Lucy Parsons: însemnări și scrieri despre 1 Mai

27654939_984860528338423_7059126771066760372_n

Adunarea de la Haymarket
O descriere grafică a atacului asupra acelei adunări pașnice – Lucy Parsons, 11 noiembrie 1905

Scrisoarea care urmează a fost scrisă într-un moment în care toate evenimentele din acea noapte tragică erau încă proaspete în memoria mea – de fapt mă ardeau în suflet, atunci când explozia teribilă încă îmi răsuna în urechi și atrocitățile poliției încă se desfășurau în jurul meu – de fapt chiar în casa mea.

Cititorii revistei Enquirer au citit cu răsuflarea tăiată veștile înfiorătoare care au explodat din acest oraș marțea trecută despre introducerea și demonstrarea noilor metode științifice de purtare a unui război.
Ce a fost, și care a fost ocazia cu care a luat naștere distrugătorul cumplit din locul din care pândește în tărâmul științei cu asemenea rezultate catastrofale? Cauza poate fi dezvăluită într-o scrisoare viitoare, rezultatele pot fi expuse aici.

Lacheii clasei opresoare se îndreptau către una din cele mai pașnice adunări organizate vreodată în această țară de orice clasă de oameni pentru a discuta subiecte legate de propriile lor interese, și le ordonau să se „disperseze”. Individul care a dat acest ordin era susținut de aproximativ 300 de polițiști înarmați cu pistoale și bâte, și pe care presa capitalistă i-a descris cum „și-au strâns mai puternic bastoanele din clipa în care au ajuns în preajma anarhiștilor adunați.”

Odată ce lacheii au pornit de la secție, ce se afla în apropierea locului adunării, s-au pogorât ca un nor întunecat ce blochează lumina libertății de exprimare pe pământ american. Avansând dintr-o bordură în alta (o nouă tactică militară pe care o exersaseră de ceva timp special pentru anarhiști), și pășind cu o precizie militară și rânduri intacte, fiecare dintre ei „strângându-și mai puternic bastonul”, au forțat adunarea pașnică a oamenilor să se retragă pe trotuar. În clipa în care primele trei coloane au depășit scena vorbitorilor s-au oprit. Individul la care ne-am referit le-a ordonat acestor oameni pașnici să se „disperseze”. Răspunsul a venit ca un tunet ce a zguduit clădirile masive cvartale întregi. În rândurile poliției s-a produs un mare gol. Dar mai înainte ca gemetele lor amestecate cu ecourile succesive ale marii explozii să se înalțe din locul unde izvorau, a venit o avalanșă de focuri de armă. Bomba a fost aruncată atât de brusc și cu un efect atât de mortal încât a dezorganizat și demoralizat complet poliția, astfel încât ar fi fost o pradă ușoară pe care un inamic să o atace și să o anihileze complet, dacă ar fi existat vreo conspirație sau înțelegere ticluită, așa cum a zbierat presa capitalistă.

A fost cea mai scurtă, mai ascuțită și mai decisivă bătălie, cred, înregistrată vreodată. În mai puțin de trei minute cea mai oribilă explozie de acest fel văzută vreodată a avut loc, peste două sute de focuri au fost trase și peste cincizeci de polițiști se zvârcoleau în propriul sânge la pământ. Cele mai mult de 3000 de persoane care se strânseseră acolo cu mai puțin de o oră înainte – unde erau? Căci acum nu mai putea fi nimic zărit în afara polițiștilor care se zvârcoleau și gemeau, și a cetățenilor ale căror nume nu au fost niciodată aflate, și a dubei care venea și pleca plină cu victime pe care le transporta la spitale.

De la acea dată s-a inaugurat o epocă a terorii care l-ar face de râs pe cel mai zelos copoi rus. Bandiții organizați și tâlharii lipsiți de conștiință ai capitalului au interzis singurele ziare care erau de partea acelora pe care ei i-au înghesuit în celulele închisorilor. Au invadat casele tuturor celor care au fost cunoscuți pentru că au vorbit sau simpatizat cu aceia care au avut ceva de spus împotriva actualului sistem de jaf și opresiune. Afirm că le-au invadat casele și i-au supus pe ei și familiile lor unor josnicii care ar trebui să aducă izul rușinii pe obrazul împietrit al unui barbar călit.
Dar în mod evident, fiind convinși că nu am nimic de „dezvăluit” au încetat să mă mai târască la secție, cel puțin pentru moment. Dar tovarășii mei nu trebuie să fie îngrijorați de teamă că acești mârșavi mă vor duce la nebunie prin tratamentul lor brutal pe care mi-l aplică. Pur și simplu îmi testează disprețul.

Tot ce le cerem noi din Chicago tovarășilor noștri din afară este să își rețină opinia până aud și versiunea noastră, și să ne susțină cu tot ajutorul moral și financiar de care sunt capabili.

 

Greva pentru ziua de lucru de 8 ore din 1886 – Lucy E. Parsons, 1 Mai 1912

Industrial Workers of the World (n.tr. Muncitorii Industriali ai Lumii) este ultimul copil născut în valurile luptei din arena lumii dintre clasa muncitoare și capital. Este un copil viguros și agresiv, prinzând putere, extinzându-și puterea, și impunând atenție și respect. Acest tânăr copil este progenitura unei linii lungi de viteji ai Pământului care s-au implicat în marșul progresiv spre o lume mai bună.

IWW îi încurajează pe muncitori să îsi rezerve ziua de 1 Mai 1912 pentru a cere clasei stăpânilor o zi de lucru de 8 ore. Desigur, dacă clasa muncitoare nu este suficient de conștientă de propriile interese întrucât să iasă în stradă și să susțină această cerere foarte justă și modestă, IWW nu va abandona agitația; ci din contră, ar putea agita pentru o zi de lucru tot mai scurtă, cu condiția de a ține pasul, cel puțin până la un punct, cu progresele utilajelor de economisire a muncii (distrugerea de muncă). Reducerea timpului de muncă este cel mai just și practic calmant care poate fi injectat în problema dintre clasa muncitoare și capital. De fapt, în timp ce pare a fi un calmant din față, în realitate nu este deloc un calmant, ci o măsură revoluționară, deoarece timpul este cel mai măreț factor din existența noastră.

A durat miliarde de ani până când fiecare particulă de materie din univers s-a dezvoltat, inclusiv omul, de aceea timpul pentru om este atât de prețios și de scurt. Poate realiza atât de puține din momentul în care mama îi sărută pentru prima oară obrazul de nou-născut cu dragoste maternă, până în momentul în care moartea îl cuprinde cu îmbrățișarea ei rece. Dacă a trecut prin cinci-șase decenii între leagăn și mormânt, și și-a ocupat fiecare moment al acelui timp în cel mai bun și avantajos mod posibil, a realizat într-adevăr foarte puține.

Ar fi bine dacă clasa muncitoare ar ține seamă de apelul făcut de IWW și ar înceta munca în prima zi a lunii mai și s-ar evalua încercând să realizeze ce cantitate de timp se scurge din momentul în care își oferă munca șefului, la aproximativ cincisprezece ani – în alte cuvinte, când își plasează capitalul pe piață, „capital“ care constă în putere înmagazinată în mușchii si creierele lor – la al patruzeci și cinci-lea sau cincizeci-lea an, când tot ce a fost mai bun în ei a fost consumat de patron și sunt aruncați în grămada de rămășițe ca materie nefolositoare, cu nimic rămas în ei care ar mai putea fi stors în beneficiul patronului.

Spun că este bine pentru ei să se oprească măcar o zi și să se evalueze, să vadă dacă merită pentru ei să petreacă trei pătrimi din viață lucrând pentru o existență goală, nu pentru a trăi, căci vasta majoritate nu trăiesc, ci de-abia există. Dacă se vor opri să se gândească își vor îmbunătăți condiția în curând.

Prima mare grevă a Americii pentru reducerea orelor de muncă la 8 pe zi a avut loc în data de 1 mai 1886. În octombrie 1885, o convenție a organizațiilor muncitorești a avut loc in Chicago. La acea convenție a fost votată o hotărâre care cerea clasei muncitoare desemnarea primei zile din mai 1886, pentru a cere reducerea zilei de lucru a muncitorilor la opt ore. Knights of Labour (n.tr. Cavalerii Muncii) nu au fost reprezentați la convenția mai sus menționată și nu au participat la grevă ca o organizație națională decât grupuri care făceau parte din ea. Elementul radical din Chicago a fost divizat în legătură cu poziția pe care să o adopte în privința grevei propuse, unii fiind de părere că aceasta este doar un calmant în cel mai bun caz, care nu merită o luptă atât de gigantică ce ar fi trebuit luptată pentru a putea fi câștigată.

Urmează o parte dintr-un interviu cu Albert R. Parsons publicat în Chicago Daily News, din 13 Martie 1886:

Mișcarea de a reduce orele de muncă este prevăzută de inițiatorii ei ca o soluție pașnică pentru depășirea dificultăților dintre capitaliști și muncitori. Întotdeauna am susținut că există două căi de a stabiliza această problemă, prin mijloace pașnice sau prin metode violente. Ore reduse, sau opt ore este oferta de pace. Mai puține ore înseamnă plată mai mare. Orele reduse sunt singura măsură de reformă economică care ține cont de interesele muncitorilor în postura de consumatori. Acum, asta înseamnă un standard mai ridicat al vieții pentru producători, ceea ce se poate realiza doar posedând și consumând o parte mai mare din propriul lor produs, lucru care ar diminua profiturile exploatatorilor.

General Labour Union (n.tr. Sindicatul General al Muncitorilor) din Chicago, ce cuprinde 25.000 de sindicaliști germani, au hotărât, cerându-i editorului ziarului Arbeiter-Zeitung (n.tr. Ziarul Muncitorului), August Spies, și lui Albert R. Parsons, editor la ziarul The Alarm (n.tr. Alarma) să susțină în ziarele si discursurile lor ziua de lucru de 8 ore. Acest fapt a creat controversa: Parsons, Spies și toate spiritele revoluționare active din Chicago s-au pus pe treabă. Rezultatul activităților lor a fost făcut manifest, deoarece când a venit 1 mai 1886, Chicago a fost cel mai bine organizat oraș din America. Aici clasa muncitoare a lovit cu putere, între cincizeci și saizeci de mii de oameni au împânzit orașul dintr-un capăt până în celălalt, mai tare decât mi s-a dat vreodată să văd în cei 30 de ani în care am locuit aici.

În după-amiaza zilei de 3 Mai, erau un număr mare de greviști în partea de sud-vest a orașului. Printre ei se aflau și muncitorii de la McCormick Reaper Works. Potrivit ziarelor capitaliste printre ei au avut loc și tulburări de liniște publică. Poliția a fost chemată să reprime revoltele. Precum este cazul de obicei, când poliția a fost chemată, muncitorii participau la grevă împreună în număr mare; deși poliția reușise să potolească o parte din ei. Cu această ocazie au împușcat șapte muncitori și au bătut sute și sute fără milă.

În seara zilei următoare a fost convocată adunarea de la Haymarket. Adunarea de la Haymarket este numită istoric „Răscoala Anarhistă de la Haymarket“. Nu a avut loc nicio răscoală la Haymarket, cu excepția răscoalei poliției.

Primarul Carter Harrison a luat parte la adunarea de la Haymarket și a pledat în apărarea anarhiștilor, nu a statului. Primarul a mărturisit că a luat parte la adunarea din Haymarket în calitate de cel mai pașnic oficial al orașului Chicago, în ideea de a o dispersa deoarece îi necesita atenția. Primarul a mai mărturisit că în momentul în care adunarea a fost pe cale să se disperseze a mers la secția de poliție de pe Deplaines Street, și a ordonat inspectorului să își trimită rezervele acasă deoarece adunarea a fost întreruptă, pașnică și că el, primarul, era pe drum spre casă. Nici nu a dispărut bine primarul că inspectorul a simțit nevoia să facă ceva oficial pe timpul marii greve și a trimis o companie de poliție asupra adunării practic dispersate. În năvala poliției cineva a aruncat o bombă. Cine a aruncat acea bombă nu se știe nici până în ziua de azi. Nu a fost găsit niciodată.

Dar clasei capitaliste nu i-a păsat să îl găsească pe acela care a aruncat-o, ceea ce își doreau erau liderii marii greve, să îi ia din cale și să își sperie sclavii pentru a se întoarce la lucru. Și schema a funcționat magnific, deoarece după ce bomba a fost aruncată, sclavii în mare parte au uitat de nemulțumirile lor. Desigur, a descrie chiar și în linii mari procesul și moartea soțului meu și a tovarășilor noștri ar face scrisoarea aceasta mult prea lungă. Dar cheia, pentru a desluși de ce viețile lor au fost sacrificate, se găsește în următoarele extracte din mărturia procurorului statului, Grinnell, către juriu. A spus;

Domnilor din juriu, acești acuzați nu sunt mai vinovați decât miile care îi urmează. Au fost selectați și indicați de marele juriu deoarece sunt lideri, condamnați-i și salvați societatea.

Marea grevă din mai 1886, a fost un eveniment istoric de mare importanță, întrucât în primul rând a fost prima dată când muncitorii înșiși au încercat să obțină o zi mai scurtă de muncă prin acțiune unită simultană. Putem să fim siguri că au avut loc agitații anterioare, dar întotdeauna acestea au fost între politicieni în săli legislative și în congres. Este de prisos să afirmăm că asemenea agitație nu a fost de niciun folos. Dar această grevă a fost prima în spiritul Acțiunii Directe la o scară mai largă, prima în America. A avut un efect de durată, deoarece a spart zidul de piatră al obiceiului zilelor lungi de lucru. Ceea ce a fost câștigat de muncitori nu a fost pierdut niciodată în întregime. Tura de lucru nu a mai fost niciodată atât de lungă, per ansamblu, din 1886, pe cât era înainte.

Desigur ziua de lucru de opt ore este la fel de depășită precum breslele înseși. Astăzi trebuie să agităm pentru ziua de muncă de 5 ore sau 6 maxim, dar IWW presupun că a preluat cauza de opt ore pe principiul că nu ar trebui să ne îndepărtăm prea tare de aceia pe care ne dorim să îi influențăm, sau munca noastră va fi irosită.

Neliniștea mondială din rândul clasei salariate este cel mai încurajator semn al zilelor prezente. Munca învață că cea mai puternică și eficientă armă se află în mușchii și creierele sale. Las-o să și le retragă și sistemul capitalist este paralizat. Ceea ce muncitorii vor este pământ pentru cei lipsiți de pământ, produse pentru producători, unelte pentru truditor și moarte sclaviei salariale.

A opresorului tău mână se retrage

Când conștient de-a ta trudă

Pui jos plugul

Și grăiești: Destul!

tumblr_p077nlYS7y1qkl5tno1_1280

Martirii de la Haymarket – Lucy Parsons, noiembrie 1926

Cunoaște această generație nouă faptul că aceia care au inaugurat ziua de lucru de 8 ore au fost uciși la comanda capitalului?
Până acum 40 de ani, bărbații, femeile și copiii trudeau câte 10, deseori 12 ore, pe zi în fabrici pentru un salariu de mizerie, iar copii cu vârsta de la 6 la 9 ani erau nevoiți să muncească pentru a ajuta familia să supraviețuiască.

Cavalerii Muncii, o organizație puternică ce număra 500 000 de membri, nu făcuse niciodată agitație pentru reducerea zilei de muncă. Atunci cine au fost pionierii mișcării pentru ziua de lucru de 8 ore? Acei martiri care au fost atârnați de ștreang în Chicago pe 11 noiembrie 1887, mult defăimații și abuzații anarhiști.

Voi verifica această afirmație. Până în 1885 nu s-a înfăptuit nicio acțiune concertată pentru reducerea perioadei de muncă. Dacă s-a pomenit vreodată de 8 ore în unele din întâlnirile noastre (nu s-a vorbit niciodată cu adevărat), păi, acesta era privit ca un vis cu care să se răsfețe doar neghiobii; patronii nu ar accepta niciodată așa ceva, era răspunsul primit.

În 1885 s-a ținut o convenție la Chicago, formată în mare parte din delegați din Canada. Acolo s-a adoptat o rezoluție prin care se făcea apel la muncitorii din această țară și din Canada să se unească în cererea reducerii programului de trudă la 8 ore pe zi pe data de 1 mai 1886 și să declanșeze greva acolo unde acest lucru era refuzat.

Albert R. Parsons a prezentat chestiunea în fața Adunării Sindicale Muncitorești din Chicago, primul organism central muncitoresc organizat vreodată în oraș, un organism pe care el însuși îl organizase și în care fusese ales președinte de trei ori consecutiv. Chestiunea a fost dezbătută aprins și în cele din urmă respinsă pe motiv că patronii nu ar tolera niciodată acest lucru.

Sindicatul Central format din mecanici germani a preluat acțiunea și a susținut-o. În același timp au adoptat o rezoluție prin care le cereau lui August Spies, editor al ziarului Arbeiterzeitung din Chicago, cotidianul german, și Albert R. Parsons, editor al ziarului Alarm, să o susțină în ziarele și discursurile lor; ambii erau oratori superbi.

Astfel s-a pus pe picioare mișcarea pentru ziua de lucru de 8 ore. Multe alte orașe au făcut agitație pentru ea, dar Chicago a fost ochiul furtunii pentru mișcare, datorită stăruinței și curajului bărbaților și femeilor din acest oraș care au lucrat neîncetat pentru mișcare. Rezultatul a fost că atunci când a venit data de 1 mai 1886 Chicago era bine organizat și cerea ziua de lucru de 8 ore, muncitorii intrând în grevă cu miile acolo unde această revendicare era respinsă. A fost o veritabilă sărbătoare pentru muncitori.

Patronii au fost luați complet prin surprindere. Unii erau înspăimântați și amenințători; alții se supuneau; alții îi abuzau pe acei „nemernici” care aduseseră aceste necazuri asupra orașului „nostru”, declarând că vor face exemple din aceștia, că ar trebui spânzurați și altele.

Polițiștii au fost cumplit de brutali, lovind și împușcând; sirenele fabricilor au sunat, dar puțini au răspuns chemării.
Eu eram președinta Comitetului Organizației Femeilor și cunosc personal cum s-a răspândit acea mare grevă. Nu am mai văzut niciodată o asemenea solidaritate.
Odihniți-vă tovarăși, odihniți-vă. Toate zilele ce au să vină sunt ale voastre!

lllllll

11 noiembrie: acum cincizeci de ani – Lucy E. Parsons, noiembrie 1937

Încă o dată pe 11 noiembrie va fi ținută o întâlnire comemorativă în memoria martirilor din piața Haymarket din Chicago. 1937 este a cincizecea aniversare și această întâlnire  se arată a fi mai larg urmărită decât celelalte patruzeci și nouă. A durat cincizeci de ani să dezgropăm faptele acestui caz de sub munții de minciuni cu care exploatatorii i-au acoperit pe martirii noștri în încercarea de a-și ascunde crima prin care au trimis cinci lideri ai muncitorilor la spânzurătoare.

Veți auzi oameni spunând azi, precum mi-a spus unul recent „Ce? Să numești acei aruncători de bombe de la Haymarket, martiri? Crezi că cred asta? Va trebui să îmi arăți.“ Acum scriu acest articol pentru a le „arăta“.

Adunarea de la Haymarket a fost ținută în semn de protest împotriva brutalității poliției, care în timpul marii greve pentru ziua de muncă de 8 ore din 1886, a incercat cu toată puterea vicioasă aflată la dispoziție să învingă speranțele muncitorilor.

La amiază în 3 mai 1886, muncitorii greviști de la McCormick Reaper Works își discutau problemele într-o întâlnire în masă lângă uzină când au apărut două mașini de patrulă pline cu polițiști. Polițiștii au dat năvală asupra muncitorilor cu bâtele scoase, bătându-i. Doi muncitori au fost împușcați și omorâți.

În seara următoare faimoasa adunare de la Haymarket a fost ținută pentru a protesta împotriva acestui eveniment și a altor atrocități comise de poliție. La această adunare au participat 3.000 de oameni, bărbați și femei. Personal, mă aflam acolo cu cei doi copii ai noștri.

Întâlnirea a fost perfect pașnică, dar când era pe punctul să se încheie, o brigadă de poliție a năvălit asupra ei și a ordonat mulțimii să se disperseze. În năvala creată de polițiști, violatori ai legilor pe care au jurat să le respecte, cineva – până în ziua de azi necunoscut –  a aruncat o bombă în mijlocul polițiștilor. Apoi s-a declanșat iadul pe pământ!

A doua zi ziarele erau pline de titluri incendiare: „Anarhiștii care se folosesc de dinamită, aruncători de bombe, au pornit o revoltă și au avut în plan să arunce în aer orașul. Fără curajul poliției ar fi aruncat mult mai multe bombe“ și așa mai departe. Au ordonat arestarea liderilor pentru a fi folosiți ca un exemplu.

Șase săptămâni mai târziu opt oameni (martirii noștri din Chicago) au fost acuzați  într-o sală de judecată plină de prejudecăți, în fața unui judecător plin de prejudecăți și a unui grup de jurați. Au fost acuzați de ucidere.

Primarul Harrison din Chicago a depus mărturie pentru apărare. Aici avem câteva cuvinte din mărturia lui: „Am fost la adunare în scopul de a o dispersa dacă ar fi avut nevoie de atenția mea…când adunarea a fost pe cale să se încheie am mers la secție (la jumătate de stradă distanță) și i-am spus căpitanului Bonfield să își trimită rezervele acasă deoarece întâlnirea este aproape încheiată și discursurile s-au domolit.“

Dar procurorul statului, arătând spre acuzați a spus „Acești acuzați nu sunt mai vinovați decât miile care îi urmează, au fost selectați de marele juriu deoarece erau lideri. Condamnați-i și salvați-ne societatea.“

Aprodul Rylance a fost auzit spunând „Eu mă ocup de acest caz. E la fel de sigur ca moartea că acești băieți vor fi spânzurați. Selectez oameni (pentru juriu) care vor determina apărarea să își irosească respingerile, apoi vor fi nevoiți să accepte oamenii doriți de acuzare.“

Așa-numitul proces a durat șaizeci și trei de zile. Juriul a dat verdictul de vinovat în trei ore.

Judecătorul, lăsând jurații să plece, le-a mulțumit pentru verdict și i-a înștiințat că îi așteaptă căruțe afară pregătite să îi ducă acasă. Capitaliștii au fost nespus de bucuroși. Juriul a fost plătit cu $100.000. În 20 august ziarul The Chicago Tribune a avut titlul următor pe prima pagină: „Cei 12 oameni buni au dat un verdict just, să îi lăsăm să fie amintiți cu generozitate. Strângeți suma de $100.000 ca mulțumire din partea unei comunității recunoscătoare.“

Când marșul spre spânzurătoare a început, toți oamenii au dat dovadă de un curaj remarcabil, fără cel mai mic iz de bravadă. Parsons a fost uimitor de liniștit. În momentul în care picioarele i-au atins eșafodul părea că și-a pierdut identitatea. „Niciun tragedian nu a făcut vreodată o prezentare mai minunată a unui rol ales de sine“, a raportat un ziar capitalist.

În acea dimineață mohorâtă de 11 noiembrie 1887, i-am dus pe cei doi copii ai noștri în închisoare pentru a-și lua rămas bun de la iubitul meu soț. Am găsit închisoarea legată cu lanțuri grele. Polițiști înarmați cu pistoale patrulau în incintă.

Le-am cerut să ne permită să mergem la cel iubit înainte să îl ucidă. Nu au răspuns nimic.

Apoi le-am spus  „Lăsați acești copii să își ia rămas bun de la tatăl lor, lăsați-i să își primească binecuvântarea de la el. Nu pot face nimic rău.“

În câteva minute o mașină de patrulă a pornit la drum, iar noi am fost blocați într-o secție de poliție în timp ce fapta diabolică era comisă.

Vai, Suferință, am băut a ta cupă a tristeții pănă la fund, dar sunt în continuare o rebelă.

 

24129575_1345253815586024_7911844983508491228_n

Un răspuns la „Lucy Parsons: însemnări și scrieri despre 1 Mai

  1. Pingback: Lucy Parsons: insemnari si scrieri despre 1 Mai | Blog Mania·

Comentariile sunt închise.