Vin refugiații!


baby.jpg

“Chiar nu știu, nu înțeleg cum e, ce simți: să trăiești într-o țară europeană bogată, care s-a îmbogăţit mai ales pentru că a jefuit în mod direct multe națiuni sărace din întreaga lume. Sau care a jefuit prin asociere, prin calitatea sa de membru în vreo organizație extremistă, cum e NATO. Să traiești acolo şi să refuzi să recunoști de ce ţara ta este bogată, şi cum a devenit bogată.

Palatele, teatrele, căile ferate, spitalele și parcurile din acea țară bogată sunt construite pe spatele unor trupuri frânte și ameninţări neîncetate, pe lacuri de sânge și furturi fără rușine.

Apoi, când țările prădate încep să se prăbușească, una după alta, când nu se mai găsește nimic acolo, când copiii încep să moară de foame și când bărbații încep să se lupte unii cu alții din cauza unor bolovani și a unor petece mizere de țărână, bărci jalnice, sau șalupe, încep să traverseze căile navigabile, aducând refugiați pe lihniți de foame, şi înnebuniţi pe falezele europene decorate cu marmură.

Ce imagine înfiorătoare! Asemenea unei femei cu părul fluturând în toate părţile, cu buzele crăpate, care imploră un bărbat care a violat-o, după ce i-a ucis soțul – vine să-i cerșească adăpost și ceva de muncă și o bucată de pâine. A decis să-și abandoneze orice mândrie, căci copiii ei sunt bolnavi și mor de foame, pentru că are de “ales” fie asta, fie moartea.

La asta ai adus lumea, Europa – tu și progenitura ta uriașă și nesătulă – America de Nord!

Prea egocentrică, prea crudă, ți-ai pierdut capacitatea de a judeca, de a simți. Toate standardele morale s-au prăbușit. Nu mai există principii înalte, ci doar propriul interes.

În Calais și în Kos, în Paris, Londra, Stuttgart și Praga, am auzit aceleași întrebări puse pe un ton absolut serios: „Cum vom putea prelua toate acele hoarde de imigranți?”

Aproape nimeni din Vest nu se întreabă cu voce tare: „Cum au reușit oamenii de pe alte continente să îndure acele lungi secole de colonialism și neo-colonialism, de jaf nerușinat, de sclavie, de atacuri constante, din partea unora asemenea unor lăcuste, din partea unor hoarde de canibali corporatiști și neoliberali? Nu ar fi un set de chei (la o locuinţă), dat absolut fiecărui cetățean al unei țări jefuite, în trecut sau în prezent, cea mai mică, cea mai fundamentală dovadă de justiție?”

Este acceptabil din punct de vedere moral ca unui hoț, unui incendiator, unui violator, unui mincinos, unui criminal în serie, toate într-unul, să i se permită să trăiască într-un palat, înconjurat de mahalalele ce le adăpostesc pe victimele sale.

În Occident, în Occidentul Creștin, în Occidentul fundamentalist, un asemenea aranjament este în mod evident tolerabil.


Majoritatea cetățenilor Europei nu are absolut nici o remușcare. Doar câțiva dintre ei sunt capabili să detecteze o conexiune între bogăția continentului lor, sutele de milioane de vieți distruse în întreaga lume, și ultimul val de imigranți.

Acum câteva luni, tovarășul și colegul meu filozof, Milan Kohout, și-a pierdut firea, după ce a ascultat invitați rasiști și anti-imigranți într-un studio al televiziunii cehe din Praga. A început să zbiere în direct, atât la moderator, cât şi la interlocutorii bigoți.

Scrisori insultătoare au început să sosească în valuri aproape imediat: „De ce nu bagi câțiva negrotei din ăia în dormitorul tău, dobitocule?” Sau mai amenințător: „Ar trebui să fii spânzurat pentru asta, nemernicule!”

La câteva săptămâni după apariția televizată am primit acest email:

„Vreau doar să te anunț că am primit atât de multe amenințări cu moartea încât încep să le iau în serios. Chiar și vecinii din satul unde avem casa de vară ne amenință. Nu știu dacă ar trebui să iau toate astea în serios, dar presupun că trebuie să fiu atent…”

Pe insula grecească Kos, care găzduiește acum câteva mii de refugiați din Orientul Mijlociu și din Asia, dar care nu dispune nici de tabere, nici de facilități pentru ei, o curajoasă voluntară medicală (am decis să nu-i folosesc numele, fiind deja amenințată) a descris desfășurările recente:

„Situația în Kos a scăpat total de sub control. Extremiștii [de dreapta, nazisti] din Zorii Aurii – unii dintre ei complet înarmați – au dezlănțuit pogromuri împotriva refugiaților. Cineva trebuie să ia poziție față de responsabilitățile primarului… care a sabotat orice efort de solidaritate și posibilă soluție încă de la început.”

În cealaltă parte a Europei premierul britanic ia în considerare folosirea armatei, lamentând inconveniențe resimțite de turiștii britanici. Traficul la Eurotunel este redus, deseori întrerupt, în timp ce mii de refugiați ce trăiesc într-o tabără îngrozitoare poreclită „Jungla” la periferia orașului francez Calais încearcă să ajungă în Anglia, unii dintre ei murind în acest timp.

Marea Britanie, responsabilă pentru moartea a sute de milioane de oameni din întreaga lume (prin genocidurile sale coloniale și foametele declanșate/orchestrate), susține acum că se află în fața unei serioase „crize a refugiaților”, în timp ce sunt doar circa 25 000 de aplicanți pentru azil pe teritoriul său.

Așa cum a comentat The Morning Star:

„Potrivit Consiliului pentru Refugiați până la 74% dintre toți aplicanții pentru azil sunt refuzați pentru ședere în Marea Britanie. În timp ce cifrele au crescut din 2008, aplicațiile pentru azil în 2014 s-au plasat sub 25 000, aceia care fugeau de conflictele din Afganistan, Siria, și Eritrea fiind cei mai numeroși dintre aplicanți.”

În Germania, Olanda, țările Scandinave, Grecia, de fapt în toată Europa, extrema dreaptă, grupurile și mișcările xenofobe sunt ocupate cu atacare și intimidarea refugiaților lipsiți de apărare.

Imigranții sunt prezentați ca o amenințare, o molimă, nu ca un grup de ființe umane disperate – victime ale Imperiului (SUA).

Se datorează în mare parte colapsului integrității în interiorul elitelor politice Occidentale, mass-media, precum și în lumea academică și a artei.

Acum, majoritatea acelora care vorbesc în favoarea acceptării imigranților o fac într-un mod atât de ipocrit, „din caritate”, nu pentru că ar recunoaște că acceptarea victimelor cruzimii propriului continent ar fi obligația lor morală; nu pentru că ar fi convinși că distrugerea porților „fortăreței Europa” ar reprezenta cel puțin o mică plată din monstruoasa datorie față de lumea care a fost violată și jefuită timp de multe secole.


Nu se rezumă doar la ce se vede în Europa – acel vârf al ghețarului, acea mică fracțiune de suferință care a reușit să debarce pe țărmurile italiene, grecești sau malteze.

Lumea este în mișcare. Zeci de milioane de persoane sunt deportate.

Majoritatea copleșitoare a refugiaților e forțată să își părăsească țările natale din cauza imperialismului politic și economic al Vestului. Sirienii, libanezii, irakienii, și afganii au fost bombardați pentru a fi nimiciți, doar pentru că au încercat să își hrănească, adăpostească și educe popoarele. În ochii Imperiului aceasta era cea mai mare crimă, căci toate resursele se presupune că trebuie utilizate pentru alimentarea corporațiilor, băncilor și complexelor militare occidentale. Eritreenii au fost debilitați prin sancțiuni și embargouri, imediat după lungul lor război de independență. 10 milioane de congolezi au murit din 1995, măcelăriți de aliații Vestului – Rwanda și Uganda – astfel încât Washingtonul, Londra și Parisul să se bucure de un flux liber de uraniu și coltan. Mulți congolezi încearcă acum să scape de ororile inimaginabile de acasă. Mulți somalezi încearcă să scape, după ce Washingtonul le-a destabilizat țara, după ce Kenya le-a invadat partea de sud la ordinele directe ale Vestului, după ce UE a deversat deșeuri toxice pe țărmurile sale.

Chiar și condiția proastă a populației Rohingya din Birmania poate fi trasată până la monstruosul principiu „divide și cucerește” al Imperiului Britanic în Asia.

Timp de decenii și secole Vestul a tot răsturnat guverne progresive, unul după altul. A ucis mari lideri politici precum Patrice Lumumba, lichidând toate încercările de creare a unor societăți decente, socialiste.

Pentru ca apoi să spună: „uite, negroteii ăia nici măcar nu-și pot guverna propriile lor țări… Tot ce vor oamenii lor este să vină la noi, să ne fure slujbele, să ne suprasolicite sistemele sociale.”

Se înțelege de la sine că, lăsate singure, acele țări care acum sângerează milioane din locuitorii lor, „exportând refugiați”, ar fi cel mai probabil la fel de bogate, sau chiar mai bogate decât Vestul.

Se aplică Iranului și Irakului, Siriei și Libiei, poate chiar și Congo și Indoneziei „Criza refugiaților” din prezent nu este o „problemă cu care Europa trebuie să se descurce.” Europa crează aceste crize. Europa nu „rezolvă” nimic. La fel ca întotdeuna înșeală, minte și calculează bănuți, după ce fură miliarde. Cei care nu pot vedea asta sunt fie orbi, fie condiționați, alternativ bine plătiți ca să nu vadă.

Dacă pământul este atacat puternic de forțe distructive colosale, bucățele din el vor zbura în toate direcțiile. Același lucru se aplică țărilor, națiunilor. Lăsate în pace, statele vor găsi calea prin care să aibă grijă de popoarele lor.

Actuala situație este de fapt doar o mică reflecție, o revărsare a ororilor pe care lumea colonizată și jefuită trebuie să le îndure. Este doar o părticică din acel coșmar ce are loc în Africa, Orientul Mijlociu și alte câteva părți ale Asiei; o părticică aruncată înapoi în fețele europenilor; adusă și lăsată la ușile lor.


Cum se face că „ei” nu o pot vedea? Cum se face că aproape toată media occidentală este tăcută? Cum se face că majoritatea filozofilor din prezent nu abordează și nu combină subiectele neocolonialismului și imigrației?

Ce vreau să spun în acest eseu este clar din punct de vedere filozofic. Ar fi greu de contestat. Filozoful francez Jean-Paul Sartre a ajuns la câteva concluzii similare în lucrarea sa „Colonialism și Neocolonialism”, în urmă cu câteva decenii. Dar asta s-a întâmplat „atunci”.

Acum să combini jefuirea Planetei, realizată de către Occident, și condiția jalnică a refugiaților pare a fi tabu.

Dar eu nu cred în tabu, la fel cum nu cred într-o cunoaștere care este strict „teoretică”.

În ultimii câțiva ani am documentat suferința umană în nenumărate câmpuri de luptă, și în taberele de refugiați care adăpostesc exilați din Republica Democratică Congo, Somalia, Afganistan, Siria, Irak, Bangladesh, Libia și multe alte locuri dărâmate.

Deseori pot vedea direct cât de grotescă, de nesusținut și repulsivă este situația: în timp ce micul Liban găzduiește acum peste 2 milioane de refugiați sirieni, unul din principalii agresori globali, Regatul Unit are mai puțin de 25 000 de aplicanți înregistrați pentru azil pe teritoriul său.

Chiar și intelectualii unei țări NATO agresive, Turcia, scriu deschis și sincer în ziare:

„Ne-am dorit să acționăm ca un fel de America regională, mai mică, de aceea ar trebui să plătim pentru acei 1.8 milioane de refugiați care au fost forțați să traverseze granița și să se stabilească în taberele noastre.” Turcia plătește. Pe cât de agresivă este, încă i-a mai rămas niște demnitate, în comparație cu Vestul.

Există ceva pur și simplu îngrozitor, ipocrit, diform, profund neumanist în felul în care Europa abordează starea victimelor sale. Desigur nu „este” ceva nou. „Are” rădăcini adânci atât în dogma creștină, cât și în fundamentalismul cultural creștin – elementele care controlează categoric mințile majorității europenilor. Un asemenea fundamentalism a ajutat la acceptarea și promovarea, chiar glorificarea, colonialismului și a neocolonialismului, precum și a „excepționalismului”.

Fundamentalismul și excepționalismul își plasează religiile (chiar și în țările care au devenit „seculare” la suprafață), culturile, rasele și stilurile de viață pe un piedestal. Îi consideră pe „toți ceilalți” drept irelevanți. Suferința „celorlalți” este neînsemnată, neimportantă. Sau pur și simplu „nu există”.

Orwell a definit oamenii noncreștini, nonalbi și nonoccidentali pur și simplu drept „non-oameni”, în ochii Vestului.

În Europa oriunde ai merge poți citi printre rânduri:

„Dacă milioane dintre „ei” mor de foame, atunci așa să fie – atâta vreme cât Germania și Franța își pot păstra trotuarele și spitalele curate, atâta vreme cât școlile nu au prea multe elemente și influențe străine indezirabile.

Distrugerea lumii, uciderea și înfometarea a milioane de oameni, este un cost trist, dar necesar, care trebuie plătit pentru nivelul de trai ridicat al bunilor creștini aleși și albi din Europa și America de Nord. Fie ca măcelul să rămână limitat la locuri îndepărtate! Să nu apară pe ecranele televizoarelor. Să nu vedem victimele.

Și fie ca acele ființe murdare și necivilizate să rămână unde sunt. Nu vrem să le întâlnim prin stațiunile noastre și prin capitalele noastre. Nu vrem să le vedem rănile, plăgile și puroiul.

Fie ca totul să rămână neclar, pe cât de încețoșat posibil, și la un volum extrem de redus.

Așa cum mi s-a spus la o conferință în California:

„Să nu arăți imagini explicite cu africani care suferă… Aici oamenii sunt foarte sensibili!”

„Neocolonialism? Sclavie modernă? Nu ne plac acești termeni. Aparțin epocii Războiului Rece. Au murit odată cu Uniunea Sovietică, nu?”


Atât timp cât Imperiul (SUA) îşi va menţine domnia, atâta vreme cât Vestul va domina planeta, refugiații vor traversa ape periculoase la bordul șalupelor lor fragile.

Unii vor muri; alții vor reuși.

Aceia care vor reuși, vor fi judecați. Fapta lor este definită drept „ilegală”. Ei vor avea de dovedit că sunt persecutați în țara lor natală, că viețile le-au fost amenințate.

Un joc viclean… Un joc foarte ticălos… La fel ca în zilele Inchiziției, bărbați, femei și copii care se întâlnesc cu „justiția” creștină Occidentală trebuie să mintă pentru a putea supraviețui. Ei nu ar putea spune: „a trebuit să scap pentru că țara voastră mi-a ucis familia”. Sau: „continentul vostru mi-a jefuit mijloacele prin care îmi asiguram traiul.”

Teama de persecuție… Un refugiat „autentic” trebuie să își inventeze propria sa poveste imaginară, propriul său călău: unul care este aprobat de Imperiu.

Atunci, și numai atunci, ar avea refugiatul cel puțin o șansă mică pentru a primi azil, un adăpost și o bucată de pâine – o mică parte din ce i s-a furat deja în țara sa natală.”

** Andre Vltchek este filozof, romancier, realizator de filme și jurnalist de investigație. A relatat despre războaie și conflicte în zeci de țări. Ultime sale cărți sunt: „Exposing Lies Of The Empire” și „Fighting Against Western Imperialism”, Discussion with Noam Chomsky: On Western Terrorism. Point of No Return este romanul său politic aclamat de critici. Oceania–o carte despre imperialismul occidental în Pacificul de Sud. Provocatoarea sa carte despre Indonezia: „Indonesia – The Archipelago of Fear”. Andre realizează fime pentru teleSUR și Press TV. După ce a trăit mai mulți ani în America Latină și în Oceania, Vltchek domiciliază și lucrează în prezent în Asia de Est și în Orientul Mijlociu.