ANARHISMUL DE LA TEORIE LA PRACTICĂ de Daniel Guerin


PREFAȚĂ
41pqO84d-UL._SX331_BO1,204,203,200_Recent a avut loc o renaștere a interesului pentru anarhism. Cărți, pamflete, și antologii îi sunt dedicate. Este îndoielnic dacă acest efort literar este cu adevărat foarte eficient. Este dificil să trasezi contururile anarhismului. Marii gânditori ai săi rareori și-au comprimat ideile în lucrări sistematice. Dacă, uneori, au încercat să facă asta, a fost doar în pamflete subțiri concepute pentru propagandă și popularizare în care doar fragmente din ideile lor pot fi observate. Mai mult, sunt mai multe tipuri de anarhism și multe variații în cadrul gândirii fiecăruia dintre marii libertarieni. Respingerea autorității și accentul pus pe prioritatea judecății individuale fac să fie natural pentru libertarieni să „profeseze credința anti-dogmatismului.” „Să nu devenim liderii unei noi religii,” i-a scris Proudhon lui Marx, „chiar dacă ar fi religia logicii și raționamentului.” Rezultă că viziunile libertarienilor sunt mai variate, mai fluide, și mai greu de înțeles decât acelea ale socialiștilor autoritariști  ale căror biserici rivale încearcă cel puțin să impună un set de credințe adepților.
Chiar înainte de a fi trimis la ghilotină, teroristul Emile Henry a scris o scrisoare către guvernatorul închisorii unde aștepta execuția, explicând:

„Atenție la credința că anarhia este o dogmă, o doctrină dincolo de orice dubiu sau dezbatere, menită să fie venerată de adepții săi precum este Coranul de către musulmani devotați. Nu! Libertatea absolută pe care o solicităm constant, ne dezvoltă gândirea și o înalță spre noi orizonturi (conform modificării gândirii diferiților indivizi), o scoate din cadrul îngust al legiferării și codificării. Nu suntem ‘credincioși’!”

Omul condamnat a respins „credința oarbă” a Marxiștilor francezi din perioada sa: „Ei cred ceva pentru că Guesde a spus că trebuie să creadă, au un catehism și ar fi un sacrilegiu să contești oricare din clauzele sale.” În ciuda varietății și bogăției gândirii anarhiste, în ciuda contradicțiilor și disputelor doctrinare, care erau deseori centrate asupra unor false probleme, anarhismul prezintă un set de idei cât se poate de omogen. La prima vedere este adevărat că ar putea părea să fie o mare diferență între anarhismul individualist al lui Stirner (1806-1856) și anarhismul social. Când privești mai profund chestiunea, totuși, partizanii libertății totale și aceia ai organizării sociale nu par atât de îndepărtați pe cât ar fi putut crede ei înșiși, sau cum ar putea alții crede la prima vedere. Societarul anarhist este și un individualist iar, anarhistul individualist ar putea bine să fie un partizan al abordării societare care se teme să se declare.

Unitatea relativă a anarhismului social reiese din faptul că a fost dezvoltată de-a lungul unei singure perioade de către doi maeștri, dintre care unul a fost discipolul și urmașul celuilalt: francezul Pierre-Joseph Proudhon (1809-1865) și exilatul rus Mikhail Bakunin (1814-1876). Cel din urmă a definit anarhismul ca și „Proudhonianism grozav dezvoltat și împins până la cele mai îndepărtate concluzii.” Acest tip de anarhism s-a auto-denumit colectivist.
Succesorii săi, totuși, au respins termenul și s-au proclamat Comuniști („Comuniști libertari,” desigur). Unul dintre ei, un alt exilat rus, Piotr Kropotkin (1842-1921), a îndoit doctrina într-o direcție mai rigid utopică și optimistă dar abordarea sa „științifică” nu a reușit să îi ascundă slăbiciunile. Italianul Errico Malatesta (1853-1932), pe de altă parte, a apelat la activism curajos și uneori pueril deși a îmbogățit gândirea anarhistă cu polemicile sale intransigente și deseori lucide. Mai târziu experiența Revoluției Ruse a produs una dintre cele mai remarcabile lucrări anarhiste, aceea a lui Voline (1882- 1945).

Terorismul anarhist al sfârșitului de secol nouăsprezece a avut trăsături dramatice și anecdotice și o aură sângeroasă care a atras publicul general. În vremea sa a fost o școală pentru energie și curaj individual, care cere respect, și a avut meritul de a aduce justiția socială în atenția publică; dar astăzi pare să fi fost o deviație temporară și sterilă în istoria anarhismului. Pare depășită. Să fixezi atenția pe „oala cu agitație” a lui Ravachol4a înseamnă să ignori sau să subestimezi caracteristicile fundamentale ale unui concept definit de reorganizare socială. Când acest concept este studiat temeinic apare profund constructiv și nu distructiv, cum pretind oponenții săi. Acest aspect constructiv al anarhismului va fi prezentat cititorului în acest studiu. Cu ce drept și pe ce bază? Pentru că materialul studiat nu este învechit dar relevant pentru viață, și pentru că ridică probleme care sunt mai arzătoare ca oricând. Se pare că gânditorii libertarieni au anticipat nevoile timpului nostru cu o considerabilă măsură.

Această carte mică nu caută să duplicheze istoriile și bibliografiile anarhismului deja publicate. Autorii lor au fost cărturari, preocupați mai mult să nu omită vreun nume și, fascinați de similarități superficiale, au descoperit mulți precursori ai anarhismului. Au acordat aproape aceeași greutate geniului și urmașului său minor, și au prezentat un exces de detalii biografice în loc să realizeze un studiu profund al ideilor. Vorbele lor învățate lasă cititorul cu o senzație de difuzie, aproape incoerență, încă întrebându-se ce este de fapt anarhismul. Am încercat o abordare oarecum diferită. Presupun că viețile maeștrilor gândirii libertariene sunt cunoscute. În orice caz sunt deseori mult mai puțin iluminante pentru scopul nostru decât unii scriitori își imaginează. Mulți dintre acești maeștri nu au fost anarhiști pe tot parcursul vieții lor și operele lor complete includ pasaje care nu au nimic de a face cu anarhismul.
Să luăm un exemplu: în a doua parte a carierei sale, gândirea lui Proudhon a luat o turnură conservatoare. Guraliva și monumentala sa De la Justice dans la Revolution et dans l’Eglise (1858) a fost în general preocupată de problema religiei și concluziile sale sunt departe de a fi libertariene. În cele din urmă, în ciuda unui anti-clericalism înflăcărat, a acceptat toate categoriile catolicismului, supuse propriilor interpretări, a proclamat că instruirea și antrenarea morală a oamenilor ar beneficia de pe urma prezervării simbolismului creștin, și în cuvintele sale finale a părut aproape gata de a spune o rugăciune. Respectul pentru memoria sa inhibă totul mai puțin o trimitere în trecere către, al său „salut războiului”, scrierile sale violente împotriva femeilor, sau isteriile sale rasiste.
Opusul s-a petrecut cu Bakunin. Cariera sa de început ca și conspirator revoluționar nu a avut legătură cu anarhismul. A îmbrățișat ideile libertariene abia în 1864 după eșecul insurecției poloneze în care jucase un rol. Scrierile sale anterioare nu au ce căuta într-o antologie anarhistă. Cât despre Kropotkin, munca sa pur științifică, pentru care este celebrat azi în URSS ca o lumină strălucitoare în studiul geografiei naționale, nu are mai multă legătură cu anarhismul decât are atitudinea sa pro-război din timpul Primului Război Mondial. În locul unei secvențe istorice și cronologice, o metodă neobișnuită a fost folosită în această carte: cititorului îi vor fi prezentate în schimb principalele teme constructive ale anarhismului, și nu personalitățile. Am omis intenționat doar elementele care nu sunt în mod special libertariene, precum critica capitalismului, ateismul, anti-militarismul, dragostea liberă, etc. Decât să ofer parafrazări la mâna a doua și deci șterse, nesprijinite de dovezi, am permis citatelor să vorbească pe cât posibil de direct. Asta oferă cititorului acces la ideile maeștrilor în forma lor caldă și plină de viață, așa cum au fost așternute inițial.
În al doilea rând, doctrina este examinată dintr-un unghi diferit: este arătat când a fost supusă testului de către evenimente – Revoluția Rusă din 1917, Italia după 1918, Revoluția Spaniolă din 1936. Capitolul final tratează ceea ce este fără dubiu cea mai originală creație a anarhismului: auto-gestiunea muncitorilor așa cum s-a dezvoltat în strânsoarea realității contemporane, în Yugoslavia și Algeria – și curând, poate, cine știe, în URSS. De-a lungul acestei mici cărți cititorul va vedea doua concepții despre socialism contrastante și uneori cu legături una cu alta, una autoritaristă, cealaltă libertariană. Până la sfârșitul analizei se speră că cititorul va fi făcut să se întrebe care este concepția viitorului.

CUPRINS

1. IDEILE DE BAZĂ ALE ANARHISMULUI

O chestiune de cuvinte

O revoltă viscerală

Oroarea statului

Ostilitatea față de democrația burgheză

Critica socialismului autoritar

Surse de inspirație: Individul

Surse de inspirație: Masele

  1. ÎN CĂUTAREA UNEI NOI SOCIETĂȚI

Anarhismul nu este utopic

Nevoia de organizare

Autogestiunea

Bazele pentru schimburi

Competiție

Centralizare și planificare

Socializare completă ?

Sindicatele

Comunele

Termenul Disputat „Stat”

Cum ar Trebui Gestionate Serviciile Publice

Federalism

Internaționalism

Decolonizare

  1. ANARHISMUL ÎN PRACTICA REVOLUȚIONARĂ:

1880-1914

Anarhismul ajunge izolat de Mișcarea Clasei Muncitoare

Condamnarea Social-Democrată a Anarhismului

Anarhiștii în sindicate

Anarhismul in Revolutia Rusa

O revoluție libertară

O revoluție autoritaristă

Rolul jucat de anarhiști

Maknovshchina

Kronstadt

Anarhismul în viață și mort

Anarhismul in consiliile de fabrica italiene

Anarhismul in Revolutia Spaniola

Mirajul sovietic

Tradiția Anarhistă în Spania

Teorie

O Revoluție „Apolitică”

Anarhiști în Guvern

Autogestiunea în Agricultură

Autogestiunea în Industrie

Autogestiunea Subminată

                                                                                        DESCARCAREA TEXT IN FORMAT PDF