Mituri despre patronat.

 Titlu original: Ghid rapid despre cum patronii fura muncitorul

Câți dintre cei care luptă pentru emanciparea muncitorilor nu s-a confruntat cu discuții la locul de muncă ?

Discuții în care, ca anarhiști, dorim să demonstrăm că patronul, nefiind cel mai mare inamic, este totuși cel mai apropiat și cel care ne exploatează direct. Urmate de scene triste în care colegii noștrii nu sunt conștienți că sunt victimele acestei exploatări sau chiar încearcă să-și justifice exploatatorii prin argumente învățate de o viață. Nu ni se prezintă patronul ca fiind un parazit ce trăiește din munca altora, ci ca o persoană prosperă, inteligentă și descurcăreață care a știut să progreseze, reprezentând un exemplu pentru ceilalți. Iar dacă uneori se comportă amabil cu muncitorii, profilul îi este definit: avem de-a face cu o mare personalitate. Când de fapt nu este altceva decât o pestă. Dar din moment ce acest lucru nu este întotdeauna vizibil, vom dezvolta acest subiect folosindu-ne de miturile prin care se justifică existența și avuția patronatului.

  1. Patronul plătește un salariu, așadar nu fură

O minciună bazată pe superficialități, nu pe fapte. Da, patronul plătește un salariu, doar atât. Însă altceva înseamnă să plătești o valoare justă. Un muncitor produce propriul său salariu în mai puțin de jumătate de zi de muncă, incluzând costul materiei prime.

Restul timpului, adică valoarea adăugată, este însușită de patron. Această parcelă reprezintă în majoritatea cazurilor de trei ori valoarea salariului muncitorului. Apărătorii patronatului ne vor spune că acesta merită ”o indemnizație, un câștig” pentru că a investit capital. Să presupunem că suntem flexibili și acceptăm să-și însușească o cotă parte, însă o facem menționând că acesta nu a mișcat un deget ca să o obțină.

”Eu aduc capital și tu munca”, iar cu această formulă se presupune o colaborare între muncitor și patron.

Dacă formula ar fi realistă, adică dacă a investi capital e echivalent cu a-ți rupe spatele în rutina axfixiantă a muncii, atunci formula ar fi corectă dacă împărțirea beneficiilor s-ar face în părți egale.

Nu asta e formula prin care ambele părți contribuie la producție? Deci când vine vorba de producție, ni se spune că patronul și muncitorul contribuie în părți egale, dar când vine vorba de împărțirea câștigurilor muncitorul rămâne pe ultimul loc. A investi capital e incomparabil cu a munci, mai mult, acel capital nici măcar nu aparține patronatului, după cum vom demonstra ulterior. Așadar muncitorul, care produce toată bogăția, se află deposedat de tot, lăsându-i-se doar necesarul pentru a nu muri de foame. Beneficiile nu se împart egal, dar producătorului, care cu mâinile sale construiește și fabrică tot ceea ce contribuie la bunăstarea și dezvoltarea umanității, nu doar că îi lipsește tot, este pe deasupra sclavul capitalistului care niciodată nu face nimic productiv.

Poate exista o mai mare injustiție?

Atunci ne întrebam cum obține patronul excedentul care mai apoi îl poate investi pentru a deschide o nouă afacere, de la care să pretindă că merită o recompensă pentru investiția sa? O face prin muncă? Am arătat deja că nu, pentru că cine muncește fără a trăi de pe urma altora nu poate acumula bogății. Acestea există doar prin a profita de nevoile altora și prin a-i exploata, începând cu a plăti o minusculă parte din ceea ce aceștia produc în realitate.

Prin economisire? Orice muncitor – în locul căruia nu are cine să muncească- va înțelege perfect cât e de complicat să economisești chiar și o mică valoare, asta fără a menționa că ar avea și copii de crescut și care depind de munca sa. Economisirea la maxim e o constantă în viața sa, dar niciodată nu va poseda o valoare significativă cât să poată investi în afaceri. Aceste lucruri, care sunt atât de palpabile pentru un muncitor, nu sunt logice din punctul de vedere al capitalistului.

Prin moștenire? Atunci acei bani nu sunt produsul muncii sale, ci cel al strămoșilor săi, care au acumulat în aceleași condiții prezentate mai sus. În alte cuvinte, moștenirea lăsată copiilor cu siguranță nu provine din muncă proprie, ci din sudoarea altor muncitori. Iar dacă privim cu atenție vom vedea că provin din masacrul indigeniilor și deposedarea terenurilor cu sute de ani în urmă.

Așadar, nici munca, nici economisirea și nici moștenirea nu justifică bogăția patronatului.

Oricine a citit o critică a economiei politice și a istoriei a observat de îndată cum capitalul provine din furt. Și totuși, continuă să se creadă că patronul e o persoană prosperă datorită efortului și dedicației.
Acest argument e însoţit de calităţi false ale acestuia, cum ar fi  ”productivitate, efort, muncă, economisire, moștenire, etc.” care sunt foarte ușor de demontat din moment ce  muncitorul, care într-adevăr trudeşte, muncește și economisește o viață întreagă, abia își permite să trăiască, sau trăiește acumulând datorii, în timp ce patronul care nu produce nimic deține tot. Parazitul nu ne poate vorbi nouă de muncă și efort, când el nu realizează nimic. Pe de altă parte vedem cum suma salarilor plătite muncitorilor nu va fi niciodată egală cu valoarea vânzărilor produselor făcute în timpul muncii, existând așadar un excedent de câștig substanțial. Iar acesta nu aparține celor care îl produc, ci celor care nu mișcă un deget , aflându-ne în situația clară a unei însușiri ilegitime. Așadar, patronul plătește o mică parte muncitorului pentru munca ce o realizează, își însușește cea mai mare parte fără a depune efort. Salariul plătit nu e o retribuție corectă, doar firimiturile rămase după ospățul patronilor. Statul, instituțiile și legile sale, legitimează tot. Ne aflăm așadar în fața unui furt legalizat de legi și de către Stat.

  1. Patronul plătește muncitorul pentru forța sa de muncă, pe care acesta o acceptă voluntar, așadar e vorba de un contract liber acceptat de abele părți

Din nou o minciună. Patronul plătește forța de muncă a unei persoane ( la un preț inferior față de adevărata sa valoare, după cum am văzut anterior) și își însușește marea parte din câștig fără să facă ceva pentru a-l merita. Dar forța asociativă ce rezultă din asocierea muncitorilor nu e recompensată deloc. Un grup de 5 muncitori pot ridica o casa în 5 zile; un muncitor o va face într-o lună. Așadar, există o forță asociativă care nu e plătită de patron, un furt ce se acumulează celui anterior. Suma plătită unor 10 muncitori nu are echivalență cu munca propriu-zisă a acestor 10 muncitori, iar în orice caz nu e răsplătită.

Să vorbim și despre presupusul acord în a accepta munca din partea muncitorului. Nu e vorba de un contract acceptat liber de către părți. Într-un contract acceptat liber și de bună-voie între două părți acestea trebuie să aibe capacitatea de a defini condițiile pe picior de egalitate. Dar când acest contract e realizat în condiții inegale, lucrurile se schimbă. Patronul are la dispoziția sa mijloacele de producție, pe care și le-a însușit, la fel ca și pământul și, de fapt, toate facilitățile care îi pot permite să-și aleagă sclavii ce vor munci în beneficiul său. Lipsurile nu îi bat niciodată la ușă, deoarece, trăind din munca altora, a acumulat destulă bogăție încât să fie imun mizeriei. Muncitorul duce lipsă de tot.  Are doar forța sa de muncă, pe care este obligat să o vândă dacă nu dorește să moară de foame.

Viața sa se măsoară în zi, trăiește cu ziua și dacă reușește să adune o mică sumă de bani, e datorită unor sacrificii imense. Trebuie deci să cedeze, să se supună în fața cerințelor exploatatorilor, pentru că foamea îi bate mereu la ușă. Jefuit de mijloacele de producție, de pământ, nu poate face altceva decât să-și vândă forța de muncă. Putem oare spune că în Somalia copiii mor pentru că și-au acceptat liberi soarta sau pentru că duc lipsă de mijloace (furate de capital) pentru a ieși din condiția în care se află? Sau că victima unui asalt oferă de bună-voie bunurile sale jefuitorului sau le oferă pentru că e forțat prin agresiune să o facă? În același fel, nu putem spune că muncitorul și patronul realizează un contract liber acceptat de ambele părți, când deasupra muncitorului atârnă mereu greutatea mizeriei. Mizeria, nevoia, îl face să accepte condițiile de muncă a patronului, dar nu o face liber ( ești liber doar să alegi cine te exploatează, dar de exploatare nu te vei elibera) ci e forțat să le accepte.

  1. Patronul cumpără utilajele și materia primă, așadar merită o recompensă pentru investiția lui

În realitate, patronul plătește doar o parte din utilaje. Inventatorul acestora, probabil decedat de sute de ani, nu a primit nici 0.1% din ceea ce a inventat în timpul său și ce continuă în zilele noastre să genereze valoarea de care se fac stăpâni patronii și pe care o folosesc pentru a exploata muncitorii. Același lucru se întâmplă și cu cei ce perfecționează echipamente. Nici măcar banii investiți în cumpărarea de utilaje și materie primă nu îi aparțin, nu provin din munca sa ci din munca altora. Până la urmă muncitorul e cel ce cumpără utilaje și materia primă, pentru ca mai apoi să apară patronul și să pună stăpânire pe producție, refuzându-i orice drept.

Sub regimul proprietății private, nici o persoană cinstită (care nu își exploatează semenii) nu poate acumula bogății. Muncitorul, exploatat din toate timpurile, e cel care a creat utilajele prin efortul său, a produs materia primă, iar patronul îi ia totul cu ajutorul Statului. Ce drept are patronul la și cea mai mică cantitate din producție? El nu produce, nu plătește corect, nu a creat materia prima sau utilajele, nici măcar nu știe să le folosească, nu e decât un hoț ce trăieste de pe urma celorlalți.

  1. Patronul plătește timpul petrecut la muncă

Minciună, repetăm: Patronul plătește muncitorului o minimă parte din forța sa productivă, salariul nu echivalează niciodată cu ceea ce acesta produce, așadar nu îi plătește timpul.

Dacă forța productivă a unui muncitor este un produs, am putea spune că aceasta are un preț (determinat de oscilațiile între valoare de schimb și valoare de utilizare în economia actuală și destinat să dispară ca produs într-o societate liberă de exploatare). Dar timpul nu se recuperează și nici nu se reproduce. Dacă forța productivă se recuperează prin alimentație și odihnă, timpul, viața în sine consumată la muncă, e ceva ce patronul nu va putea niciodată să o plătească, e irecuperabilă, costul său pur și simplu nu există. Timpul furat de lângă familie, copii, cultură, de la posibilitatea învățării altor deprinderi, e timp de nerecuperat, în relație directă cu dezvoltarea sa ca individ în societate, cu demnitatea sa umană.

  1. Dacă patronul dispare, din ce am trăi?

Acesta e încă un alt argument a celor care, din păcate, sunt dependenţi de modelul actual de exploatare economică și care nu concep nimic care să se abată de la parametrii impusi de capital și Stat.

Dar pentru a răspunde la această întrebare, trebuie întâi să punem alta: Patronul e necesar, susține el muncitorii? Patronul nu produce, nu contribuie cu nimic la producție. Aceasta e realizată de către proprii muncitori. Ei sunt cei ce o coordonează. Ei au produs utilajele, mașinăriile, materia primă. Ei prelucrează, asamblează, fabrică. Lor le datorăm marile orașe, marile construcții, toată dezvoltarea modernă. În ce anume sunt de folos patronii în tot acest proces? Da, investesc banii necesari procesului. Dar dacă muncitorii pun stăpânire pe mijloacele de producție, transport, comunicare și pe toată bogăția socială și materia primă necesară producției (pentru că tot ei le-au produs și le aparțin), tot ei vor știi să pună fabricile, pământul și atelierele în funcțiune, pentru că o fac zi de zi. Patronii au folosit dintotdeauna la nimic altceva decât la exploatarea capacitățiilor productive, la menținerea muncitorilor în mizerie și, prin aceasta, la încetinirea progresului uman.

Patronatul, eterna larvă ce trăiește în corpul social sănătos, e un rău ce trebuie eliminat, prin a cărui înlăturare umanitatea nu va avea deloc de suferit.

Înainte de a încheia acest text, să răspundem la întrebarile:

  • Dacă patronul dispare, din ce vom trăi: din muncă, singura sursă de bunăstare socială. În zilele noastre, subjugată de capital, munca va fi eliberată de exploatarea capitalistă și va fi înapoiată ca activitatea omului, de către om și pentru om.
  • E necesar patronul, el susține muncitorii: Nu, patronul, neproducând nimic, nu e deloc necesar. Nu patronul plătește o sumă X muncitorilor pentru că au produs, ci muncitorii plătesc mai mult de jumătate din ce produc patronilor pentru ca aceștia să poată trăi fără griji. Trebuie doar ca muncitorii să decidă eliminarea patronatului pentru a putea fii stăpânii propriilor lor destine și singurii beneficiari ai muncii lor.

Proudhon a demonstrat cele expuse mai sus în critica sa a economiei politice într-un mod mult mai profund  și concret decât acest articol.

Muncitorul trebuie să înceteze să-l considere pe patron un prieten. Este tiranul, călăul și parazitul care-i fură viața.

” Vă întreb dacă fraternitatea este posibilă între exploatatori și exploatați, între opresori și oprimați? Cum anume? Vă fac să suferiți și să trudiți toată ziua și toată noaptea, când am adunat rodul muncii voastre, lasându-vă nici cât să puteți trăi, pentru ca mâine să trudiți din nou în beneficiul meu, spre seară vin și vă spun: Să ne îmbrățișăm, suntem frați!” – -M.Bakunin

(Sursa aici)

 

 

 

 

 

 

6