Errico Malatesta: 1 Mai

maxresdefault

Pentru a treia oară proletariatul conștient din toate țările proclamă prin intermediul unei demonstrații internaționale, solidaritatea sinceră între muncitori, sila de exploatare, și dorința, care de la o zi la alta crește în determinare, pentru a sfârși sistemul actual de desfășurare a lucrurilor.

Guvernele și clasele tremură, și au motive bune. Nu pentru că în această zi revoluția va izbucni – căci acesta este un eveniment care se poate petrece în oricare zi din an – ci pentru că atunci când oamenii oprimați încep să resimtă greutatea și rușinea opresiunii, când se înfrățesc, când uită de toată ura istorică instigată de clasele guvernatoare, când își strâng mâinile dincolo de frontiere și simt solidaritatea în lupta pentru emancipare generală, atunci ziua eliberării este aproape.

Ce contează este ca indivizi și partide să ofere diferite argumente în prezent față de scopurile lor imediate și în concordanță cu ceea ce speră să obțină din asta? Principal rămâne faptul că muncitorii anunță că sunt toți uniți și că au căzut de comun acord în lupta împotriva stăpânilor. Acest fapt rămâne, și va rămâne, ca unul dintre cele mai importante evenimente ale secolului, și unul dintre semnele prevestind  Marea Revoluție – o revoluție care va da naștere unei noi civilizații fondată pe prosperitatea tuturor și pe solidaritatea muncii. Este un fapt, importanța căruia este egalată în prezent doar de cealaltă veste proletară de asociere internațională între muncitori.

Și mișcarea este cu atât mai semnificativă fiind realizarea directă a maselor, și destul de separată sau chiar în opoziție cu acțiunea partidelor.

Când Socialiștii de Stat la Congresul de la Paris din 1889, au numit 1 Mai ziua grevei internaționale, a fost doar una dintre acele definiții platonice care sunt făcute la congrese doar pentru a stabili un principiu, și care sunt uitate de îndată ce congresul este încheiat. Probabil au crezut că o asemenea decizie ar putea ajuta la sporirea importanței partidului lor și că ar putea fi de folos anumitor oameni ca un avantaj electoral, căci din păcate acești oameni se pare că au inimi care pot să bată cu entuziasm doar în scopuri electorale. În orice caz cert este că din momentul în care au sesizat că ideea a luat amploare, și că demonstrațiile au devenit impozante, amenințând să îi aducă pe căi revoluționare, s-au străduit să verifice mișcarea și să o dezbrace de semnificația cu care a fost înzestrată de instinctul popular. Pentru a demonstra asta nu trebuie decât să ne reamintim eforturile care au fost făcute pentru a schimba data demonstrației din prima zi a lunii mai în prima duminică din mai. Întrucât nu se lucrează de regulă duminica, a vorbi despre suspendarea muncii în acea zi este pur și simplu o farsă și o fraudă. Nu mai este o grevă, nu mai este un mijloc de susținere a solidarității muncitorilor și a puterii lor de a se împotrivi ordinii impuse de angajatori. Rămâne doar o celebrare sau o sărbătoare – un mic marș, câteva discursuri, câteva rezoluții indiferente, întâmpinate cu aplauze de la adunări mai mari sau mai mici – atâta tot! Și pentru a reuși să omoare mișcarea cât mai eficient, pe care au reușit să o pornească fără a se gândi, au mers într-atât de departe încât să ceară guvernului să declare 1 Mai o sărbătoare oficială!

Consecințele acestor tactici de domolire este că masele, care la început se aruncă cu entuziasm în mișcare, ajung să își piardă încrederea în ea și să considere 1 Mai drept o simplă paradă, diferită de alte parade tradiționale doar prin faptul că este mai ștearsă și mai plictisitoare.

Revoluționarii trebuie să salveze această mișcare, care este posibil ca la un moment dat să dea naștere unor consecințe importante, și care, în orice caz, este un puternic mijloc de propagandă la care ar fi absurd să renunțăm.

Printre anarhiști și revoluționari sunt unii care nu au niciun interes în mișcare, unii chiar au obiecții la adresa ei din cauza faptului că primul impuls, cel puțin în Europa, a fost dat de socialiștii parlamentari care au folosit demonstrațiile ca mijloace de obținere a puterii publice, ziua de lucru legală de 8 ore, legislație internațională  cu privire la muncă, și alte reforme care știm că sunt doar momeală cu scopul de a amăgi oamenii, și pentu a-i abate de la a face cereri substanțiale, sau pentru a-i liniști când pun în pericol guvernul și clasele împroprietărite.

Acești contestatari se înșeală, în opinia noastră. Mișcările populare încep cum pot, aproape întotdeauna răsar dintr-o idee deja depășită de gândirea contemporană. Este absurd să speri că în condiția actuală a proletariatului marea masă este capabilă, înainte de a agita, să conceapă și să accepte un program formulat de un număr mic de persoane pentru care circumstanțele au făcut posibile mijloace excepționale de dezvoltare, un program care poate fi acceptat conștient de mase doar prin acțiunea condițiilor morale și materiale furnizate doar de către mișcare. Dacă așteptăm să ne aruncăm în bătălie până în clipa în care oamenii îmbrățișează culorile anarhist-comuniste, suntem în mare risc să rămânem niște visători eterni; vom vedea șuvoiul istoriei curgând la picioarele noastre, abia contribuind cu ceva în determinarea cursului său, lăsând un teren liber adversarilor noștri ce sunt dușmanii, conștienți sau inconștienți, intereselor reale ale oamenilor.

Steagul nostru trebuie ridicat de noi înșine, și trebuie să îl fluturăm sus oriunde se află oameni care suferă, în special acolo unde sunt oameni care arată că sunt sătui de suferință și luptă în orice fel, bun sau rău, împotriva exploatării și a oprimării.

Muncitorii care suferă, dar înțeleg puțin spre nimic din teorii, muncitorii care sunt înfometați și le este frig, care își văd copii ofilindu-se și murind de foame, care își văd soțiile și surorile prostituându-se, muncitorii care merg direct spre azilul de săraci sau la spital – aceștia nu mai au timp să aștepte, și sunt în mod natural dispuși să prefere orice ameliorare indiferent ce ar fi – chiar și una de tranziție sau una iluzorie, din moment ce iluziile, atâta timp cât durează, arată ca realitatea. Da, mai degrabă asta decât așteptarea pentru o schimbare radicală a societății care va distruge pentru totdeauna cauzele nenorocirilor și ale nedreptăților oamenilor față de oameni.

Acestea sunt ușor de înțeles și de justificat, și explică de ce partidele constituționale care exploatează această tendință vorbind tot timpul de pretinsele reforme ca ‘practice’ și ‘posibile’ și despre îmbunătățiri parțiale și imediate, în general au mai mult succes decât noi în propaganda lor printre mase.

Dar unde muncitorii fac o greșeală (și depinde de noi să îi ajutăm să înțeleagă) este în a presupune că reformele și îmbunătățirile sunt mai ușor de obținut decât abolirea sistemului salarial și emanciparea totală a muncitorilor.

Într-o societate bazată pe interese antagonice, unde o clasă reține toată bogăția socială și este organizată în putere politică cu scopul de a-și apăra propriile privilegii, sărăcia și subjugarea maselor dezmoștenite, întotdeauna tind să ajungă la compatibilitatea maximă dintre existența la limită a omului și interesele clasei conducătoare. Iar această tendință întâmpină obstacole doar atunci când se întâlnește cu rezistența oprimaților; oprimarea și exploatarea nu se opresc până nu se ajunge în acel punct în care muncitorii arată că sunt deciși să nu mai îndure.

Dacă sunt obținute mici concesii în defavoarea altora mai substanțiale, nu înseamnă că sunt mai ușor de obținut, ci că oamenii se mulțumesc cu ele.

Tot ce a fost vreodată câștigat de la opresori a fost câștigat prin intermediul forței sau a fricii; mereu a fost forța sau frica cea care a împiedicat opresorii să ia  înapoi ceea ce au cedat.

Ziua de lucru de 8 ore și alte reforme – indiferent care ar fi valoarea lor – pot fi obținute doar atunci când oamenii se arată dispuși să le ia cu forța, și nu vor aduce nicio îmbunătățire soartei muncitorilor decât dacă aceștia decid să nu mai sufere ceea ce suferă azi.

Înțelepciunea atunci, și chiar și oportunismul, ne constrâng să nu irosim timp și energie pentru a obține reforme, ci să ne luptăm pentru emanciparea totală a tuturor – o emancipare care poate deveni realitate doar prin punerea bogăției în comun și prin abolirea guvernelor.

Asta trebuie anarhiștii să le explice oamenilor, dar pentru a face asta nu trebuie să îi desconsidere ținându-i la distanță, trebuie să se alăture maselor și să lupte alături de ele, împingându-le înainte prin raționament și exemplu.

Pe lângă asta, în țările unde cei dezmoșteniți au încercat să facă o grevă de 1 Mai, s-a uitat de ‘8 ore’ și de celelalte și 1 Mai a căpătat semnificația unei date revoluționare, în care muncitorii din întreaga lume își numără forțele și își promit să fie în acord total în zilele care se apropie ale bătăliei decisive.

Pe de altă parte, guvernul muncește din greu să înlăture orice iluzie care ar putea fi împărtășită de oricine, cu privire la intervenția puterii publice în favoarea muncitorilor; pentru că în loc de concesiuni, tot ce a fost obținut până în prezent au fost arestări în masă, acuzații de cavalerie și focuri de armă! – crimă și mutilare!

Atunci TRĂIASCĂ 1 MAI!

Nu este, precum am spus, ziua revoluției, dar rămâne o oportunitate bună pentru propagarea ideilor noastre, și pentru a îndrepta mințile oamenilor către revoluția socială.

malatesta