John Pilger: Fascism și un nou holocaust ne așteaptă dacă rămânem tăcuți

Războaiele Statelor Unite și ale aliaților săi sunt progenitura fascismului modern, alimentate de bombele, băile de sânge și minciunile ce reprezintă teatrul suprarealist considerat știri.

Recenta aniversare a 70 de ani de la eliberarea Auschwitzului ne-a reamintit de îngrozitoarea crimă a fascismului, a cărui iconografie nazistă ne este întipărită în conștiință.

Fascismul este conservat ca o istorie, ca niște imagini tremurânde cu cămăși negre care defilează în pas de gâscă, criminalitatea lor fiind teribilă și clară. Însă în aceleași societăți liberale, ale căror elite adepte ale războiului ne îndeamnă mereu să nu uităm, pericolul tot mai mare al unui tip modern de fascism este suprimat; căci este fascismul lor.

„Inițierea unui război de agresiune…,” au afirmat judecătorii Tribunalului de la Nuremberg în 1946, „reprezintă nu doar o crimă internațională, ci este crima internațională supremă, deosebindu-se de alte crime de război prin aceea că include în sine răul acumulat al tuturor acestora.”

Dacă naziștii nu ar fi invadat Europa , Auschwitzul și Holocaustul nu s-ar fi produs. Dacă Statele Unite și sateliții săi nu ar fi inițiat un război de agresiune în Irak în 2003, aproape un milion de oameni ar fi în viață azi; iar Statul Islamic, sau ISIS, nu ar putea să ne supună barbariei sale. Aceștia sunt progenitura fascismului modern, alimentați de bombele, băile de sânge și minciunile care reprezintă teatrul suprarealist cunoscut drept știri.

Precum în fascismul anilor 1930 și 1940, minciunile mari sunt furnizate cu precizia unui metronom: mulțumită unei media omniprezente, repetitive și cenzurării sale virulente prin omisiune.

Să luam spre exemplu catastrofa din Libia. În 2011 Nato a lansat 9 700 de „misiuni de atac” asupra Libiei, dintre care mai mult de o treime au căutat să lovească ținte civile.

S-au folosit focoase cu uraniu; orașele Misurata și Sirte au fost bombardate în masă. Crucea Roșie a identificat gropi comune, iar Unicef a raportat că „majoritatea [copiilor uciși] erau sub vârsta de zece ani.” Sodomizarea publică a președintelui libian Muammar Gaddafi cu o baionetă „rebelă” a fost salutată de către Secretarul de Stat american de atunci, Hillary Clinton, cu următoarele cuvinte: „Am venit, am văzut, el a murit.” Uciderea sa, la fel ca și distrugerea țării sale, a fost justificată cu o mare minciună obișnuită; plănuia un „genocid” împotriva poporului său. „Am știut… că dacă am mai fi așteptat încă o zi,” a afirmat președintele Obama, „Benghazi, un oraș de dimensiunile Charlotte-ului, ar fi putut suferi un masacru care ar fi răsunat de-a lungul regiunii și ar fi pătat conștiința lumii.”

Aceasta a fost fabricarea milițiilor islamiste care erau pe cale să fie înfrânte de forțele guvernamentale libiene. Au spus Reuters că ar fi urmat „o adevărată baie de sânge, un masacru la fel ca în Rwanda.” Prezentată pe 14 martie 2011, această minciună a furnizat prima scânteie pentru infernul Nato, descris de către David Cameron drept o „intervenție umanitară.”

Aprovizionați și antrenați în secret de către SAS-ul britanic, mulți dintre „rebeli” vor deveni ISIS, a cărei ultimă înregistrare video prezintă decapitarea a 21 de muncitori creștini coptici capturați în Sirte, orașul distrus spre folosul lor de către bombardamentele Nato.

Pentru Obama, Cameron și Hollande, adevărata crimă a lui Gaddafi a fost independența economică a Libiei și intenția sa declarată de a pune capăt vânzării celei mai mari rezerve de petrol din Africa în dolari americani. Petrodolarul este un pilon al puterii imperiale americane.

Gaddafi plănuise cu insolență garantarea unei monede africane comune raportată la aur, instituirea unei bănci pentru toată Africa și promovarea uniunii economice în rândul țărilor sărace cu resurse valoroase.

Chiar dacă s-ar fi întâmplat sau nu acest lucru, însăși această noțiune era intolerabilă pentru Statele Unite pe măsură ce se pregătea să „intre” în Africa și să mituiască guvernele africane cu „parteneriate” militare.

În urma unui atac al Nato sub acoperirea unei rezoluții a Consiliului de Securitate, Obama, a scris Garikai Chengu, „a confiscat 30 de miliarde de dolari de la Banca Centrală a Libiei, pe care Gaddafi îi alocase pentru înființarea unei Bănci Centrale Africane și a dinarului susținut de aur african.”

„Războiul umanitar” împotriva Libiei s-a desfășurat pe baza unui model îndrăgit de inimile liberalilor occidentali, mai ales de către media. În 1999 Bill Clinton și Tony Blair au trimis Nato să bombardeze Serbia pentru că, au mințit ei, sârbii comiteau „genocid” împotriva etnicilor albanezi în provincia separatistă Kosovo.

David Scheffer, ambasadorul special american pentru crimele de război, a pretins că până la „250 000 de etnici albanezi bărbați cu vârstele între 14 și 59 de ani” ar fi putut fi uciși. Atât Clinton cât și Blair au evocat Holocaustul și „spiritul celui de-al Doilea Război Mondial.” Aliații eroici ai Vestului au fost Armata Kosovară pentru Eliberare (KLA), al cărei registru criminal a fost dat la o parte. Ministrul de externe britanic, Robin Cook, le-a transmis că îl pot suna oricând pe telefonul său mobil.

Odată cu încheierea bombardamentelor Nato și mare parte din infrastructura Serbiei aflându-se în ruine, la fel și școli, spitale, mânăstiri și sediul televiziunii naționale, echipele internaționale de criminaliști au descins în Kosovo pentru a exhuma dovezile „holocaustului.” FBI-ul nu a reușit să descopere nici măcar o singură groapă comună și au plecat acasă. Echipa criminalistă spaniolă a făcut același lucru, liderii săi denunțând furios „o piruetă semantică a mașinăriilor de propagandă ale războiului.” Un an mai târziu, un tribunal al Națiunilor Unite pe

chestiunea Yugoslaviei a anunțat numărătoarea finală a morților din Kosovo: 2 788. Aceasta includea combatanți din ambele tabere și sârbi și romi uciși de către KLA. Nu a existat niciun genocid. „Holocaustul” a fost o minciună. Atacul Nato a fost fraudulos.

În spatele minciunii se afla un țel serios. Yugoslavia a fost o federație independentă și multietnică unică care a reprezentat o punte politică și economică în Războiul Rece. Majoritatea utilităților și industriei sale majore erau proprietate publică. Acest lucru nu era acceptabil pentru Comunitatea Europeană aflată în expansiune, mai ales pentru recent unificata Germanie, care a pornit o goană spre est pentru a-și captura „piața naturală” în provinciile yugoslave Croația și Slovenia. Până la momentul în care s-au întâlnit europenii la Maastricht în 1991 pentru a trasa planurile pentru dezastruoasa zonă euro, o înțelegere secretă fusese încheiată; Germania urma să recunoască Croația. Yugoslavia era condamnată.

În Washington Statele Unite au avut grijă ca economia yugoslavă aflată în mari dificultăți să nu primească împrumuturi de la Banca Mondială. Nato, atunci aproape o relicvă defunctă a Războiului Rece, a fost reinventat ca un unealtă pentru impunerea ordinii imperiale. La o conferință de „pace” despre Kosovo în 1999 în Rambouillet, Franța, sârbii au fost supuși tacticilor duplicitare imperiale. Acordul de la Rambouillet includea o Anexă B secretă, pe care delegația Statelor Unite a introdus-o în ultima zi. Aceasta cerea ocuparea militară a întregii Yugoslavii – o țară cu amintiri dureroase ale ocupației naziste – și implementarea unei „economii de piață liberă” și privatizarea tuturor bunurilor publice. Niciun stat suveran nu ar fi

putut semna asta. Pedeapsa a urmat la scurtă vreme; bombele Nato au căzut peste o țară lipsită de apărare. A fost precursorul catastrofele din Afganistan și Irak, Siria și Libia, și Ucraina.

Din 1945 încoace mai mult de o treime din membrii Națiunilor Unite – 69 de țări – au suferit unele sau toate din următoarele lucruri din cauza fascism ului modern al Americii. Au fost invadate, guvernele lor au fost răsturnate, mișcările lor populare au fost suprimate, alegerile le-au fost subminate, popoarele le-au fost bombardate, iar economiile le-au fost jupuite de orice protecție, societățile le-au fost supuse unui asalt paralizant cunoscut drept „sancțiuni.” Istoricul britanic Mark Curtis estimează numărul morților la milioane. În fiecare caz a fost lansată o mare minciună.

„În această seară, pentru prima dată de la 11 septembrie 2001, misiunea noastră combativă este încheiată.” Acestea au fost cuvintele din deschiderea mesajului lui Obama despre Starea Națiunii în 2015. De fapt circa 10.000 de militari și 20.000 de contractori militari (mercenari) rămân în Afganistan pe termen nelimitat. „Cel mai lung război din istoria Americii se apropie de un deznodământ responsabil,” a spus Obama. De fapt în 2014 au fost uciși mai mulți civili în Afganistan decât în oricare alt an de când ONU ține evidența. Majoritatea au fost uciși – civili și soldați – în timpul mandatului de președinte al lui Obama.

Tragedia Afganistanului rivalizează masacrele epice din Indochina. În lăudata și mult citata sa carte „The Grand Chessboard: American Primacy and Its Geostrategic Imperatives,” Zbigniew Brzezinski, părintele politicilor americane din Afganistan până în prezent, scrie că pentru a controla Eurasia și a domina lumea America nu poate susține o democrație populară, căci „goana după putere nu este un scop care să solicite pasiune populară… Democrația este dăunătoare pentru mobilizarea imperială.” Are dreptate. Așa cum au demonstrat WikiLeaks și Edward Snowden, un stat polițienesc care supraveghează totul uzurpă democrația. În 1976 Brzezinski, atunci consilierul de securitate națională al președintelui Carter, și-a demonstrat teza aplicând o lovitură fatală primei și singurei democrații din Afganistan. Cine cunoaște această istorie vitală?

În anii 1960 o revoluție populară a măturat Afganistanul, cea mai săracă țară din lume, distrugând în cele din urmă vestigiile regimului aristocratic în 1978. Partidul Popular Democrat din Afganistan (PDPA) a format un guvern și a anunțat un program de reforme care includea abolirea feudalismului, libertatea pentru toate religiile, drepturi egale pentru femei și justiție socială pentru minoritățile etnice. Mai mult de 13 000 de prizonieri politici au fost eliberați, iar dosarele poliției au fost arse în public.

Noul guvern a introdus asistența medicală gratuită pentru cei mai săraci; munca silnică a fost abolită, a fost lansat un program de alfabetizare în masă. Pentru femei, avantajele au fost ceva nemaiauzit până în acel moment. Până la sfârșitul anilor 1980 jumătate dintre studenții de la universități erau femei, iar femeile constituiau aproape jumătate din doctorii Afganistanului, o treime din funcționarii statului și majoritatea profesorilor. „Fiecare fată,” și-a reamintit Saira Noorani, o femeie chirurg, „putea merge la liceu și la universitate. Puteam merge oriunde ne doream și să purtăm orice ne făcea plăcere. Obișnuiam să mergem la cafenele și la cinema pentru a viziona ultimul film indian vinerea și să ascultăm cea mai recentă muzică.

Totul a început să se înrăutățească atunci când mujahedinii au început să câștige. Obișnuiau să ucidă profesori și să ardă școli. Eram îngroziți. Era amuzant și trist să te gândești că aceștia erau oamenii pe care Vestul îi susținea.”

Guvernul PDPA era susținut de Uniunea Sovietică, cu toate că, așa cum Secretarul de Stat Cyrus Vance a recunoscut mai târziu, „nu existau dovezi a vreunei complicități Sovietice [în revoluție].” Alarmat de încrederea tot mai mare a mișcărilor de eliberare din întreaga lume,

Brzezinski a decis că dacă Afganistanul ar fi avut succes sub PDPA, independența și progresul său ar fi oferit „amenințarea unui exemplu promițător.”Pe 3 iulie 1979 Casa Albă a autorizat în secret sprijinul pentru grupările

„fundamentaliste” tribale cunoscute drept mujahedini, program care a crescut la peste 500 de milioane de dolari pe an în arme americane și alte forme de asistență. Scopul era răsturnarea primului guvern secular reformist al Afganistanului. În august 1979 ambasada Statelor Unite din Kabul a raportat că „interesele mai largi ale Statelor Unite… ar fi servite prin dispariția [guvernului PDPA], în ciuda eventualelor piedici pe care le-ar presupune pentru viitoarele reforme sociale și economice în Afganistan.” Italicele îmi aparțin.

Mujahedinii au fost înaintașii al-Qaeda și ai Statului Islamic. Printre ei se afla Gulbuddin Hekmatyar care a primit zeci de milioane de dolari, în bani lichizi, de la CIA. Specialitatea lui Hekmatyar era traficul de opiu și aruncatul cu acid pe fețele femeilor care refuzau să poarte voalul. Invitat la Londra, a fost lăudat de Prim-ministrul Thatcher drept un „luptător pentru libertate.”

Asemenea fanatici ar fi putut rămâne în lumea lor tribală dacă Brzezinski nu ar fi lansat o mișcare internațională pentru promovarea fundamentalismului islamic în Asia Centrală pentru ca astfel să submineze eliberarea politică seculară și să „destabilizeze” Uniunea Sovietică, creând, așa cum a notat în autobiografia sa, „câțiva musulmani agitați.

Marele său plan a coincis cu ambițiile dictatorului pakistanez, generalul Ziaul-Haq, de a domina regiunea. În 1986 CIA-ul și serviciul secret pakistanez, ISI, au început recrutarea de oameni din întreaga lume pentru a se alătura jih

adului afgan. Multi-milionarul saudit Osama bin Laden a fost unul dintre ei.

Agenți care se vor alătura în cele din urmă talibanilor și al-Qaeda au fost recrutați de la un colegiu islamic din Brooklyn, New York, și antrenați în tactici paramilitare la o bază CIA din Virginia. Aceasta s-a numit „Operation Cyclone”. Succesul său a fost sărbătorit în 1996 când ultimul președinte PDPA al Afganistanului, Mohammed Najibullah–care apăruse în fața Adunării Generale a ONU pentru a solicita ajutor – a fost spânzurat de un stâlp de iluminat de către talibani.

„Reculul” Operațiunii Cyclone și a celor „câțiva musulmani agitați” a fost 11 septembrie 2001. Operațiunea Cyclone s-a transformat în „războiul împotriva terorii,” în care nenumărați bărbați, femei și copii își vor pierde viețile în lumea musulmană, din Afganistan până în Irak, Yemen, Somalia și Siria. Mesajul agresorului a fost și rămâne: „Sunteți cu noi sau sunteți împotriva noastră.”

Elementul comun în fascism, trecut și prezent, este crima în masă. Invazia americană a Vietnamului a avut „zonele sale de tragere liberă”, „numărători de cadavre” și „victime colaterale.” În provincia Quang Ngai, de unde am relatat eu, multe mii de civili („gălbejiți”) au fost uciși de Statele Unite; totuși doar un masacru, cel de la My Lai, este ținut minte. În Laos și Cambodgia, cel mai mare bombardament aerian din istorie a produs o epocă de teroare marcată azi de spectacolul craterelor de bombe unite între ele, din aer semănând cu niște coliere monstruoase. Bombardamentul i-a dat Cambodgiei propriul său ISIS, condus de Pol Pot (n.t: Pol Pot şi Kmerii Roşii au fost formaţi şi antrenaţi de CIA şi ulterior de britanicii de la SAS pentru a comite crime cu cel mai mare sadism posibil, în mandatele Reagan şi Thatcher, iar scopul era folosirea terorii impuse asupra populaţiei de Kmerii Roşii pentru a fi folosiţi ca arme de propagandă cu scopul de a discredita comunismul şi împotriva comunismului; această teroare a fost premeditată, instigată, finanţată şi susţinută de CIA, după cum au recunoscut chiar foştii consilieri ai lui Reagan).

Azi, cea mai mare campanie de teroare din lume determină execuția unor familii întregi, a oaspeților de la nunți, a persoanelor îndoliate de la înmormântări. Acestea sunt victimele lui Obama.

Potrivit The New York Times, Obama își face selecția dintr-o „listă neagră” care îi este prezentată de CIA în fiecare marți în centrul de comandă de la Casa Albă. Apoi el decide, fără o fărâmă de justificare legală, cine va trăi și cine va muri. Arma sa de execuție este racheta Hellfire purtată de un aparat de zbor fără pilot, cunoscut drept dronă; acestea își prăjesc victimele și împodobesc zona cu rămășițele lor. Fiecare „succes” este înregistrat pe ecranul unui pupitru de comandă îndepărtat cu o pată.

„În loc de fasciști care defilează în pas de gâscă,” scria istoricul Norman Pollock, „avem aparent inofensiva militarizare a întregii culturi. Iar în loc de liderul bombastic, avem artistul reformator, făcându-și treaba fără griji, plănuind și executând asasinate, în tot acest timp zâmbind larg.”

Unirea fascismului vechi și nou reprezintă un cult al superiorității. „Cred în excepționalismul american cu fiecare

parte a ființei mele,” a spus Obama, evocând declarații similare unui fetișism național din anii 1930.

Așa cum a subliniat istoricul Alfred W. McCoy, Carl Schmitt, adeptul lui Hitler, a fost cel care a afirmat că „Suveranul este acela care decide excepția.” Asta rezumă americanismul, ideologia dominantă a lumii. Faptul că rămâne nerecunoscută drept o ideologie jefuitoare este realizarea unui proces de spălare pe creier la fel de nerecunoscut.

Înșelător, nemărturisit, prezentat cu mult spirit drept iluminism în marș, îngâmfarea sa insinuează cultura occidentală. Am crescut cu o dietă cinematografică plină de glorie americană, aproape toată o distorsiune. Nu am avut nicio idee că de fapt Armata Roșie a distrus cea mai mare parte din mașinăria de război nazistă, cu un preț plătit cu viețile a 13 milioane de soldați. În contrast pierderile americane, inclusiv cele din Oceanul Pacific, au fost de 400 000. Hollywood-ul a inversat această realitate.

Deosebirea este că acum publicul cinematografiei este invitat să-și frângă mâinile de supărare la „tragedia” unor psihopați americani care trebuie să ucidă oameni în locuri îndepărtate – în același timp în care chiar Președintele îi ucide. Personificarea violenței hollywoodiene, actorul și regizorul Clint Eastwood, a fost nominalizat la Oscar în acest an pentru filmul său, „American Sniper,” în care este vorba despre un ucigaș smintit autorizat. The New York Times l-a descris drept un „film patriotic, pro-familie ce a depășit toate recordurile de audiență în primele zile.”

Nu există filme eroice despre îmbrățișarea fascismului de către America. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, America (și Anglia) au mers la război împotriva Greciei care luptase eroic împotriva nazismului și opunea rezistență ascensiunii fascismului grec. În 1967 CIA-ul a susținut aducerea la putere a unei junte militare fasciste în Atena – la fel cum a făcut și în Brazilia și în majoritatea țărilor din America Latină. Germanilor și est – europenilor care au colaborat cu agresiunea nazistă și au participat la crimele împotriva umanității li s-a oferit refugiu în Statele Unite; mulți au fost răsfățați, iar “talentele” le-au fost răsplătite. Wernher von Braun a fost atât „părintele” bombei de terorizare naziste V-2, cât și al programului spațial american.

În anii 90 pe măsură ce fostele republici sovietici, Europa de est și Balcanii deveneau avanposturi ale Nato, urmașilor unei mișcări naziste din Ucraina li se oferea o șansă. Vinovat de moartea a mii de evrei, polonezi, și ruși în timpul invaziei naziste a Uniunii Sovietice, fascismul ucrainian a fost reabilitat, iar adepții din „noul val” au fost aclamați de puterea imperialistă drept „naționaliști.”

Acest lucru a ajuns la apogeu în 2014 când administrația Obama a aruncat 5 miliarde de dolari pe o lovitură de stat împotriva guvernului ales. Trupele de șoc au fost neo-naziștii cunoscuți drept Sectorul de Dreapta (nt: de fap UNA UNSO) și Svoboda (unul dintre braţele politice ale UNA UNSO). Printrei liderii lor se numără Oleh Tyahnybok, cel care a cerut o epurare a „mafiei moscovito-evreiești” și a „altor scursuri”, inclusiv homosexuali, feministe și stângiști.

Acești fasciști sunt acum integrați în guvernul instaurat prin lovitură de stat de la Kiev. Prim-vicepreședintele parlamentului ucrainian, Andriy Parubiy, un lider al partidului de guvernământ, este cofondator al Svoboda (nt: Parubyi, susţinut de fasciştii din Europa şi de înalţi oficiali NATO, este unul dintre organizatorii băii de sânge de la Kiev din timpul loviturii de stat fasciste, orchestrată, aşa cum Obama a recunoscut, de Washington, şi organizatorul masacrului de la Odessa din 2 mai care a marcat declanşara brutală a războiului civil împotriva populaţiei din est şi represiunea fascistă împotriva populaţiei care nu-i susţine pe nazişti din toată Ucraina, nu doar din est. Pe 2 mai 2014, în timp ce naziştii au prins în capcană demonstranţi majoritar de stânga împotriva juntei de la Kiev, armata ucraineană şi batalioane de nazişti, formate după modelul armatelor NATO “stay behind” (“din spatele frontului”) au atacat simultan mai multe sate şi oraşe din estul Ucrainei, cu scopul de a masacra populaţia locală pentru a “elibera pământul de ocupanţi”, aşa cum sunt numiţi locuitorii din est de către nazişti. Oficial, populaţia din estul ucrainei este considerată “teroristă” pentru că nu acceptă conducerea nazistă şi fascistă a Ucrainei şi colonizarea ţării de către NATO, FMI şi UE, întrucât războiul civil e numit “operaţiune anti-teroristă”; de asemenea junta de la Kiev a aprobat o lege prin care cei care vor pronunţa cuvintele “război civil” vor fi aruncaţi în închisoare 3 ani).

Pe 14 februarie Parubiy și -a anunțat vizita la Washington pentru a convinge „Statele Unite să ne dea armament modern de înaltă precizie.” Dacă va reuși, acest lucru va fi interpretat ca un act de război de către Rusia.

Nici un lider vestic nu a vorbit despre renaștere a fascismului în inima Europei – cu excepția lui Vladimir Putin, al cărui popor a pierdut 22 de milioane (10 milioane civili) din cauza unei invazii naziste care s-a produs prin frontiera cu Ucraina. (nt: SUA, Canada şi Ucraina au votat în două rânduri împotriva a două rezoluţii ONU, propuse de Rusia, de condamnare a reabilitării fascismului şi nazismului).

La recenta Conferință de Securitate de la Munchen, vice Secretarul de Stat pentru Afaceri Europene și Euroasiatice al lui Obama, Victoria Nuland, a declamat injurii la adresa liderilor europeni pentru opoziția față de înarmarea americană a regimului de la Kiev. S-a referit la ministrul german al apărării drept „ministrul defetism

ului.” Nuland a fost cea care a pus la cale lovitura de stat de la Kiev. Soția lui Robert D. Kagan, un lider „neo-con” luminos și co-fondator al inițiativei de extremă dreaptă Proiectul pentru un Nou Secol American, ea a fost consilier pe politică externă pentru Dick Cheney. Lovitura de stat a lui Nuland nu a mers conform planului. Nato a fost împiedicat să pună stăpânire pe baza navală istorică, legitimă din ape calde a Rusiei din Crimeea.

Populația majoritar rusă a Crimeei – anexată ilegal Ucrainei de către Nikita Hrușciov în 1954 – a votat zdrobitor pentru reîntoarcerea la Rusia, așa cum a făcut și în anii 90. Referendumul a fost voluntar, popular și observat la nivel internațional. Nu a existat nicio invazie.

În același timp, regimul de la Kiev s-a îndreptat împotriva populației etnice rusești din est cu ferocitatea unei epurări etnice. Desfășurând miliții neo-naziste în maniera Waffen-SS-ului, au bombardat și asediat orașele și satele. Au folosit înfometarea în masă drept o armă, tăind electricitatea, înghețând conturile bancare, sistând asistența socială și pensiile.

Mai mult de un milion de refugiați au fugit peste graniță în Rusia. În media occidentală ei s-au transformat în neoameni care fugeau de „violența” cauzată de „invazia rusă”. Comandantul Nato, Generalul Breedlove – al cărui nume și acțiuni ar fi putut fi inspirate din Dr. Strangelove de Stanley Kubrick – a anunțat că 40 000 de trupe rusești se „concentrau.” În epoca dovezilor criminaliste oferite prin satelit, el nu a furnizat niciuna.

Această populație vorbitoare de rusă și bilingvă a Ucrainei –o  treime din populație –și-a dorit de multă vreme o federație care să reflecte diversitatea etnică a țării și să fie atât autonomă cât și independentă de Moscova.

Majoritatea nu sunt „separatiști”, ci cetățeni care doresc să trăiască în siguranță în țara natală și care se opun înhățării puterii de la Kiev. Revolta și întemeierea unor „state” autonome este reacția la atacurile Kievului asupra lor. Puține dintre aceste lucruri le-au fost explicate audiențelor occidentale.

Pe 2 mai 2014, în Odessa, 41 de etnici ruși (nt: bilanţul oficial, numărul real al celor nu e cunoscut) au fost arși de vii în casa sindicatelor în timp ce poliția privea. Liderul Sectorului de Dreapta Dmytro Yarosh a lăudat masacrul ca pe „o altă zi luminoasă în istoria noastră națională.” În media americană și britanică acest lucru a fost prezentat ca o „tragedie întunecată” (nt: administraţia SUA a salutat masacrul comis de nazişti ca fiind “aplicarea legii”, iar mari ziare occidentale au minţit că victimele şi-ar fi dat foc singure) rezultată din „confruntările” dintre „naționaliști” (neo-naziști) și „separatiști” (oameni care strângeau semnături pentru un referendum asupra federalizării Ucrainei).

The New York Times a îngropat știrea, respingând drept propagandă rusească avertismentele față de politicile fasciste și anti-semite ale noilor clienți ai Washingtonului. The Wall Street Journal a condamnat victimele – „Incediul Fatal din Ucraina Pornit de Rebeli, spune Guvernul.” Obama a felicitat junta pentru „cumpătarea” sa.

Dacă Putin poate fi provocat să le vină în ajutor, rolul său predestinat de „paria” din Vest va justifica minciuna că Rusia invadează Ucraina. Pe 29 ianuarie, comandantul suprem al armatei ucrainene, Generalul Viktor Muzhemko, aproape din neatenție a respins fundamentul pentru sancțiunile Statelor Unite și UE asupra Rusiei când a declarat vehement la o conferință de presă: „Armata ucrainiană nu luptă cu trupele regulate ale armatei ruse.” Era vorba despre „cetățeni individuali” care erau membri ai unor „grupări armate ilegale,” dar nu exista nici o invazie rusească. Asta nu era nimic nou. Vadym Prystaiko, ministrul de externe adjunct, a cerut un „război pe scară largă” cu Rusia înarmată nuclear.

Pe 21 februarie, senatorul american James Inhofe, un republican din Oklahoma, a introdus o lege care va autoriza arme americane pentru regimul de la Kiev. În prezentarea sa din Senat, Inhofe a folosit fotografii care a susținut că reprezentau trupe rusești ce treceau în Ucraina, fotografii ce au fost demascate de mult timp drept falsuri. A amintit de fotografiile false ale lui Ronald Reagan cu o instalație sovietică în Nicaragua, și de dovezile false ale lui Colin Powell din fața ONU cu privire la armele de distrugere în masă din Irak.

Intensitatea campaniei murdare împotriva Rusiei și reprezentarea prin pantomimă a președintelui acesteia drept un răufăcător diferă de tot ce am cunoscut ca și reporter. Robert Parry, unul din cei mai distinși jurnaliști de investigație americani, ce a dezvăluit scandalul Iran-Contra, a scris recent, „niciun guvern european, de la Germania lui Adolf Hitler, nu a considerat potrivită trimiterea unor trupe de asalt naziste pentru a purta război împotriva unei populații interne, dar regimul de la Kiev a facut-o și chiar în mod conștient. Însă de-a lungul spectrului media/politic al Vestului au existat eforturi sârguincioase pentru ascunderea acestei realități, chiar până la ignorarea faptelor care au fost foarte clar stabilite… Dacă vă întrebați cum ar putea lumea să cadă într-un al treilea război mondial – cam în același fel în care a făcut-o și în primul război mondial acum un secol – tot ce trebuie să faceți este să priviți la nebunia din Ucraina ce s-a dovedit insensibilă la fapte sau rațiune.”

În 1946 procurorul Tribunalului de la Nuremberg a declarat despre media germană:

„Folosirea de către conspiratorii naziști a războiului psihologic este bine cunoscută. Înaintea fiecărei agresiuni majore, cu câteva excepții bazate pe promptitudine, au inițiat o campanie de presă calculată astfel încât să-și slăbească victimele și să pregătească poporul german din punct de vedere psihologic pentru atac… În sistemul de propagandă al statului hitlerist presa cotidiană și radioul au fost cele mai important arme.”

În The Guardian pe 2 februarie, Timothy Garton Ash a cerut, efectiv, un război mondial.

„Putin trebuie oprit,” a sunat titlul. „Iar uneori doar tunurile pot opri tunuri.” A admis că amenințarea războiului ar putea „hrăni o paranoia rusească de încercuire”; dar asta era în regulă. A trecut în revistă echipamentul militar necesar pentru această treabă și și-a informat cititorii că „America are cel mai bun set de scule.”

În 2003, Garton Ash, profesor la Oxford, a repetat propaganda care a dus la măcelul din Irak. Saddam Hussein, a scris el, „a strâns, așa cum [Colin] Powell a documentat, cantități înfiorătoare de arme chimice și biologice, și ascunde ce a mai rămas din ele. Încă încearcă să obțină arme nucleare.” L-a lăudat pe Blair (un criminal de război, care a minţit că “Irakul avea rachete care puteau ajunge în 45 de minute la Londra” pentru a justifica susţinerea invaziei, ocupării şi ulterior colonizării Irakului de către SUA) drept un „intervenționist creștin liberal, Gladstonian.”

În 2006 a scris, „Acum ne aflăm în fața următorului mare test al Vestului după Irak: Iran.” Izbucnirile – sau așa cum preferă Garton Ash, „ambivalența sa liberală torturată”– nu sunt nespecifice acelora din elitele liberale transatlantice care au încheiat o înțelegere faustiană. Criminalul de război Blair este liderul lor pierdut. The Guardian, în care a apărut textul lui Garton Ash, a publicat o reclamă pe o pagină întreagă cu un bombardier greu de depistat american. Pe o imagine amenințătoare a monstrului Lockheed Martin erau scrise cuvintele: „F-35. Mare Pentru Britania”. Acest „echipament” american îi va costa pe contribuabilii britanici 1.3 miliarde de lire, predecesorii săi model F măcelărind în întreaga lume. În acord cu cel care făcea reclamă, un editorial The Guardian a cerut o creștere a cheltuielilor militare.

Încă o dată există un scop serios. Conducătorii lumii își doresc Ucraina nu doar ca pe o bază de lansare; îi vor economia. Noul ministru de finanțe de la Kiev, Nataliwe Jareski, este un fost oficial major al Departamentului de Stat american responsabil de „investițiile” americane de peste hotare. I s-a oferit în mare grabă cetățenia ucrainiană. Vor Ucraina pentru gazele sale abundente; fiul vicepreședintelui Joe Biden face parte din conducerea celei mai mari companii ucrainiene de petrol, gaze și fracturare. Fabricanții semințelor GM, companii precum infama Monsanto, vor pământurile fertile ale Ucrainei. Mai presus de orice își doresc puternicul vecin al Ucrainei, Russia. Își doresc să balcanizeze sau să dezmembreze Rusia și să exploateze cea mai mare sursă de gaze naturale de pe planetă.

Pe măsură ce gheața arctică se topește, își doresc controlul asupra Oceanului Arctic și a bogățiilor sale energetice, și lunga graniță arctică a Rusiei. Omul lor din Moscova era cândva Boris Yeltsin, un bețiv, care a înmânat economia țării sale Vestului. Succesorul său, Putin, a restabilit Rusia ca o națiune suverană; aceasta este crima sa.

Responsabilitatea celorlalți dintre noi este clară. Trebuie să identificăm și să dezvăluim minciunile nesăbuite ale purtătorilor de război și să nu complotăm niciodată cu ei. Trebuie să redeșteptăm marile mișcări populare ce au adus o fragilă civilizație în statele imperiale moderne.

Cel mai important lucru este să prevenim cucerirea noastră: a minților noastre, a umanității noastre, a respectului nostru de sine. Dacă vom rămâne tăcuți, victoria asupra noastră este certă, iar un nou holocaust ne așteaptă.”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s