rapid în creştere din închisorile Statelor Unite. Aceşti oameni sunt deţinuţi în centre private de detenţie şi sunt deportaţi de companii private care au contracte cu guvernul Statelor Unite.

Nu e nici o surpriză că William Andrews, Preşedintele Corrections Corporation of America (Corporaţia de Corecţii a Americii), sau CCA – corporaţia care are cele mai mari contracte cu Statele Unite pentru centrele de imigranţi – a declarat în august 2008 că: „Cererea pentru facilităţile şi serviciile noastre ar putea fi afectată în mod negativ de relaxarea eforturilor de aplicare a legii (împotriva imigranţilor)… sau de decriminalizarea imigranţilor.” Nu e nici o surpriză că CCA şi alte corporaţii au finanţat lobby-ul pentru legislaţia neo-fascistă anti-imigranţi din Arizona şi alte state ale SUA.

Un alt mecanism este luarea cu asalt și prădarea bugetelor publice.

Clasa Capitalistă Transnațională folosește puterea financiară pentru a obține controlul finanțelor unui Stat și pentru a impune și mai multe măsuri de austeritate asupra majorității populației muncitoare.

Clasa Capitalistă Transnatională folosește puterea ei structurală (controlul asupra economiei globale) pentru a accelera distrugerea a ceea ce a mai rămas din salariile sociale şi din statele care asigurau protecţia socială.

Un al treilea mecanism este frenezia speculaţiilor financiare mondiale – transformarea economiei globale într-un casino gigantic.

Clasa Capitalistă Transnaţională a încasat trilioane de dolari în speculaţii imobiliare şi pe pieţele imobiliare, pe pieţele alimentare, de energie şi pe alte pieţe de bunuri şi mărfuri, sub forma de acţiuni pe bursele mondiale (adică, din bugetele publice şi din finanţele Statelor) şi din orice instrumente financiare imaginabile.

Acestea nu sunt crize ciclice, ci crize structurale – crize de restructurare, cum au fost în anii 70, şi înainte de asta în 1930- care au potenţialul de a deveni crize sistemice, în funcţie de cum agenţii sociali răspund la criză şi la o mulţime de factori variabili sau necunoscuţi. O criză de restructurare înseamnă că singura ieşire din criză este de a restructura sistemul, pe când o criză sistemică este una în care numai o schimbare a însuşi sistemului va duce la ieşirea din criză.

Vremurile acestor crize sunt vremuri de schimbări sociale rapide, când entităţile statale intră în joc mai mult decât în vremurile când sistemul e echilibrat.

Ameninţarea „fascismului secolului 21”

În faţa crizei, par să fie răspunsuri distincte din partea Statelor şi a forţelor politice şi sociale. Trei ies în evidenţă: reformismul global; revigorarea mişcărilor populare de stânga de la baza societăţii; extrema dreaptă şi fascismul secolului 21.

O insurgenţă neo-fascistă este destul de vizibilă în Statele Unite. A apărut acum câteva decenii, în timpul mobilizării extremei drepte care a început în urma crizei de hegemonie provocată de conflictele sociale din deceniile 1960 şi 1970, mai ales luptele de eliberare ale comunităţilor negrilor şi Chicano şi a altor mişcări ale oamenilor din ţările din lumea a treia, curente contra-culturale, şi lupte militante ale războiului între clase.

Forţele neofasciste s-au reorganizat în anii preşedinţiei lui George W Bush. Dar, analiza mea aici începe cu alegerea lui Obama. Proiectul Obama de la început a fost un efort al grupurilor dominante de a restabili hegemonia în urma deteriorării sale în anii mandatului lui Bush junior (care a implicat şi apariţia unei mişcări de susţinere a imigranţilor). Alegerea lui Obama a reprezentat o provocare pentru sistem la nivel cultural şi ideologic, şi a zdruncinat relaţiile etnico/rasiale pe care s-a bazat republica dintotdeauna. Însă, proiectul Obama nu a avut niciodată intenţia de a ataca ordinea socio-economică; dimpotrivă, a încercat să păstreze şi să consolideze acea ordine prin reconstuirea hegemoniei, lansând o operaţiune masivă împotriva nemulţumirii de masă şi a rezistenţei populare răspândite care a început să prindă contur în ultimii ani ai mandatului lui Bush.

Socialistul italian Antonio Gramsci a dezvoltat acest concept numindu-l „revoluţie pasivă” când s-a referit la eforturile grupurilor dominante de a impune o schimbare călduţă, de sus în jos, pentru a submina mobilizarea reală, de la bază, a societăţii care urmăreşte mereu schimbări mult mai radicale. Integrală în „revoluţia pasivă” este cooptarea conducerii de la baza societăţii, şi integrarea ei în proiectul grupului dominant. Forţele dominante din Egipt, Tunisia şi din alte părţi din Orientul Mijlociu şi America de Nord încearcă să pună în aplicare o asemenea „revoluţie pasivă”. În privinţa mişcării pentru drepturile imigranţilor din Statele Unite – una dintre cele mai vibrante mişcări sociale din această ţară – liderii establishment-ului moderat/din curentul oficial au fost cooptaţi în rândurile Partidului Democrat şi în staff-ul lui Obama – un caz clasic de revoluţie pasivă – în timp ce masa de la bază a imigranţilor îndură o represiune din ce în ce mai intensă din partea Statului.

Campania lui Obama a pedalat şi a ajutat la extinderea mobilizării de masă şi a aspiraţiilor populare pentru schimbare, care nu au mai fost văzute de mulţi ani în Statele Unite.

Proiectul Obama a cooptat furtuna care clocea la baza societăţii, şi a îndreptat-o spre campania electorală, şi apoi a trădat aspiraţiile ei, întrucât Partidul Democrat efectiv a demobilizat insurgenţa de la bază prin impunerea acestei „revoluţii pasive”.

În acest sens, proiectul Obama a slăbit răspunsul popular şi al stângii de la bază, în ce priveşte criza, iar acest lucru a creat spaţiu de manevră răspunsului aripii de dreapta la criză – pentru un proiect pentru fascismul secolului 21 –  de a deveni insurgentă. Administraţia Obama pare în acest fel un fel de republică de la Weimar. Deşi social-democraţii erau la putere în timpul republicii de la Weimar din Germania din deceniul 1920 şi începutul deceniului 1930, ei nu au urmat răspunsul stângii la criză, ci dimpotrivă au marginalizat şi au îndepărat sindicatele militante, pe comunişti şi pe socialişti, şi în mod progresiv au făcut jocul capitalului şi al dreptei înainte de a preda puterea naziştilor în 1933.

Un alt răspuns la criză e ceea ce numim „reformele de deasupra”. Acest reformism are ca scop să stabilizeze sistemul, să salveze sistemul de el însuşi şi de răspunsuri mult mai radicale care ar putea veni de la baza societăţii. Cu toate acestea, în anii care au urmat colapsului sistemului financiar global din 2008, a părut că aceşti reformatori sunt incapabili (sau nu doresc) să prevaleze asupra puterii capitalului financiar transnaţional.

Un al doilea răspuns este mişcarea de rezistenţă de stânga, de la baza societăţii, a oamenilor obişnuiţi. Cum conflictele sociale şi politice escaladează în toată lumea, pare că o revoltă globală e în creştere.

Deşi o asemenea rezistenţă apare ca insurgentă în urma crizei din 2008, ea e răspândită foarte inegal între ţările şi regiunile şi are de înfruntat probleme foarte mari şi provocări uriaşe.

 Fascismul secolului 21 în Statele Unite  

Şi totuşi un alt răspuns este ceea ce eu numesc fascismul secolului 21. Ultra-dreapta este o forţă insurgentă în foarte multe ţări.

În linii mari, acest proiect caută să unească puterea politică reacţionară cu capitalul transnaţional şi să organizeze o masă la bază printre sectoarele istoric privilegiate ale clasei muncitoare globale – cum ar fi corporatiştii sau funcţionarii din Nord şi straturile clasei de mijloc din Sud – care acum trec printr-o nesiguranţă din ce în ce mai mare şi au în faţă spectrul mobilităţi în jos.

Implică militarism, o masculinizare extremă, homofobie, rasism şi o mobilizare rasistă împotriva ţapilor ispăşitori, care include căutarea de ţapi ispăşitori (cum ar fi muncitorii imigranţi şi, în vest, musulmanii). Fascismul secolului 21 evocă ideologii mistificatoare, adesea implicând supremaţia de rasă sau de cultură, xenofobie, îmbrăţişarea unui trecut plin de mituri şi idealizat.

Cultura neo-fascistă mobilizează şi glorifică şi pune într-o lumină strălucitoare războiul şi violenţa socială, într-adevăr şi generează o fascinaţie faţă de ideea de a domina care e chiar portretizată ca fiind ceva eroic.

Nu folosesc termenul fascism fără temei. Există câteva trăsături cheie ale fascismului secolului 21 pe care le identific astfel:

1. Fuziunea capitalului transnaţional cu politica reacţionară: Această fuziune a început să se dezvolte în timpul mandatului preşedinţiei lui Bush şi cu siguranţă s-ar fi accentuat dacă la Casa Albă ar fi ajuns echipa McCain-Palin. Între timp, mişcări neo-fasciste de tipul Tea Party, precum şi o legislaţie ca cea adoptată de statul Arizona împotriva imigranţilor (de exemplu, legea SB1070) au fost substanţial finanţate de capitalul corporatist. Trei sectoare ale capitalului trans-naţional în special ies în evidenţă ca înclinând să impună aranjamente fasciste pentru a facilita acumularea primitivă: capitalul financiar speculativ, complexul militaro-industrial-şi al aparatului serviciilor secrete, şi capitalul din industria extractivă şi de energie (în special petrol).

2.     Militarizarea şi masculinizarea extremă: Cum acumularea militarizată a dus la creşterea bugetului Pentagonului, o creştere în termeni reali de 91 la sută în ultimii 12 ani, corpul militar de la cel mai înalt nivel a devenit din ce în ce mai politizat şi mai implicat în luarea deciziilor politice.  

3. Un ţap ispăşitor care să servească la a abate atenţia şi la a redirecţiona tensiunile sociale şi contradicţiile: în acest caz, imigranţii şi musulmanii în special. Southern Poverty Law Centre a raportat recent „trei curente ale dreptei extremiste – grupurile care promovează ura, grupurile extremiste împotriva nativilor şi organizaţiile patriotice – care au crescut de la un număr de 1.753 de grupări în 2009 la 2.145 în 2010, o creştere cu 22 la sută, care a venit după creşterea din 2008-2009 de 40 la sută.”
Un raport al Departamentului Securităţii Interne (Department of Homeland Security) din 2010 a observat că „extremiştii de dreapta ar putea să câştige noi recruţi exploatând temerile referitoare la câteva chestiuni urgente. Prăbuşirea economică şi alegerea primului preşedinte de culoare oferă ocazia dreptei să se radicalizeze şi să facă noi recruţi”. Raportul a concluzionat: „În ultimii 5 ani, diferiţi extremişti de dreapta, inclusiv grupuri para-militare şi grupuri de supremaţie a albilor au început să atace chestiunea imigraţiei şi au chemat la acţiune, la întâlniri, şi s-au folosit de asta pentru a face recrutări.”

4.     O bază socială de masă: În acest caz, o asemenea bază socială este organizată în sectoarele celor albi din clasa muncitoare, care în mod tradiţional s-au bucurat de privilegiul rasial de castă şi care au fost strămutaţi sau nu mai au mijloacele să se mute în alte oraşe pe măsură ce neoliberalismul se impune tot mai mult în Statele Unite – în timp ce ei îşi pierd siguranţa şi stabilitatea de care s-au bucurat în epocile anterioare Fordist-Keynesiene ale capitalismului naţional.

5. O ideologie fanatică milenară a rasei/culturii supremaţiei, îmbrăţişând un trecut idealizat şi mitizat, şi promovând o mobilizare rasistă împotriva oricăror ţapi ispăşitori. Ideologia fascismului secolului 21 adesea se bazează pe iraţionalitate – promisunea de a oferi siguranţă şi de a recâştiga stabilitatea este emotivă, nu raţională. Fascismul secolului 21 este un proiect care nu distinge – şi nu are nevoie – între ce e adevărat şi ce e minciună.

6. O conducere carismatică. Un asemenea tip de conducere a lipsit în general în Statele Unite, deşi figuri ca Sarah Palin şi Glenn Beck par să fie tipuri ale ei.

Circuitul mortal al acumulării-exploatării-excluderii

Una dintre dimensiunile structurale ale capitalismului global din secolul 21 este dramatica expansiune a populaţiei globale care se găseşte „în plus” – acea porţiune marginalizată şi îndepărtată de la participarea productivă în economia capitalistă şi care constituie în jur de o treime din toată omenirea, la nivel global. Nevoia de a asigura controlul social asupra acestei mase de oameni, care trăieşte în mahalalele de la marginea metropolelor sau în ghettouri, oferă o puternică motivaţie pentru proiectele neo-fasciste şi facilitează tranziţia de la mecanismele de asistenţă socială – ale statului – la mecanismele de control social – cunoscute de altfel ca „state poliţieneşti”. Acest sistem devine din ce în ce mai violent şi exponenţial violent.

Inegalităţile imense structurale ale economiei politice globale nu pot fi uşor ţinute sub control prin mecanisme consensuale de control social, adică prin dominaţia hegemonică.

Teoretic spus – în condiţiile globalizării capitaliste – funcţiile contradictorii ale acumulării şi legitimării nu pot fi ambele îndeplinite. Criza economică intensifică problema legitimării grupurilor dominante astfel încât crizele acumulării, cum ar fi cea pe care o trăim în prezent, generează conflicte sociale care apar sub forma de spirale de crize politice.

În esenţă, abilitatea Statului de a funcţiona ca „factor de coeziune” în interiorul oridinii sociale se sfărâmă astfel încât globalizarea capitalistă şi logica acumulării şi a comodificării penetrează fiecare aspect al vieţii. Şi astfel „coeziunea” necesită un control social din ce în ce mai mare şi mai extins.

Din 2008, strămutarea şi excluderea s-au accelerat considerabil. Sistemul a abandonat mari părţi ale omenirii, care sunt prinse în circuitul mortal al acumulării-exploatării-excluderii. Sistemul nici măcar nu încearcă să integreze acest „surplus” de populaţie, ci dimpotrivă încearcă să îi izoleze pe aceşti oameni şi să neutralizeze orice potenţială rebeliune, criminalizând săracii şi deposedaţii, cu tendinţe către genocid în unele cazuri.

Pe măsură ce statul abandonează eforturile de a asigura legitimitatea în rândul marilor straturi ale populaţei care sunt condamnate să fie „în surplus” sau supra-exploatate prin muncă, sistemul recurge la o mulţime de mecanisme de excludere forţată, coercitivă: încarcerări în masă şi complexe industriale ale închisorilor private sau de stat, intensificicarea activităţilor poliţieneşti, manipularea spaţiilor comunităţilor în moduri noi, legislaţii anti-imigraţie deosebit de represive, şi campanii ideologice ţintite spre seducţie şi pasivitate prin consumul de mărfuri neimportante care sutn menite la satisfacerea diverselor fantezii. Metodele poliţieneşti la care recurge acum capitalismul global sunt evidente:

Un stat poliţienesc global

– Metodele de poliţie folosite de capitalismul global prin noi modalităţi de control social globalizat şi de represiune nu sunt în mod absolut doar un proiect al fascismului secolului 21; de fapt, ele sunt promovate de elitele liberale şi reformiste, precum şi de StateSunt un imperativ structural de menţinere a sistemului de care are nevoie capitalismul global.

– Când ne gândim la metodele poliţieneşti ale capitalismului global, ar trebui să ne întrebămcu cine are nevoie sistemul să facă poliţie. Aici vreau să atrag atenţia asupra creşterii valului forţei de muncă în surplus. În loc să încerce să-i integreze pe cei marginalizaţi, sistemul încearcă să îi izoleze şi să neutralizeze potenţialul lor real pentru rebeliune prin a criminaliza săracii şi pe cei deposedaţi, cu tendinţe către genocid.

– Mecanismele de excluziune coercitivă includ încarcerarea în masă şi complexele industriale ale închisorilor, politici de persuasiune; legislaţie represivă împotriva imigranţilor; manipularea spaţiului în noi modalităţi astfel încât atât comunităţile închise ale bogaţilor cât şi ghettourile săracilor să fie controlate de către armate de bodyguarzi privaţi şi de sisteme de supraveghere tehnologic avansate; campanii ideologice al căror scop este seducerea; şi pasivitatea prin consumerism şi fantezie.

– Noile forme de control social şi modalităţile de dominare ideologică şterg liniile de demarcaţie, astfel încât ar putea fi un neo-fascism constituţional şi normalizat (impus prin norme), prin instituții formal reprezentative, o constituție, partide politice și alegeri, în timp ce sistemul politic este strâns controlat de către capitalul transnațional și de către reprezentanții săi. Orice disident care amenință sistemul este neutralizat, dacă nu lichidat.

– Trebuie să recunoaștem că criminalizarea și militarizarea controlului celor marginalizați structural, ca mecanisme de constrângere preventivă, sunt intens rasiste. Asta ne duce înapoi la studiul lui Stuart Hall și al colegilor săi. Autorii ””Policing the Crisis” au subliniat natura puternic rasistă a metodelor polițienești și a criminalizării comunităților de negri și de imigranți din Marea Britanie. Ei au dezmembrat procesul compex ideologic de fabricare a criminalizării celor oprimați și au arătat că, de fapt, această criminalizare are rolul de a funcționa ca o formă de control social în momente de criză a structurilor hegemonice.

Aici vedem paralele foarte vizibile între ”starea excepțională” incipientă din deceniul 1970 și actuala tranziţie către asemenea stări în Statele Unite şi în alte părţi ale lumii.

Mutarea anxietăţilor sociale către crimă şi populaţii criminalizate din cauza rasei în Statele Unite şi în alte părţi ale lumii datează din timpul crizei din deceniul 1970. În Statele Unite, în urma rebeliunilor de masă din anii 1960, grupuri dominante au promovat campanii sistematice culturale şi ideologice privind „legea şi ordinea” pentru a legitimiza trecerea de la război social la controlul social din partea Statului şi la apariţia complexului industrial al închisorilor.

„Legea şi ordinea” au ajuns să însemne reconstrucţia şi reimpunerea cu forţa a ierarhiilor sociale rasiste şi a ordinii hegemonice în urma rebeliunilor din deceniul 1960Aceasta a coincis cu restructurarea globală economică, neoliberalismul şi capitalismul globalizat din deceniul 1970 şi de atunci încoace.

Acum, criminalizarea ajută la mutarea anxietăţilor sociale care rezultă din structurala violentă distrugere a stabilităţii, securităţii şi organizării sociale generate de criza actuală. În expozeul ei şocant, Noul sistem Jim Crow (The New Jim Crow – Jim Crow este numit sistemul de legi rasiste şi de segregare socială pe bază de rasă din secolul trecut),  Michelle Alexander documentează încarcerarea în masă din Statele Unite ca fiind „un sistem şocant de comprehensiv şi de bine deghizat de control social pe bază de rasă”.

Într-adevăr, natura rasistă a mincinosului şi falsului „război împotriva drogurilor”, a închiderii în cuşti în masă a omenilor şi a condamnărilor la moarte socială, pe care acest război le oferă, este atât de evidentă că şochează orice simţ uman. Într-o abstracţiune analitică, încarcerarea de masă ia locul lagărelor de concentrare. Sistemul supune o populaţie în surplus şi care are potenţial de rebeliune, milioane de oameni sunt închişi în lagăre, în cuşti şi sunt victimele violenţei din partea Statului.

Aşa-zisul (şi acum declaratul) „război împotriva drogurilor” şi „război împotriva terorismului”, precum şi nedeclaratul „război împotriva găştilor de cartier”, „război împotriva imigranţilor” şi „război împotriva tinerilor săraci” trebuie văzute în contextul de mai sus.

– În studiul său excelent dar înfricoşător, „Oraşe sub asalt: Noul Urbanism Militarizat” (Cities under Siege: the New Military Urbanism), Stephen Graham arată cum structurile și procesele de militarizare permanentă a sistemelor de control social și de război constituie un proiect global care, prin definiţie, este trans-naţional.

Este important să remarcăm că fiecare ţară a fost cuprinsă de metodele poliţieneşti ale crizei globale pe măsură ce economia globală a devenit din ce în ce mai implicată în războaie, în violenţă socială, în coerciţie organizată şi impusă de Stat, şi în represiune.

– Militarizarea şi violenţa organizată devin strategii de acumulare independente de orice obiectiv politic şi apar ca trăsături structurale ale noului capitalism global. Războaiele, sistemele de încarcerăre în masă, militarizarea graniţelor, arestarea imigranţilor, dezvoltarea sistemelor de supravegere globală – şi multe altele – sunt imens de profitabile pentru economia globală corporatistă, pentru corporaţiile trans-naţionale, pentru bancherii trans-naţionali, pentru investitori şi speculatori. Ei au o miză materială directă în apărarea şi extinderea statului global poliţienesc.

Fascismul secolului 21 nu va arăta ca fascismul secolului 20. Printre alte lucruri, abilitatea grupurilor dominante de a controla şi manipula spaţiul şi de a exercita un control fără precedent asupra mijloacelor de comunicare în masă, şi a producţiei de imagini şi mesaje simbolice înseamnă că represiunea poate fi mult mai selectivă (aşa cum vedem în Mexic sau Columbia, de exemplu), şi poate fi organizată şi judiciar astfel încât masa încarcerărilor „legale” ia locul de fapt al lagărelor de concentrare. Şi mai mult, abilitatea puterii economice de a determina rezultatele alegerilor permite fascismului din secolul 21 să se dezvolte fără a provoca o ruptură între ciclul electoral şi ordinea constituţională.

Singura şansă de a ne opune fascismului secolului 21 trebuie să fie o contraofensivă coordonată din partea clasei muncitoare de pe tot globul. Singura soluţie reală la criza capitalismului global este o masivă redistribuţie a bunăstării, averii şi puterii – iar aceasta nu poate fi făcută decât în jos către baza societăţii către majoritatea săracă a omenirii. Şi singura modalitate prin care o asemenea redistribuire poate fi făcută este prin lupta de clasă trans-naţională de la baza tuturor societăţilor.

Forţele populare de la baza societăţilor trebuie să fie conştiente cu ce se au de luptat şi cu ce se confruntă, şi să fie conştiente şi de nevoia de schimbare fundamentală a puterii şi a relaţiilor de proprietate ale capitalismului global, dacă vor să ajungă la pace şi dreptate în lume.

Ideile din acest eseu sunt dezvoltate în detaliu în cartea lui William I. Robinson, ”Capitalismul Global, Criza Globală” (Global Capitalism, Global Crisis), care va fi publicată în 2014 de Cambridge University Press. Acest articol este o compilaţie după mai multe prezentări făcute de autor şi publicate de truth-out.org şi de Al Jazeera.William I. Robinson este profesor de sociologie şi de studii globale la Universitatea din California, Santa Barbara.