Anarchist FAQ: I.5.8 Cum rămâne cu crimele*?

*termenul este folosit în text  pentru a descrie nu doar crimele violente,  ci și infracțiuni sau orice fapte cu un caracter anti-social (nota traducerii)

Pentru anarhiști „crima” poate fi cel mai bine descrisă ca fapte anti-sociale, sau un comportament care face rău altcuiva sau care le invadează spațiul personal. Cu alte cuvinte anarhiștii „consideră că un comportament criminal înseamnă violarea libertății celorlalți”, iar prin urmare criminalii într-o societate liberă ar fi „aceia care încălca integritatea personală, libertatea și bunăstarea celorlalți.” [Malatesta, La Cafenea]

malatesta1-1

Această definiție a crimei este identică, desigur, cu aceea folosită în societatea capitalistă, dar libertarii (socialiști, n.tr.) amintesc că statul definește ca „crimă” multe lucruri pe care o societate rațională nu ar le-ar descrie astfel (precum unele acte consensuale între adulți în privat, sau exproprierea proprietății private). În mod similar o societate liberă ar considera drept anti-sociale multe lucruri pe care statul le permite sub capitalism (cum ar fi însușirea resurselor sau exploatarea muncii altora). Acest lucru e de așteptat pe măsură ce obiceiurile sociale evoluează și reflectă baza socio-economică a unei anumite societăți. Astfel că Malatesta afirmă:

„În mod natural crimele despre care vorbim sunt fapte anti-sociale, adică acelea care insultă sentimentele umane și încalcă dreptul altora la egalitate în libertate, și nu multele acțiuni pe care codul penal le pedepsește doar pentru că deranjează privilegiile claselor dominante.” [Errico Malatesta: His Life and Ideas]

Anarhiștii susțin că principala cauză a crimelor nu este vreo perversitate a naturii umane sau un „păcat originar”, ci se datorează tipului de societate prin care oamenii sunt formați. Spre exemplu, anarhiștii indică că prin eliminarea proprietății private crimele s-ar putea reduce semnificativ, din moment ce majoritatea crimelor de azi sunt motivate de neajunsuri care izvorăsc din proprietatea privată, lucruri precum sărăcia, lipsa de adăpost, șomajul și alienarea. Mai mult, prin adoptarea metodelor anarhiste de creștere și educare non-autoritară a copiilor majoritatea celorlalte crime ar putea fi de asemenea eliminate, datorându-se în mare parte „pornirilor secundare” anti-sociale, perverse și nemiloase care se dezvoltă din cauza unor practici autoritare de creștere a copiilor. Cu toate acestea, câtă vreme cei puțini „încalcă libertatea egală a altora… trebuie să ne auto-apărăm.” [Malatesta, Op. Cit.]

Nu se poate afirma nici că guvernele sunt obligate să protejeze oamenii de crime și criminali. Mai degrabă, așa cum a argumentat Alexander Berkman, „nu însuși guvernul creează și susține condițiile care duc la crime? Nu cotropirea și violența prin care se susțin toate guvernele cultivă spiritul de intoleranță și persecuție, de ură și de mai multă violență?” Crimele, atunci, „sunt rezultatul condițiilor economice, al inegalităților sociale, al tuturor relelor cărora guvernele și monopolul le dau naștere. Guvernământul și legea pot să pedepsească doar criminalul. Ele nu tratează și nici nu previn crimele. Singurul tratament real pentru crime îl reprezintă abolirea cauzelor acestora, iar acest lucru guvernământul nu îl va putea realiza niciodată, căci rolul său este tocmai acela de a prezerva acele cauze.” Acest lucru sugerează că crimele „rezultate din guvernământ, din oprimarea și nedreptățile sale, din inegalitate și sărăcie vor dispărea în Anarhie. Acestea constituie de departe cel mai mare procent din crime.” [What is Anarchism?] Nu trebuie să uităm nici că în prezent ne supunem unei domnii a anti-socialului, căci „proprietarii și conducătorii” sunt „criminali” ce sunt „puternici și și-au organizat dominația pe o bază stabilă” („Cine este mai tâlhar decât proprietarii care se îmbogățesc furând produsul muncii muncitorilor?”). [Malatesta, La Cafenea].

„Crima”, atunci, nu poate fi despărțită de societatea în interiorul căreia se produce. Societatea, în cuvintele Emmei Goldman, are criminalii pe care îi merită. Spre exemplu, anarhiștii nu consideră neobișnuit sau neașteptat faptul că crimele au explodat sub regimurile capitaliste pro-piață liberă ale lui Thatcher și Reagan. Crima, cel mai evident simptom al unei crize sociale, a necesitat 30 de ani pentru a se dubla în Marea Britanie (de la 1 milion de incidente în 1950 la 2.2 milioane în 1979). Cu toate acestea între 1979 și 1992 rata crimelor a crescut mai mult de dublu, depășind pragul de 5 milioane în 1992. Acești 13 ani au fost marcați de o guvernare dedicată cu fermitate „pieței libere” și „responsabilității individuale.” Era pe deplin previzibil că dezagregarea socială, atomizarea indivizilor, și sărăcia tot mai mare provocate de eliberarea capitalismului de sub controlul social vor sfâșia societatea, ducând la creșterea activităților criminale. De asemenea, deloc surprinzător (dintr-o perspectivă anarhistă), sub aceste guvernări pro-piață am asistat la o reducere a libertăților civile, la o centralizare crescută a statului, și la distrugerea guvernelor locale. Așa cum a formulat-o Malatesta, liberalismul clasic pe care aceste guverne l-au reprezentat nu ar fi putut avea niciun alt efect, căci „puterile guvernului de reprimare trebuie în mod necesar să crească pe măsură ce competiția liberă are ca urmări mai mult conflict și inegalitate.” [Anarhia].

Prin urmare paradoxul aparent al guvernelor cu o retorică regulată despre „drepturi individuale”, și „piața liberă” și „gonirea statului de pe spinarea noastră”, cu creșterea puterilor statului și reducerea drepturilor în timpul unei explozii a crimelor nu este de fapt niciun paradox. „Cuplarea retoricii despre libertatea individuală cu o vastă creștere a puterii statului,” susține Carole Pateman, „nu este neașteptată într-un moment în care influența doctrinei contractului se extinde în cele mai îndepărtate, mai intime unghere ale vieții sociale. Dus la concluzie, contractul își subminează condițiile propriei sale existențe. Hobbes a demonstrat acum multă vreme că contractul – în cele din urmă – necesită absolutism și sabia pentru a ține războiul la distanță.” [The Sexual Contract].

Capitalismul, și teoria contractului pe care este construit, va sfâșia în mod inevitabil societatea. Capitalismul se bazează pe o viziune a umanității constând în indivizi izolați cu nicio altă conexiune în afara banilor și a contractului. O asemenea viziune nu poate decât să instituționalizeze faptele anti-sociale. Așa cum a afirmat Kropotkin „nu pe dragoste și nici măcar pe simpatie se bazează Societatea în umanitate. Ci pe conștiința – fie și numai la nivelul de instinct – solidarității umane. Este recunoașterea inconștientă a forței ce este împrumutată de fiecare bărbat și femeie din practica ajutorului reciproc; de dependența puternică a fericirii fiecăruia de fericirea tuturor; și de simțul dreptății, sau echității, ce îl determină pe individ să ia în considerare drepturile tuturor celorlalți indivizi ca fiind egale cu ale sale.” [Mutual Aid] Atomizarea socială necesară capitalismului și creată de acesta distruge legăturile de bază ale societății – mai exact solidaritatea umană – iar ierarhiile zdrobesc individualitatea necesară pentru înțelegerea faptului că avem o umanitate comună cu ceilalți și pentru ca astfel să înțelegem de ce trebuie să ne purtăm într-un mod etic și să respectăm drepturile celorlalți. În mod semnificativ, așa cum arată Richard Wilkinson și Kate Pickett în The Spirit Level: Why More Equal Societies Almost Always Do Better, societățile mai inegale au mai multe crime și populații de prizonieri mai ridicate (egalitatea, pe lângă reducerea numărului de crime, aduce tot timpul alte avantaje oamenilor).

Ar trebui să spunem și că închisorile au numeroase efecte negative asupra societății precum și faptul că deseori reîntăresc comportamentele criminale (anti-sociale). Anarhiștii folosesc extrem de exacta descriere a închisorilor ca „Universități ale Crimei” în care cel condamnat pentru prima dată învață noi tehnici și trebuie să se adapteze standardelor etice predominante din cadrul acestora. De aceea închisorile au efectul de a crește tendințele criminale ale celor trimiși acolo și astfel se dovedesc contra-productive. În plus, închisorile nu impactează condițiile sociale ce promovează multe tipuri de crime.

Cu toate acestea, nu afirmăm că anarhiștii resping noțiunea de responsabilitate individuală. În timp ce recunosc că violul, spre exemplu, este rezultatul unui sistem social ce reprimă sexualitatea și este bazat în patriarhat (violul are mai mult de a face cu puterea decât cu sexul – are totul de a face cu puterea, n. tr. –), anarhiștii nu „stau deoparte” și spun „e vina societății”. Indivizii trebuie să își asume responsabilitatea pentru propriile acțiuni și să recunoască consecințele acelor acțiuni. O parte a problemelor actuale cu „codurile penale” este faptul că indivizii au fost privați de responsabilitatea de a-și dezvolta propriile coduri etice, și astfel sunt mai puțin probabili să dezvolte standarde sociale „civilizate”.

De aceea în timp ce anarhiștii resping ideea de lege și sistem juridic specializat, nu rămân nepăsători la faptul că acțiunile anti-sociale ar putea să nu dispară în totalitate într-o societate liberă. Nu sunt orbi nici la faptul că, în pofida speranțelor noastre pentru o societate liberă care să reducă crimele, nu o vom putea crea peste noapte („toate pasiunile rele… nu vor dispărea dintr-odată. Vor mai exista încă multă vreme aceia care se vor simți tentați să își impună voința asupra altora cu violență, care vor dori să exploateze circumstanțe favorabile pentru a crea privilegii pentru ei înșiși” [Malatesta, La cafenea]). Prin urmare încă va fi necesar un fel de sistem juridic care să se ocupe de crimele ce ar rămâne și care să judece disputele dintre cetățeni.

Acest lucru, trebuie subliniat, nu marchează vreun fel de contradicție în cadrul anarhismului. Anarhiștii nu au susținut niciodată tipul de „libertate” care presupune că oamenii pot face ce doresc. Atunci când oamenii se opun anarhiei ridică deseori întrebarea despre cei care ar fura, ucide, viola șamd și par să presupună că asemenea oameni ar fi liberi să acționeze după cum doresc. Acest lucru, nu mai trebuie să spunem, este o profundă neînțelegere atât a ideilor noastre, cât și a libertății în general. Spus simplu, dacă oamenii se vor impune asupra altora cu forța „ei vor deveni guvernământul” și „ne vom opune lor cu forța”, căci „dacă azi ne dorim să înfăptuim o revoluție împotriva guvernării, nu este pentru a ne supune apatici unor noi opresori.” [Malatesta, Op. Cit.] Acest lucru se aplică în mod egal nevoii de a apăra o societate liberă împotriva contra-revoluției organizate și împotriva acelora din interiorul său care înfăptuie activități anti-sociale („criminale”). Principiul rămâne același, doar scara diferă.

Ar trebui reamintit că doar pentru că statul monopolizează sau organizează un serviciu (public), nu înseamnă că abolirea statului semnifică abolirea lucrurilor utile pe care le-a furnizat. Spre exemplu, multe state dețin și controlează rețeaua feroviară, dar abolirea statului nu înseamnă că nu vor mai fi trenuri! Într-o societate liberă administrarea căilor ferate ar fi realizată chiar de muncitorii feroviari în asociere cu comunitatea. Același lucru se aplică comportamentului anti-social și astfel îl descoperim pe Kropotkin, spre exemplu, indicând cum ar „substitui asociațiile voluntare Statul în toate funcțiile sale,” inclusiv pentru „protecție reciprocă” și „apărarea teritoriului.” [Anarchism]

Acest lucru se aplică justiției, adică rezolvarea disputelor și actelor anti-sociale („crime”). Acest lucru înseamnă că anarhiștii susțin că „oamenii nu ar permite ca bunăstarea și libertatea lor să fie atacate cu impunitate, și dacă ar fi necesar ar lua măsurile pentru a se proteja împotriva activităților anti-sociale ale unei minorități. Dar pentru a face acest lucru, ce nevoie este de acei oameni a căror profesie este inventarea de legi; în timp ce alți oameni își petrec viețile căutând și inventând mijloace de încălcare a acelor legi?”[Anarhia] Acest lucru înseamnă că într-o societate liberă rezolvarea comportamentelor anti-sociale s-ar afla în mâinile tuturor, nu ar aparține unui organism specializat separat de mase și plasat deasupra acestora. Așa cum afirmă Proudhon, anarhia ar avea grijă ca „poliția, justiția, administrația de oriunde să se plaseze în mâinile muncitorilor” [Proprietatea este furt!] Și astfel:

„ Ar lăsa fiecare gospodărie, fiecare fabrică, fiecare asociație, fiecare municipalitate, fiecare district să își gestioneze propria poliție și să își administreze cu atenție propriile chestiuni, și astfel națiunea va fi protejată și administrată. Ce nevoie avem să fim urmăriți și guvernați, și să plătim an după an… milioane? Să abolim prefecții, comisarii și polițiștii.” [Op. Cit.]

Cum exact va funcționa acest lucru va fi determinat de oamenii liberi pe baza circumstanțelor pe care le vor avea de înfruntat. Tot ce putem face este să schițăm scenarii probabile și să facem sugestii.

În ce privește rezolvarea disputelor dintre oameni, probabil că se va dezvolta un fel de sistem de arbitrare. Părțile implicate ar putea cădea de acord să predea cazul lor unei a treia părți (spre exemplu, un juriu comunal sau un individ sau grup de indivizi acceptați reciproc). Există și posibilitatea ca părțile implicate să nu poată cădea de acord (sau dacă victima este moartă). În acest caz chestiunea ar fi prezentată la o adunare comunală pentru ca un „tribunal” să fie numit cu scopul investigării subiectului. Aceste „tribunale” ar fi independente de comună, independența lor ar fi întărită de alegerea populară, în locul numirii executive a judecătorilor, de protejarea sistemului de jurați prin selectarea unor cetățeni la întâmplare, iar astfel „toate disputele… vor fi supuse unor jurați care vor judeca nu doar faptele, ci și legea, justețea legii [sau obiceiului social], aplicabilitatea sa la circumstanțele date, și pedeapsa sau compensația necesară pentru încălcarea sa.” [Benjamin Tucker, The Individualist Anarchists] Pentru Tucker sistemul de jurați era o „splendidă instituție, principala protecție împotriva opresiunii.” [Liberty]

Așa cum a sugerat Malatesta, „atunci când ar apărea neînțelegeri între oameni, nu ar fi arbitrajul acceptat în mod voluntar, sau presiunea opiniei publice, mai probabil să stabilească cine are dreptate decât un magistrat iresponsabil ce deține dreptul de a judeca în orice chestiune și pe toată lumea și care este în mod inevitabil incompetent și prin urmare nedrept?” [Anarhia] Ceea ce va fi socotit drept comportament anti-social va fi discutat și rezolvat în sistemul de arbitraj și în adunările comunale.

În privința evenimentelor anti-sociale atunci când se produc, „când rămâne un rest de criminali, colectivul direct preocupat ar trebui să ia în considerare plasarea lor într-o poziție din care nu ar putea face rău nimanui, fără a delega nimănui o funcție specifică de pedepsire a criminalilor” [Malatesta, La Cafenea]. În cazul unei „forțe de poliție”, aceasta nu ar exista nici ca organism sau companie publică sau privată specializată. Dacă o comunitate locală ar considera că siguranța publică necesită un organism de oameni la care s-ar putea apela pentru ajutor, ne închipuim că s-ar putea crea un nou sistem. Un astfel de sistem „nu ar fi încredințat, ca în prezent, unui organism oficial specializat: toți locuitorii apți din punct de vedere fizic ar fi chemați să ia parte pe rând la măsurile de siguranță instituite de comună.” [James Guillaume, “On Building the New Social Order”, Bakunin on Anarchism]

Acest sistem ar putea fi construit în jurul unei miliții voluntare în care toți membrii comunității ar putea să participe dacă ar dori acest lucru. Aceia care ar lua parte nu ar constitui un organism specializat; în schimb serviciul ar fi format din oameni locali care s-ar alătura pentru perioade scurte de timp, și ar fi înlocuiți dacă ar face abuz de poziția lor. Prin urmare posibilitatea ca o miliție comunală să devină coruptă de putere, precum forța de poliție din prezent, sau o companie privată de securitate ce exercită o funcție de protecție, ar fi extrem de redusă. Mai mult, prin obișnuirea populației să intevină în actele anti-sociale ca parte a miliției, aceasta ar fi împuternicită să participe și când nu ar fi parte activă a miliției, reducând astfel și mai mult nevoia pentru serviciile acesteia. În acest mod „ne vom apăra singuri… fără a delega nimănui o funcție specială de protejare a societății” și acest lucru este „singura metodă eficientă” de stopare și reducere a activităților anti-sociale. [Malatesta, Op. Cit.]

Un asemenea organism nu ar deține un monopol asupra protejării celorlalți, ci doar ar fi disponibil dacă i s-ar cere acest lucru de către cineva. Nu ar reprezenta un monopol asupra apărării („o forță de poliție”) mai mult decât este un monopol sistemul de pompieri din prezent. Indivizilor nu li se interzice stingerea incendiilor în prezent pentru că există un sistem de pompieri, în mod similar indivizii ar fi liberi să ajute ei înșiși la stoparea crimelor anti-sociale, sau în asociere cu alții, într-o societate anarhistă.

Există desigur fapte anti-sociale ce se produc fără a exista martori și prin urmare partea „vinovată” nu poate fi identificată cu ușurință. Dacă s-ar întâmpla acest lucru ne putem imagina că o societate anarhistă ar putea aborda două direcții. Partea vătămată ar putea investiga pe cont propriu faptele, sau ar putea desemna un agent care să facă acest lucru, sau, încă și mai probabil, un grup ad-hoc ar fi ales la o adunare comunitară pentru a investiga crimele specifice de acest tip. Unui asemenea grup i s-ar oferi „autoritatea” necesară pentru investigarea crimei și ar putea fi revocat de către comunitate dacă ar începe să abuzeze de autoritatea oferită. Odată ce organismul de investigație ar considera că deține suficiente dovezi, ar informa comunitatea și părțile implicate și apoi ar organiza un tribunal. Desigur, o societate liberă ar produce soluții diferite la aceste probleme, soluții pe care nimeni nu le-a luat în considerare încă, și prin urmare aceste sugestii sunt doar… sugestii.

Așa cum se afirmă deseori, prevenția este de preferat tratamentului. Acest lucru este la fel de valabil pentru crime cum este și pentru boală. Cu alte cuvinte, împotriva crimelor se luptă cel mai bine îndepărtând cauzele și nu pedepsindu-i pe aceia care acționează în răspuns la aceste cauze. Spre exemplu, nu este deloc surprinzător că o cultură ce promovează profitul individual și consumerismul ar putea produce indivizi ce nu-i respectă pe ceilalți oameni (sau pe ei înșiși) și îi consideră simple mijloace pentru atingerea unor scopuri (de obicei un consum mai mare). Și, la fel ca toate celelalte lucruri din sistemul capitalist, precum onoarea și mândria, conștiința este disponibilă pentru prețul corect – prea puțin un mediu care să încurajeze considerația pentru ceilalți, sau chiar pentru propria persoană.

În plus, o societate bazată pe autoritate ierarhică va tinde și să producă activități anti-sociale din cauza dezvoltării și exprimării libere pe care le suprimă. Astfel, autoritatea (care deseori se pretinde a fi singurul leac pentru crime) ajută de fapt la săvârșirea acestora. Așa cum a susținut Emma Goldman, crima „nu este nimic altceva decât energie direcționată greșit. Câtă vreme toate instituțiile de azi, economice, politice, sociale, morale conspiră la îndrumarea greșită a energiei umane în direcții  nepotrivite; câtă vreme majoritatea oamenilor se simt excluși făcând lucruri pe care le urăsc, trăind vieți pe care le detestă, crimele vor fi inevitabile, și toate legile de pe statui se vor spori doar, însă nu vor pune capăt crimelor.” [Red Emma Speaks] Erich Fromm câteva decenii mai târziu a susținut același lucru:

„S-ar părea că dorința de distrugere ce poate fi regăsită în indivizi este proporțională cu măsura în care vastitatea vieții este diminuată. Prin aceasta nu ne referim la frustrările individuale provocate de o oarecare dorință instinctivă, ci la zădărnicirea întregii vieți, la blocarea spontaneității creșterii și exprimării capacităților senzoriale, emoționale și intelectuale ale omului. Viața are un dinamism intern propriu; tinde să se dezvolte, să se exprime, să fie trăită… energia  vieții și impulsul pentru distrugere nu sunt factori reciproc interdependenți, ci se află într-o stare de interdependență inversă. Cu cât este mai contracarată energia vieții, cu atât este mai puternic impulsul către distrugere; cu cât este mai îndeplinită viața, cu atât este mai slăbită dorința de distrugere. Dorința de a distruge este rezultatul unei vieți netrăite. Acele condiții individuale și sociale ce reprezintă suprimarea vieții produc pasiunea pentru distrugere ce formează, într-un fel, rezervorul din care anumite tendințe ostile – fie direcționate către alții sau către propria persoană – sunt hrănite.” [The Fear of Freedom]

 

De aceea prin reorganizarea societății într-o manieră capabilă să împuternicească toți oamenii și să încurajeze în mod activ utilizarea întregilor noastre capacități intelectuale, emoționale și senzoriale, crimele ar înceta în scurtă vreme să constituie uriașa problema din prezent. În ce privește comportamentul anti-social, sau confruntările dintre indivizi ce ar mai putea încă să existe într-o asemenea societate, ar fi discutate într-un sistem bazat pe respect față de individ și pe o recunoaștere a rădăcinilor sociale ale problemei. Reținerea ar fi redusă la minimul posibil. Anarhiștii sunt de părere că opinia publică și presiunea socială ar fi principalele mijloace de prevenire a faptelor anti-sociale într-o societate anarhistă, boicotarea și ostracizarea fiind folosite ca sancțiuni puternice pentru convingerea celor care le-ar comite de greșeala direcției lor. Non-cooperarea extinsă din partea vecinilor, prietenilor și colegilor de muncă ar reprezenta cel mai bun mijloc de stopare a acțiunilor care i-ar răni pe alții. Astfel Malatesta afirmă:

„Pentru ca crimele să fie tratate în mod rațional, pentru a le detecta cauzele și apoi a face tot posibilul pentru eliminarea lor, este necesar ca această sarcină să fie încredințată acelora care sunt expuși și suferă consecințele acestor crime, cu alte cuvinte întregului public, și nu doar acelora pentru care existența crimelor este o sursă de putere și câștiguri.” [La cafenea]

Un sistem anarhist de justiție, trebuie amintit, ar avea multe de învățat de la societățile indigene din simplul motiv că acestea sunt exemple ale unei ordini sociale existente fără stat. Într-adevăr multe dintre ideile pe care le considerăm esențiale pentru justiția de azi pot fi regăsite în aceste societăți. Așa cum afirmă Kropotkin, „atunci când ne imaginăm că am realizat mari progrese prin introducerea, spre exemplu, a juraților, tot ce am făcut a fost să ne reîntoarcem la instituțiile așa-numiților ‘barbari’ după ce le-am schimbat în avantajul claselor conducătoare.” [The State: Its Historic Role]

La fel ca justiția indigenă (documentată de Rupert Ross în Returning to the Teachings: Exploring Aboriginal Justice), anarhiștii susțin că contravenienții nu ar trebui pedepsiți, ci justiția ar trebui realizată prin învățarea și vindecarea tuturor celor implicați. Condamnarea publică a faptelor rele ar reprezenta un aspect cheie al acestui proces, dar cel care le-a comis ar continua să fie parte a comunității pentru ca astfel să observe efectele acțiunilor sale asupra celorlalți în ce privește suferința și durerea cauzate. Este probabil de așteptat că cei vinovați ar încerca să își răscumpere faptele prin muncă în folosul comunitații sau prin ajutarea victimelor și a familiilor acestora.

Așadar, din punct de vedere practic, aproape toți anarhiștii se opun închisorilor atât pe motive practice, cât și etice. Simplu spus, închisorile „nu îl îndreaptă pe prizonier… nu îl împiedică să comită alte crime. Nu îndeplinesc, atunci, niciunul din obiectivele pe care și le-au stabilit”. [Kropotkin, Anarchism] Mai mult, sunt un eșec în ce privește impactul lor asupra acelora care intră în contact cu ele: „Știm ce înseamnă închisorile – înseamnă zdrobirea trupului și a spiritului, degradare, distrugere, nebunie”. [Voltairine de Cleyre, citată de Paul Avrich, An American Anarchist] Makhnoviștii au adoptat poziția obișnuită a anarhiștilor în privința închisorilor:

 

„Închisorile sunt simbolul robiei poporului, sunt mereu construite doar pentru a subjuga poporul, muncitorii și țăranii… Oamenii liberi nu au ce face cu închisorile. Oriunde există închisori, oamenii nu sunt liberi… Menținându-și această poziție, (makhnoviștii) au distrus închisorile oriunde au ajuns.” [Peter Arshinov, The History of the Makhnovist Movement]

Cu excepția lui Benjamin Tucker, niciun autor anarhist important nu a susținut această instituție. Puțini anarhiști consideră că închisorile private (la fel ca polițiștii privați) sunt compatibile cu noțiunile lor despre libertate. Cu toate acestea, toți anarhiștii sunt împotriva actualului sistem de „justiție” ce îl consideră organizat în jurul răzbunării și pedepsirii efectelor, nu a tratării cauzelor.

Totuși, există psihopați și alți oameni în orice societate care sunt prea periculoși pentru a li se permite să umble în libertate. Reținerea în acest caz ar reprezenta singura opțiune, iar acești oameni ar trebui izolați de restul pentru siguranța lor și a celorlalți. Poate ar putea fi utilizate spitale de boli psihice, sau o zonă păstrată în carantină pentru a fi folosită de aceștia. Totuși, aceste cazuri (sperăm) vor fi izolate și „vor trebui tratate cu cele mai umane metode de îngrijire a persoanelor cu afecțiuni psihice.” [Voltairine de Cleyre, The Voltairine de Cleyre Reader]

Singurul lucru ce trebuie evitat este crearea unui sistem de „justiție” profesional și specializat, din moment ce acest lucru ar reprezenta un mijloc cheie prin care statul s-ar putea reconstitui. Așa cum a explicat Malatesta, „principala pagubă provocată de crime nu este atât de mult episodul unic și tranzitoriu în care sunt încălcate drepturile unor persoane, ci pericolul că va reprezenta o oportunitate și un pretext pentru constituirea unei autorități care, creând aparența protejării societății, o va supune și oprima.” Cu alte cuvinte, „ar fi cu adevărat o dovadă de mare nesăbuință să încerci a te proteja de câțiva oameni violenți, de câțiva hoinari și degenerați, prin construirea unei școli pentru degenerare și violență” [Op. Cit.] Perspectiva libertară (socialist libertară, n.tr.) asupra crimelor nu se susține pe o viziune idealizantă a oamenilor. „Noi nu credem”, așa cum a sugerat Malatesta, în infailibilitatea maselor, nici măcar în bunătatea generală a acestora”, ci mai de grabă „credem încă și mai puțin în infailibilitatea și bunătatea acelora care obțin puterea și guvernează”, și prin urmare trebuie „să evităm apariția unor organe specializate în munca de poliție.” [Errico Malatesta: His Life and Ideas] În cele din urmă, așa cum a afirmat George Barrett:

„Tot ce putem spune este că… disputele sunt mult mai bine rezolvate fără interferența autorității. Dacă cele două (părți implicate) ar fi rezonabile, ar ajunge probabil la o înțelegere reciprocă prin care să permită ca disputa lor să fie decisă de un prieten comun în a cărui judecată s-ar putea încrede. Dar dacă în loc să aleagă această cale rațională ar decide să creeze o autoritate fixă, rezultatul inevitabil ar fi unul dezastruos. În primul rând, acestei autorități ar trebui să i se ofere o putere cu care să își impună judecata în aceste chestiuni. Ce se va întâmpla în acest caz? Răspunsul este destul de simplu. Realizând că este o forță superioară, în mod natural, în fiecare caz, va păstra pentru sine cea mai bună parte din lucrul disputat, pentru ca restul să-l aloce prietenilor săi.

Ce întrebare ciudată este aceasta. Pleacă de la premiza că doi oameni care se întâlnesc în termeni de egalitate și nu reușesc să cadă de acord nu ar putea fi rezonabili sau drepți. Dar, pe de altă parte, presupune că o a treia parte, pornind cu un avantaj nedrept și susținută de violență, va reprezenta însăși încarnarea justiției. Bunul simț ar trebui, cu siguranță, să ne avertizeze în privința unei asemenea supoziții, iar dacă ducem lipsă din acest bun, atunci am putea învăța această lecție privind la faptele vieții. Aici putem observa peste tot cum Autoritatea așteaptă pentru ca în numele justiției și corectitudinii să facă uz de violența sa organizată pentru a lua partea regelui din bunăstarea globală pentru clasa conducătoare.” [Objections to Anarchism]

Astfel în locul închisorilor și al unui cod de legi bazat pe noțiunea de pedeapsă și răzbunare, anarhiștii susțin folosirea opiniei publice și a presiunii pentru stoparea faptelor anti-sociale, precum și nevoia reabilitării terapeutice a acelora care comit fapte anti-sociale. În locul unui sistem legal parazitar ce creează și apără inegalitatea și privilegiile, anarhiștii sunt de acord cu Kropotkin că : „Libertatea, egalitatea și solidaritatea umană concretă sunt cele mai eficiente bariere în calea instinctului anti-social prezent în rândul unora dintre noi.” [Op. Cit.] „Ne dorim dreptate, nu rigidă, ci elastică”, afirmă Tucker, „ne dorim dreptate, nu neînduplecată, ci temperată de îndurare, cu privirea suficient de ageră încât să recunoască cauzele, condițiile și circumstanețele; ne dorim dreptate, nu superficială, ci profundă.” Sistemul actual de drept rigid impus de către stat și implementat de un judecător este unul fals și „nicio justiție de acest tip nu poate fi dezirabilă într-o comunitate civilizată.” [Op. Cit.]

Pe scurt, anarhiștii au petrecut un timp considerabil discutând această chestiune și cum ar putea fi (și cum nu ar trebui) abordată într-o societate liberă. Oarecum ironic, dat fiind faptul că mulți consideră că subiectul crimelor este cel mai slab punct al cazului anarhiștilor, principiile unei soluții la această problemă sunt bine plasate în teoria anarhistă, atât în ce privește lucrurile ce nu trebuie făcute, cât și în privința combaterii crimelor și cauzelor acestora. Anarhia se bazează pe oameni ce sunt liberi, dar libertatea nu înseamnă „libertatea” de a încălca libertatea egală a celorlalți. Acel lucru este opresiune, este exploatare, este embrionul statului și al capitalismului.

Deloc surprinzător, majoritatea gânditorilor anarhiști au discutat chestiunea activităților anti-sociale. Putem recomanda secțiunea „Crimă și Pedeapsă” de Malatesta (Errico Malatesta: His Life and Ideas), precum și eseurile lui Kropotkin „Lege și Autoritate” și „Închisorile și influența lor morală asupra prizonierilor” (ambele în colecția Anarchism). Emma Goldman cu „Închisorile: o crimă socială și un eșec” (Red Emma Speaks), de Cleyre cu „Crimă și Pedeapsă” (The Voltairine de Cleyre Reader) și Colin Ward cu „How Deviant Dare you get?” (Anarchy in Action)  merită de asemenea citite. O colecție utilă de scrieri pe acest subiect poate fi găsită în Under the Yoke of the State: Selected Anarchist Responses to Prisons and Crime (editat de Colectivul Dawn).